ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Societatea Drumuri Municipale Timișoara în calitate de succesoare a societății Administrarea Domeniului Public S.A. Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara și de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, C. și D., au solicitat următoarele:

- în principal, să se dispună obligarea solidară a pârâților de a plăti reclamanților, cu titlul de răspundere pentru evicțiune, despăgubiri pentru apartamentul situat în Timișoara, jud. Timiș, înscris în CF nr. x Timișoara (CF vechi x Timișoara), nr. top. xV, compus din două camere și dependințe cu 5% din p.c.i și din teren în folosință, cumpărat de pârâții C. și D. în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 22 octombrie 1998 încheiat cu Statul Român prin Administrarea Domeniului Public S.A. Timișoara, promis spre vânzare reclamanților prin promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată la 17 septembrie 1999 și constatat nul absolut, despăgubiri constând în: prețul plătit de reclamanți pentru acest apartament, compus din prețul achitat Statului Român, respectiv avans și rate cu dobânzi aferente pe o perioadă de 5 ani, actualizat cu rata inflației și cu dobânda legală, precum și suma de 17.500 euro (ca echivalent al sumei de 33.000 DM), conform promisiunii de vânzare-cumpărare din 17 septembrie 1999; valoarea actualizată a lucrărilor de amenajare a apartamentului, respectiv a cheltuielilor necesare și utile efectuate de reclamanți în acest scop;

- în subsidiar, obligarea pârâtului Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de creditori ai pârâților C. și D., la plata către reclamanți a sumei reprezentând prețul actualizat cu rata inflației și cu dobânda legală, plătit Statului Român pentru apartamentul descris mai sus, constând în avans și rate cu dobânzi aferente pe o perioadă de 5 ani.

La data de 15 iunie 2018, reclamanții A. și B. au formulat o modificare a cererii introductive, privind întinderea despăgubirilor solicitate.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1168/17.11.2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește pe pârâții Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Societatea Drumuri Municipale Timișoara în calitate de succesoare a societății Administrarea Domeniului Public S.A. Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara și de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu; a respins acțiunea, în contradictoriu cu toți pârâții; a stabilit onorariu definitiv al curatorului numit pe seama pârâtului C. la suma de 1.000 RON și a obligat pe reclamanți să plătească curatorului E. diferența de onorariu în valoare de 800 RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 173/30.09.2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul formulat de către reclamanți împotriva sentinței menționate.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs reclamanții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

- în analiza motivelor apelului privind greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța s-a limitat la a reține că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu în baza contractului autentificat sub nr. x/29.09.2011 încheiat cu pârâții C. și D. și că aceștia din urmă sunt singurii ce ar putea fi obligați în raportul juridic dedus judecății, obligația de garanție pentru evicțiune revenind vânzătorului;

- instanța de apel nu a analizat motivele invocate cu privire la obligația de răspundere pentru evicțiune a statului în condițiile vânzării apartamentului în cauză în temeiul Legii nr. 112/1995, deși constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare pentru încălcarea interdicției de vânzare a imobilelor monumente istorice este o chestiune de fond legată de calitatea procesuală pasivă și cu toate că în practică și în doctrină este stabilit că în asemenea situații, statul răspunde pentru evicțiune, prin entitățile care îl reprezintă;

- instanța de apel avea obligația de a lămuri dacă, în contextul dat răspunderea pentru evicțiune revine atât statului, cât și foștilor F., în solidar, așa cum s-a invocat și dacă în funcție de aceasta respectivii pârâți au calitate procesuală pasivă în cauză; această chestiune trebuia tranșată între aceleași părți care au stat în judecată în cauza soluționată prin hotărârea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995;

- obligația de restituire a prețului revine vânzătorului, în speță Statul Român, care figura ca proprietar tabular la momentul vânzării bunului. împrejurarea că această restituire se face dintr-un fond constituit și gestionat de Ministerul Finanțelor Publice (conform denumirii actuale) nu poate să confere acestui organ al puterii executive calitate procesuală pasivă în nume propriu într-un raport civil bazat pe dreptul comun;

- nici decizia de apel și nici sentința tribunalului nu conțin considerente care să motiveze lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice în nume propriu, chemat în judecată, dar cu toate acestea, prin dispozitivul sentinței s-a stabilit lipsa calității sale procesuale pasive;

