ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1595/2019

Ședința publică din data de 3 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din actele și lucrările dosarului a reținut următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la 03.10.2016 la Judecătoria Timișoara sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâții S.C. "B." S.R.L., C. și D. și a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/14.09.2016, încheiat între pârâta S.C. "B." S.R.L. și pârâții C. și D..

Prin sentința civilă nr. 13634/17.11.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Judecătoria Timișoara a declinat competența soluționării dosarului în favoarea Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă nr. 1289/02.10.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Timiș a respins acțiunea.

Împotriva sentinței civile nr. 1289/02.10.2017 a Tribunalului Timiș a declarat apel în termenul legal reclamanta A..

Prin decizia civilă nr. 34 din 28 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a fost respins apelul.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A..

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ. și solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu consecința admiterii cererii de apel în sensul modificării considerentelor sentinței apelate.

Recurenta susține că instanța de apel apreciază, fără a motiva în drept, faptul că apelanta nu a urmărit înlăturarea considerentelor greșit reținute de către prima instanță de judecată, ci a contestat chiar soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii, ceea ce nu reflectă adevărul, întrucât, susține recurenta, aceasta a declarat prin cererea de apel că este de acord cu respingerea cererii însă nu în temeiul dat de către instanța de judecată, care este contrar ordinii de drept, ci eventual, pentru faptul că cererea a rămas fără interes în timpul judecății.

Arată recurenta că prin cererea de apel a demonstrat că ambele instanțe, au motivat cu considerente greșite (în afara cadrului trasat de parte) hotărârile atacate în cauză ceea ce echivalează cu nemotivarea lor, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilesc obligația instanței de a preciza motivele de fapt și de drept care i-au format convingerea, precum și pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, din C. proc. civ.

În cauză, deși instanța a pronunțat o soluție care reprezintă fondul cauzei, nicio afirmație a părților în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 230/2007, nu a fost cercetată, nicio probă nu a fost considerată, deci aceste aspecte nu au servit ca suport al concluziilor instanței, concluzii care astfel nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

Mai mult, în timp ce acțiunea este întemeiată pe dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 230/2007, lege specială ce derogă de la normele de drept comun, referințele instanței sunt circumscrise altor acte normative, străine cauzei, ceea ce echivalează nu doar cu depășirea principiului disponibilității, dar și cu soluționarea unor aspecte pentru care judecătorul nu avea o sesizare corespunzătoare.

În aceste condiții, omisiunea instanței de a verifica atât afirmațiile recurentei cu privire la cauza litigiului, cât și referirile instanței la un cu totul alt temei cauzal al condamnării civile prin reținerea culpei procesuale a recurentei pentru a nu-i fi acordate cheltuielile de judecată iar în viitor, pentru a fi pusă a suporta cheltuieli de judecată, echivalează în fapt cu lipsa analizei cauzei și, în esență cu nesoluționarea acesteia în mod real si efectiv, acela de confruntare a afirmațiilor părților cu actele cauzei, de stabilire a unei situații de fapt ca rezultat al unei aprecieri atașate de natura cauzei și circumstanțele acesteia, creându-se un precedent de ocolire a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 230/2007, cu atât mai mult cu cât chiar reprezentanții intimaților au fost în perioada cu pricina reprezentanți ai recurentei, fiind inadmisibil a-și invoca propria culpă pentru a-și crea beneficii.

În opinia recurentei, cauza nu a fost soluționată în mod real, potrivit garanțiilor conținute de art. 6 din CEDO, concretizate în exprimarea de către magistrați a tuturor argumentelor decizorii, la răspunsul sau la apărările si argumentele principale ale părților, precum dispozițiilor, art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ.

Recurenta consideră că în ceea ce privește considerentele deciziei apelate, cât și considerentele sentinței apelate soluția instanței de respingere a capătului de cerere privind nulitatea absolută nu putea fi fundamentat pe prevederile art. 1261 C. civ., raportate la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 230/2007, deoarece nulitatea prevăzută de art. 20 alin. (3) din ultima lege nu putea fi acoperită în niciun fel, de vreme ce obligația de a prezenta o adeverință de la asociația de proprietari trebuia depusă la notar înainte de perfectarea actului, orice eventuală obținere ulterioară a unei astfel de adeverințe fiind fără efect juridic, însă se puteau fundamenta considerentele hotărârilor atacate pe alte raționamente care să poată rămâne apte în practica judiciară, în nici un caz prin denegare de dreptate ori prin fraudarea dispozițiilor imperative a legii chiar de către instanțele de judecată.