- instanța de apel a menținut în mod greșit sentința tribunalului pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 248 C. proc. civ., încălcând, la rându-i, aceste dispoziții legale;

- pentru a se pronunța asupra excepției lipsei calității procesuale pasive nu era necesară administrarea unor dovezi, iar prima instanță a unit-o cu fondul, în loc să se pronunțe asupra acesteia printr-o încheiere interlocutorie;

- deși a fost sesizată cu criticile din apel împotriva soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a tuturor pârâților chemați în judecată, cu excepția foștilor F., chestiuni asupra cărora trebuia să se pronunțe cu prioritate, instanța a depășit limitele unei analize necesare impuse de exigențele art. 36 teza a II-a C. proc. civ. asupra aspectelor de fond privind existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor respectivilor pârâți, în legătură cu excepția invocată;

- decizia de apel a preluat în mod nejustificat considerente referitoare la fondul cauzei, altele decât cele privind pretinsa inexistență a obligațiilor pârâților legate de răspunderea pentru evicțiune - respectivele considerente vor avea autoritate de lucru judecat în cazul menținerii hotărârilor;

- decizia recurată a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prin nepronunțarea asupra motivelor cererii de apel prin care s-a invocat că prima instanță nu a abordat fondul cauzei și nearătarea motivelor pentru care acestea s-au respins;

- instanța de apel le-a reproșat neîntemeiat reclamanților că nu au criticat argumentul tribunalului conform căruia aceștia au cumpărat imobilul în litigiu pe riscul lor și că această argumentație a primei instanțe a intrat în puterea lucrului judecat; o asemenea critică a sentinței nu se impunea, câtă vreme s-au raportat în invocarea răspunderii pentru evicțiune la încheierea altor două acte juridice, prin prisma cărora instanța nu a analizat cererile; or, contractul autentic din 2011 a fost încheiat pendent de proces, deci în mod evident invocarea oricărui argument împotriva clauzelor stabilite prin acest contract era de prisos;

Motivul de casare prevăzut de ort. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

- decizia Curții de Apel Timișoara cuprinde motive contradictorii: s-a recunoscut de către instanța de apel invocarea răspunderii foștilor F. ca urmare a încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 17 septembrie 1999, însă, atunci când se reține că tribunalul nu era obligat să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți și că sentința conține considerente clare și concise, se arată că instanța de fond s-a raportat corect doar la actul juridic în raport de care s-a solicitat răspunderea garanției de evicțiune a vânzătorului, referindu-se la contractul autentic de vânzare-cumpărare din anul 2011 prin prisma căruia prima instanță a analizat în mod exclusiv cererea privind antrenarea acestei răspunderi, aspect pe care l-au criticat prin motivele de apel;

- aceste motive ale deciziei de apel au caracter contradictoriu, ele putând să denote intenția vădită a curții de a evita o analiză a efectelor promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 17.09.1999 sub aspectul răspunderii pentru evicțiune a foștilor F. și, totodată, de a evita concomitent analiza eventualei obligații de răspundere pentru evicțiune a statului prin vânzarea a cărei nulitate absolută s-a constatat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea, respectiv greșita aplicare a normelor de drept material pe care s-a întemeiat acțiunea - dispozițiile referitoare la răspunderea pentru evicțiune, respectiv art. 1337 și urm., coroborat cu art. 998, art. 999 și cu art. 1003 C. civ. de la 1864 și art. 974 C. civ. de la 1864;

- menținerea soluției de admitere a excepția lipsei calității procesuale pasive nu este justificată în vreun fel, fiind reținute în mod generic prevederile art. 248 C. proc. civ., definiția și condițiile acțiunii civile, calitatea procesuală (activă și pasivă);

- nu există niciun considerent referitor la criticile formulate în apel cu privire la justificarea chemării în judecată a tuturor pârâților, în funcție de implicarea acestora în raportul juridic născut prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, urmat de încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 17.09.1999 și constatat nul absolut în anul 2014;

- tot ca aspect de fond legat de lipsa calității procesuale pasive a Statului Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice în petitul subsidiar, curtea nu a răspuns în niciun fel argumentelor din cererea de apel;

- cât privește petitul principal, instanța de apel nu a analizat cererea prin prisma promisiunii de vânzare-cumpărare, ceea ce era imperios necesar câtă vreme la data acesteia nu exista nicio revendicare, iar încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc fără niciun impediment, acest contract fiind ultimul dintre contractele încheiate în același temei pentru celelalte apartamente ale imobilului situat în Timișoara, și, în plus, la acea dată nu exista publicată nicio listă a monumentelor istorice din Timișoara, în care imobilul respectiv să fie înscris - această situație le-a întărit convingerea că puteau contracta cu F. în mod legal;

- au semnat contractul autentic pentru acest apartament în anul 2011, ca urmare a apariției Legii nr. 1/2009, care a permis intabularea dreptului lor de proprietate în condițiile existenței revendicării în baza Legii nr. 10/2001 și a notării în cartea funciară a procesului care formează obiectul dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Timiș; faptul că la data încheierii acestui contract au cunoscut situația juridică a imobilului este neîndoielnic, în condițiile în care au fost părți în litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2002 al Tribunalului Timiș, în care au intervenit; acest aspect, însă, nu prezintă relevanță câtă vreme obligația de răspundere pentru evicțiune au invocat-o atât față de stat prin entitățile sale, în condițiile constatării nulității absolute ca urmare a vânzării imobilului cu încălcarea legii, cât și față de foștii F. ca urmare a încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare din data de 17.09.1999, dată la care situația juridică a imobilului a permis perfectarea acesteia;

- opțiunea de a își înscrie dreptul de proprietate în contextul legislativ respectiv a fost justificată prin aceea că revendicarea imobilului în care este situat apartamentul nu era finalizată, după cum nu este finalizată nici în prezent; totodată, nu erau dobânditori ai apartamentului în baza Legii nr. 112/1995, ci terți subdobânditori, iar A. folosea imobilul cu destinația de sediu profesional, situație în care este preferabil să încheie contractul de vânzare-cumpărare chiar pendent de procesul având ca obiect nulitatea contractului încheiat de foștii F. cu Statul Român, în baza legii amintite;

- punctul de vedere al instanței în sensul că nu au pierdut dreptul de proprietate este greșit; sub acest aspect, motivarea este contradictorie;

- dacă a reținut împrejurarea că nu au pierdut dreptul de proprietate cât timp acesta figurează înscris în cartea funciară, prima instanță avea obligația să stabilească ce consecințe vor exista în cazul radierii acestui drept în viitor, respectiv dacă se va naște dreptul lor la acțiune în răspundere pentru evicțiune și să stabilească totodată momentul în care va începe să curgă termenul de exercitare a unei asemenea acțiuni; altfel, s-ar putea ajunge în situația în care, după radierea dreptului lor de proprietate, în cazul promovării unei noi acțiuni, să se rețină că dreptul lor la acțiune s-a prescris;

- în ceea ce privește petitul subsidiar, curtea a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 974 C. civ., reținând că nu sunt îndeplinite condițiile cumulative pentru exercitarea acțiunii oblice prevăzute de art. 974 din vechiul C. civ., preluând cel puțin în parte considerentele sentinței tribunalului;

- sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea acțiunii oblice;

- cererea întemeiată pe dispozițiile art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001 nu are caracter personal, pentru a se putea considera că nu poate fi promovată decât de F. ca debitori ai lor;

- au calitatea de creditori ai pârâților C. și D., derivând din încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, în care este stabilită obligația sus-numiților de a restitui prețul actualizat al apartamentului în cazul anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat de ei cu Statul Român;

- în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, A. figurez ca girant, calitate în care a achitat personal ratele cu dobândă din prețul apartamentului către stat, existând pe multe chitanțe mențiunea expresă că plata a fost făcută de aceasta pentru F.; situația este similară și în ceea ce privește avansul de preț - aceste înscrisuri au fost depuse la dosarul cauzei în primă instanță, odată cu notele înregistrate la 4 decembrie 2017 și se află în posesia lor, în original - acest aspect a fost trecut cu vederea de către tribunal;

- au față de pârâții F. o creanță certă, lichidă și exigibilă constând în prețul achitat Statului Român pentru apartamentul în cauză, contrar considerentelor reținute, ceea ce le conferă calitatea de creditori ai lor;