Rațiunea legii, în sensul prezentării adeverinței înainte de încheierea actului de înstrăinare, este evidentă și constă în aceea că oferă posibilitatea încheierii contractului în condițiile în care cumpărătorul își asumă obligația de a prelua eventualele datorii certe menționate în actul emis de asociația de proprietari. Cu alte cuvinte, adeverința a fost impusă pentru ca cumpărătorul bunului să poată exprima un consimțământ cu privire la o anumită sumă determinată, măsură de protecție instituită în favoarea asociației de proprietari pentru a-i asigura recuperarea facilă a datoriilor certe, fără a se ajunge în fața instanței de judecată și a se solicita protecția legii prin chiar cererea de anulare a contractului viciat pentru ca, doar după acel moment, să fie achitate restanțele la plată, fiind evidentă originea nașterii cauzei si rezultatul acesteia, pentru a fi atrasă răspunderea materială pentru culpa nașterii litigiului în cauză, cât și partea responsabilă pentru nașterea cheltuielilor de judecată.

În concluzie, recurenta consideră că nulitatea nu putea fi acoperită prin asumarea de către dobânditori a unei obligații generice de achitare a datoriilor restante către asociația de proprietari, așa cum în mod eronat și fără temei legal au apreciat instanțele de fond, cu atât mai mult cu cât pe tot parcursul procesului intimații-cumpărători au contestat datoriile către asociație în condițiile în care intimata-vânzătoare a antamat datoriile asociației în cauză.

Alin. 3 al art. 20 din lege nu conține o clauză de acoperire a nulității așa cum a considerat tribunalul, ci indică modalitatea de valorificare a datelor cuprinse în adeverința impusă de lege pentru încheierea contractului, anume asumarea datoriilor indicate de asociația de proprietari. Altfel spus, textul indicat nu arată că actul s-ar putea încheia și fără prezentarea adeverinței emise de asociația de proprietari, căci tocmai absența adeverinței determină nulitatea absolută a actului.

Deși instanța a făcut referire la o "confirmare prevăzută de lege" recurenta consideră că aceasta nu poate veni de la lege ci doar de la cel care poate invoca legea, anume asociația de proprietari. În acest sens sunt prevederile exprese ale art. 1262 C. civ., motiv pentru care recurenta susține că a făcut referire la acoperirea nulității care ar rezulta din alte moduri anume prevăzute de lege iar nu la confirmarea actului nul absolut.

Lipsa unor norme legale în ipoteza în care legea nu instituie norme aplicabile unui caz concret dedus judecății, obligă instanța judecătorească să apeleze la uzanțe, ca practici statornicite în timp pentru soluționarea chestiunii respective sau, în lipsa acestora, la dispoziții legale privitoare la situații asemănătoare, pe care le va aplica printr-o interpretare extensivă. În situația în care normele legale nu pot fi astfel aplicate, instanța judecătorească nu va lăsa nesoluționată pretenția dedus judecății, ci va recurge la principiile generale ale dreptului, ținând, totodată, seama de criteriul echității.

Potrivit art. 1 alin. (2) C. civ., în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, în lipsa acestora, dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale dreptului.

Judecata pe fond a fost făcută în baza unor dispoziții ale legii inaplicabile cauzei și aceasta echivalează cu o nepronunțare pe fondul pricinii, în înțelesul art. 297 C. proc. civ., motiv pentru care recurenta apreciază că trebuie admisă cererea de recurs.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, acestea se acorda având în vedere culpa procesuală, adică presupun obligarea părții care le-a generat în mod nejustificat, adică din culpă, la suportarea lor. Cu alte cuvinte, instanța trebuie să observe din culpa cărei părți acestea au fost generate și să dispună obligarea acesteia la plata lor.

În cauza de față, acceptând ca litigiul a rămas fără obiect ulterior sesizării instanței este evident că promovarea acestuia a fost generată de atitudinea culpabilă pârâților care au încheiat actul de vânzare-cumpărare cu nesocotirea prevederilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 230/2007 precum și de existența unor datorii restante către recurentă, datorii achitate în timpul prezentului proces. Altfel spus, dacă actul ar fi fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale iar dobânditorii și-ar fi achitat datoriile către asociație la scadență, acest demers nu ar fi existat.

Culpa promovării acțiunii aparține în opinia recurentei intimatelor, motiv pentru care acestea trebuie obligate la plata cheltuielilor de judecată către asociație întrucât, în cursul judecății prezentei cauze aceasta a rămas fără obiect în raport de obligarea pârâților la plata cheltuielilor de întreținere către asociație, petit care a generat cererea subsecventă de anularea a contractului în cauză, întrucât pentru termenul de judecata din data de 02.10.2017 prin plata efectuata la data de 28.09.2017 pârâții au stins datoria ce o aveau către asociația de proprietari.

De asemenea precizează și că taxa judiciară plătită pentru acțiunea de față nu ar fi fost datorată dacă pârâții îndeplineau cerințele prevăzute de dispozițiile alin. (1) al art. 20 din Legea nr. 230/2007, prin urmare la data nașterii litigiului aceștia se aflau în culpa procesuală motiv pentru care solicită acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxele judiciare de timbru.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Analizând recursul din perspectiva criticilor formulate Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reține că apelul declarat împotriva sentinței instanței de fond de către reclamanta A., a fost îndreptat doar împotriva considerentelor sentinței, fiind solicitată schimbarea în parte a sentinței prin modificarea considerentelor.