- privește interesul, acesta este serios și legitim, atât timp cât debitorii lor sunt inactivi, iar dreptul lor este pendent de procesul soluționat prin hotărârea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat în temeiul Legii nr. 112/1995 - au pierdut dreptul de proprietate prin îndeplinirea condiției de admitere a acțiunii care a făcut obiectul respectivului proces, dreptul lor poate fi radiat oricând din cartea funciară și în patrimonial lor s-a produs un prejudiciu care se justifică să fie reparat prin restituirea prețului actualizat al apartamentului în cauză.

III. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 04.10.2022, completul de filtru a admis în principiu recursul; a desemnat pentru etapa procesuală a recursului în calitate de curator pe domnul avocat G., care urmează a fi citat la dezbateri pentru reprezentarea intereselor intimatului-pârât C.; a stabilit remunerația provizorie a curatorului la suma de 1.000 RON; a obligat pe recurenții-reclamanți să avanseze remunerația provizorie a curatorului în cuantum de 1.000 RON; a respins cererea formulată de doamna avocat E.; a fixat termen de judecată la data de 17.01.2023, în ședință publică, cu citarea părților, intimatul-pârât fiind citat prin afișarea citației la ușa instanței și pe portalul instanței de judecată, la ultimul domiciliu cunoscut, conform art. 167 alin. (2) C. proc. civ., precum și prin curatorul desemnat.

IV. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se constată următoarele:

Cu titlu prealabil, este de menționat faptul că recurenții – reclamanți au invocat incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., iar din dezvoltarea acestora, rezultă că toate motivele de recurs ce vizează petitul principal se bazează pe critica esențială referitoare la ignorarea de către instanța de apel, prin menținerea soluției primei instanțe, a cauzei cererii de chemare în judecată, atât cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive, cât și în evocarea fondului cauzei.

Această susținere, privită din perspective diferite, a generat motive de casare distincte, recurenții reproșând instanței de apel nerespectarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., nemotivarea deciziei ori, după caz, inserarea unor motive contradictorii în cuprinsul deciziei, cât și încălcarea normelor de drept substanțial.

Față de modul de elaborare a memoriului de recurs, se constată că eventuala netemeinicie a criticii de nelegalitate esențiale conduce la concluzia neîntrunirii cerințelor prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., indiferent de motivul de casare invocat, astfel încât analiza recursului presupune cercetarea prioritară a acestei critici, cu observarea, însă, și a celorlalte critici, precum și a tuturor argumentelor aduse de către recurenți.

Totodată, motivele de recurs pot fi analizate exclusiv din perspectiva cazurilor de casare descrise de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Astfel, invocând motivul prevăzut la pct. 5 al aceluiași art. 488 alin. (1), recurenții s-au raportat, pe de o parte, la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru a reproșa instanței de apel neanalizarea motivului de apel vizând nemotivarea hotărârii primei instanțe și respectiv, nepronunțarea asupra aspectelor de fond invocate prin cererea de apel.

Or, critica referitoare la absența din cuprinsul deciziei de apel a considerentelor pentru care au fost înlăturate cererile și susținerile părților se subsumează motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurenții au învederat nerespectarea prevederilor art. 248 C. proc. civ., însă finalitatea acestei susțineri rezidă în criticarea neanalizării pe fond a cererii de chemare în judecată, prin respingerea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive, iar nu a modului de aplicare a art. 248 C. proc. civ., din perspectiva procedurii de soluționare a excepției, care, de altfel, a fost admisă de către prima instanță, nu în apel.

Prin urmare, susținerile greșit fundamentate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 urmează a fi cercetate în contextul pct. 6 al aceleiași norme.

În ceea ce privește cauza cererii principale din acțiunea introductivă, din considerentele deciziei recurate reiese că instanța de apel a constatat temeinicia și legalitatea hotărârii primei instanțe sub aspectul actului juridic în raport de care s-a solicitat activarea garanției pentru evicțiune a vânzătorului, ca fiind contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.09.2011, prin care C. și D., pârâți în prezenta cauză, au vândut reclamanților A. și B. imobilul pe care îl cumpăraseră în baza Legii nr. 112/1995 și care făcuse anterior obiectul unei promisiuni de vânzare–cumpărare, încheiate între aceleași părți la data de 17.09.1999.

Înalta Curte constată caracterul nefondat al motivelor de recurs, în condițiile în care cauza dreptului dedus judecății (causa debendi) a fost în mod corect identificată ca fiind reprezentată de contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat, iar nu de promisiunea de vânzare–cumpărare din anul 1999.

Din acest punct de vedere, este relevant faptul că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat evicțiunea, așadar o tulburare de drept pe care reclamanții ar fi suferit-o prin desființarea pe cale judecătorească a contractului de vânzare - cumpărare nr. x/22.10.1998, încheiat între S.C. Administrația Domeniului Public S.A. Timișoara, în calitate de vânzător, și chiriașii C. și D., în calitate de cumpărători.

Prin raportare la această cauză a acțiunii (causa petendi) și la temeiul juridic explicit invocat, garanția pentru evicțiune relevă conținutul unui contract de vânzare-cumpărare, făcând obiectul unei obligații principale a vânzătorului, astfel cum rezultă din art. 1337 C. civ. de la 1864 (sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de vânzare-cumpărare din speță - la data de 29.09.2011).

Prin urmare, promisiunea de vânzare–cumpărare, anterioară încheierii contractului de vânzare–cumpărare, nu putea justifica pretenția de despăgubire a reclamanților, din moment ce nu implică obligația de garanție pentru evicțiune, specifică doar unui contract de vânzare-cumpărare.

În același timp, se observă că susținerile recurenților referitoare la cauza dreptului dedus judecății sunt contradictorii, în condițiile în care aceștia au învederat că au pierdut dreptul de proprietate ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.10.1998, prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, formulând critici pe acest aspect (după cum se va arăta în analiza motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Această susținere echivalează cu invocarea calității de proprietar, care, în mod evident, a fost dobândită abia după încheierea contractului de vânzare –cumpărare, și nu în temeiul promisiunii de vânzare–cumpărare, ceea ce contrazice alegația privitoare la efectele promisiunii de vânzare–cumpărare, în sensul că aceasta ar genera garanția pentru evicțiune și, astfel, ar putea reprezenta fundamentul dreptului de dezdăunare al reclamanților pentru pretinsa evicțiune suferită.

În aceste condiții, se constată că instanța de apel, confirmând considerentele primei instanțe, a dat o corectă calificare juridică actelor și faptelor deduse judecății, prin stabilirea corespunzătoare a cauzei cererii de chemare în judecată, exercitându-și în acest fel rolul activ, pe temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că nu poate fi primit motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând modul de aplicare a legii de către instanța de apel în legătură cu petitul principal, însă nici cel descris de pct. 6 al aceleiași norme, prin care recurenții au criticat motivarea deciziei asupra susținerilor relative la fondul raportului juridic dedus judecății, decurgând din obligația de garanție pentru evicțiune.

Analiza pretențiilor presupunea stabilirea de către instanța de judecată a raporturilor juridice între reclamanți și persoanele chemate în judecată, pentru a se identifica drepturile și obligațiile născute în baza acestora.

În contextul formulării cererii în despăgubiri pentru evicțiune în considerarea pretinsei pierderi a dreptului de proprietate a reclamanților, ca urmare a desființării titlului autorilor lor pe cale judecătorească, se constată că instanța de apel a avut în vedere, în mod corect, raportul juridic născut din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în formă autentică, în anul 2011, între reclamanți, în calitate de cumpărători, și pârâții C. și D., în calitate de vânzători.

Pe acest temei, s-a apreciat în mod corespunzător că obligația de garanție nu ar putea reveni decât vânzătorilor din acest contract, motiv pentru care Înalta Curte constată ca fiind legală soluția instanței de apel de confirmare a admiterii de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive în privința tuturor persoanelor juridice, care nu au fost părți la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2011.

Contrar susținerilor recurenților, calitatea de parte contractantă la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 cu autorii reclamanților nu justifică legitimarea procesuală pasivă a persoanelor juridice chemate în judecată, întrucât respectivul contract a fost invocat în speță ca reprezentând cauza evicțiunii, a tulburării de drept pretins produse unor persoane care revendicau pentru sine calitatea de proprietar.