În acest sens, analizând apelul, curtea de apel a reținut că, deși apelanta a precizat că solicită modificarea considerentelor, în realitate aceasta a intenționat schimbarea soluției primei instanțe întrucât a contestat temeiul legal în baza căruia a fost pronunțată sentința de către instanța de fond.

În consecință, Înalta Curte urmează a analiza recursul din perspectiva respectării condițiilor legale reglementate de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Conform acestui text de lege, în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Prin cererea de recurs se susține că instanța de apel nu a motivat în drept soluția dată, nu s-a referit la dreptul material invocat de reclamantă și nu a fost cercetată nicio probă.

Critica nu este fondată având în vedere că din considerentele reținute de instanța de apel rezultă că motivarea în drept a soluției s-a făcut chiar în temeiul invocat de apelantă și anume art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, instanța a reținut că temeiul legal al apelului, precizat expres de apelantă, este art. 461 alin. (2) C. proc. civ., apelul fiind respins ca nefondat deoarece apelanta nu a vizat schimbarea considerentelor ci a temeiului legal al soluției, ipoteză care nu se regăsește printre condițiile de admisibilitate prevăzute de acest text de lege.

Contrar susținerilor recurentei, în cauză nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, din C. proc. civ. instanța de apel soluționând și motivând apelul în limitele cu care a fost învestită de apelantă.

Având în vedere cadrul procesual retrâns corespunzător apelului îndreptat împotriva considerentelor, instanța de apel nu a pronunțat o soluție asupra fondului cauzei ci a verificat dacă instanța de fond a dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea.

Dacă instanța ar fi constatat că este întrunită vreo condiție menționată anterior (ceea ce nu s-a întâmplat), admițând calea de atac ar fi înlăturat acele considerente și le-ar fi înlocuit cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

Așadar, criticile recurentei întrucât au vizat schimbarea soluției instanței de fond sunt în afara cadrului legal, motiv pentru care nu au fost primite.

Criticile privind neaplicarea în cauză a principiului specialia generalibus derogant nu au suport legal întrucât, astfel cum s-a arătat, instanța de apel nu a fost învestită cu o cerere de apel care să cerceteze aspectele învederate pe fondul cauzei.

Supozițiile recurentei cum că menținerea soluției instanței de fond o prejudiciază sub aspectul neacordării cheltuielilor de judecată dar și a creării în viitor a posibilității de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată printr-o acțiune separată, excedează cadrului procesual trasat chiar de recurentă însăși, astfel cum s-a arătat.

Înalta Curte, reține că procesul s-a desfășurat cu respectarea garanțiilor conținute de art. 6 din CEDO, instanța expunând argumentele decizorii în respectarea principiului disponibilității conform art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ.

Referirile instanței de apel la capătul de cerere privind nulitatea absolută nu s-a făcut în sensul în care susține recurenta ci pentru a se motiva faptul că, deși apelanta formulase apel la considerente, în realitate aceasta contesta temeiul legal în baza căruia a fost pronunțată soluția. Pentru acest considerent legal reținut de instanța de apel, criticile recurentei privind fondul cauzei nu pot fi primite.

Respectarea principiului legalității și a celorlalte principii fundamentale ale procesului civil impun judecătorului limite stricte în ce privește motivarea în drept a soluției.

Reclamantul este cel care delimitează cadrul procesul și are obligația să dovedească în fapt și în drept acțiunea, acesta asumându-și riscul inițierii demersului procesual precum și a soluției primite, iar în cazul unei soluții neconforme așteptării, are la îndemână căile de atac.

În toate etapele procesuale, identificarea demersului procesual adecvat presupune în mod obligatoriu o bună cunoaștere a legii procesuale și materiale din partea reclamantului, numai astfel putând să-și valorifice dreptul pretins.

Or, limitarea apelului la dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. presupune implicit asumarea consecințelor care decurg dintr-o astfel de decizie având în vedere că învestirea instanței de apel a fost limitată chiar de apelantă.

Având în vedere caracterul subsidiar al cheltuielilor de judecată, în sensul că acestea depind de soluția dată capătului principal de cerere, Înalta Curte nu poate primi nici criticile pe acest aspect, față de limitele impuse de art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel cum s-a arătat, aspectele privind fondul litigiului, ca atare și stabilirea culpei procesuale, nu puteau fi analizate decât în situația formulării unui apel devolutiv or, în speță, recurenta a ales să formuleze apel la considerente, situație care a exclus analizarea aspectelor care formează obiectul nemulțumirii recurentei pe fondul cauzei.

Față de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 28 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 34 din 28 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 octombrie 2019.