Or, calitate procesuală pasivă într-o acțiune fundamentată pe răspunderea pentru evicțiune poate avea doar autorul reclamantului, respectiv vânzătorul din contractul prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, în aplicarea art. 1337 din vechiul C. civ. (față de data încheierii contractului de vânzare – cumpărare din cauză), calitate întrunită în persoana pârâților persoane fizice.

În aceste condiții, nu pot fi primite nici susținerile recurenților referitoare la neanalizarea de către instanța de apel a motivelor invocate cu privire la obligația de răspundere pentru evicțiune a statului și a autorităților locale chemate în judecată, cu referire la considerentele hotărârii primei instanțe, dar și la cuprinsul deciziei de apel, din perspectiva dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prin acele motive de apel se pretindea cercetarea întrunirii calității procesuale pasive în funcție de implicarea acestor persoane în raportul juridic născut prin încheierea contractului de vânzare–cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, adică de o împrejurare lipsită de relevanță pentru stabilirea titularului obligației pentru evicțiune, în circumstanțele speței.

Cât privește soluția dată de către instanța de apel în evocarea fondului raportului juridic dintre reclamanți și pârâții persoane fizice, Înalta Curte constată, de asemenea, că susținerile recurenților nu pot fi primite.

Acest motiv de casare se bazează, în primul rând, pe pretenția recurenților de neanalizare a cererii de chemare în judecată prin prisma promisiunii de vânzare–cumpărare din anul 1999, instanța de apel confirmând analiza primei instanțe de raportare exclusiv la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 2011 cu pârâții C. și D..

Pentru considerentele deja expuse în prezenta decizie, critica recurenților nu are temei, din moment ce obligația de garanție pentru evicțiune poate fi reținută doar dacă a fost asumată printr-un contract de vânzare-cumpărare, odată cu transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul cumpărătorului.

Promisiunea de vânzare–cumpărare nu a dat naștere unei asemenea obligații în sarcina promitenților-vânzători, aceștia asumându-și doar obligația de a vinde, prin încheierea în viitor a contractului de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că în cuprinsul deciziei recurate s-ar fi menționat susținerile din cererea de chemare în judecată, potrivit cărora încheierea promisiunii de vânzare–cumpărare constituie fapta generatoare a răspunderii pentru evicțiune a pârâților C. și D., nu conduce la existența unei contrarietăți între considerentele deciziei recurate și la incidența celei de-a doua ipoteze descrise la pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Condițiile de aplicare a acestei norme sunt întrunite doar în măsura în care toate considerentele pretins contradictorii se regăsesc în analiza motivelor de recurs, întrucât numai în acest caz ar fi imposibilă exercitarea controlului de legalitate exercitat de către instanța de recurs. Or, în speță, considerentele la care se referă recurenții sunt cele prin care instanța de apel a consemnat susținerile părții, ceea ce exclude contrarietatea cu considerentele prin care aceste susțineri au fost cercetate în mod efectiv și înlăturate ca nefiind fondate.

În al doilea rând, recurenții au criticat modul de aplicare a dispozițiilor art. 1337 C. civ. de la 1864, prin coroborare cu prevederile ce reglementează răspunderea civilă pentru fapta proprie.

Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a apreciat că nu poate exista evicțiune, respectiv pierderea dreptului de proprietate al reclamanților sau o tulburare în exercitarea prerogativelor de proprietari, în absența desființării și a titlului de proprietate al reclamanților, ori a intervenirii vreunei alte cauze de ineficacitate a acestui act juridic, subsecvent desființării titlului autorilor lor.

Acest considerent este unul decisiv în pronunțarea soluției de respingere a pretențiilor împotriva pârâților vânzători, întrucât are în vedere una dintre condițiile evicțiunii rezultate din fapta unui terț, iar aceste condiții trebuie întrunite în mod cumulativ.

Criticând soluția instanței de apel pe acest aspect, recurenții s-au limitat, însă, la reiterarea susținerii potrivit căreia constatarea nulității absolute a contractului de vânzare–cumpărare încheiat de către autorii lor în baza Legii nr. 112/1995 semnifică și pierderea dreptului de proprietate a reclamanților, fără a arăta argumentele pentru care consideră că desființarea actului juridic subsecvent operează de drept, în aplicarea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis și fără a înfățișa o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a făcut aplicarea acestui principiu ori a fost valorificată o altă cauză de ineficacitate a titlului reclamanților, ca urmare a desființării pe cale judecătorească a titlului autorilor lor.

De altfel, chiar în situația în care o asemenea hotărâre judecătorească ar fi fost înfățișată în prezenta cauză, conținutul acesteia nu ar fi infirmat, ci, dimpotrivă, ar fi întărit concluzia instanței de apel referitoare la inexistența evicțiunii prin desființarea titlului autorilor reclamanților, întrucât evicțiunea ar urma să opereze doar în virtutea eventualei hotărâri judecătorești distincte, prin care s-ar fi dat eficiență principiului anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial.

Pentru aceeași rațiune, nu pot fi primite nici susținerile recurenților referitoare la efectele menținerii înscrierii în cartea funciară a dreptului lor de proprietate, în pofida desființării pe cale judecătorească a titlului autorilor lor, cât timp doar înfățișarea unei hotărâri judecătorești din care să rezulte aplicarea principiului de drept menționat anterior ar fi putut genera o chestiune de drept referitoare la cauza evicțiunii și, mai mult decât atât, aceasta ar fi fost tranșată în sensul celor ce preced, prin plasarea evicțiunii la momentul constatării pe cale judecătorească a ineficacității titlului de proprietate al reclamanților.

Se observă, de altfel, că susținerile recurenților pe acest aspect sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, se învederează faptul că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu are caracter constitutiv, ceea ce ar însemna că este necesară desființarea expresă a titlului de proprietate, dar, pe de altă parte, se susține că radierea dreptului de proprietate din cartea funciară este posibilă independent de o eventuală anulare a contractului de vânzare-cumpărare, ceea ce echivalează tocmai cu recunoașterea unui efect constitutiv înscrierii în cartea funciară.

Față de cele expuse, urmează ca motivele de recurs pe aspectul în discuție să fie respinse, impunându-se a se constata, totodată, că devine lipsită de relevanță inserarea în cuprinsul deciziei recurate a unor considerente suplimentare, în evaluarea celorlalte condiții ale evicțiunii provenind din fapta unui terț (anterioritatea cauzei evicțiunii și cunoașterea cauzei evicțiunii de către cumpărător), pentru ipoteza în care nu ar fi întrunită condiția existenței unei tulburări de drept. Din moment ce prin prezenta decizie a fost confirmată concluzia instanței de apel în sensul neîntrunirii primei condiții a evicțiunii, este inutilă vreo referire și la celelalte condiții.

Această constatare se impune și prin prisma faptului că o eventuală dezlegare și asupra acestor din urmă condiții ale evicțiunii, concomitent cu stabilirea inexistenței unei tulburări de drept, nu ar reprezenta lucru judecat și nu ar putea împiedica analiza lor ulterioară, în ipoteza în care ar opera evicțiunea (în speță, desființarea pe cale judecătorească a titlului de proprietate al reclamanților ori intervenirea vreunei alte cauze de ineficacitate a acestui act juridic, ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive).

În ceea ce privește modul de soluționare a apelului din perspectiva petitului subsidiar, se reține că recurenții formulează susțineri referitoare la menținerea în apel a soluției primei instanțe de admitere a excepției privind lipsa calității procesuale a Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, dar și de respingere pe fond a cererii subsidiare.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a considerat că, față de temeiul juridic al cererii de restituire a prețului apartamentului vândut în baza Legii nr. 112/1995, respectiv prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitate procesuală pasivă în privința acestui petit o are Ministerul Finanțelor Publice, în nume propriu.

Pe fondul cauzei, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt întrunite condițiile cumulative pentru exercitarea acțiunii oblice prevăzute de art. 974 din vechiul C. civ., prin intermediul căreia reclamanții urmăresc, pe temeiul art. 50 din Legea nr. 10/2001, restituirea prețului actualizat al imobilului vândut în baza Legii nr. 112/1995.

Prin motivele de recurs, s-a arătat că obligația de restituire a prețului revine vânzătorului, în speță Statul Român, iar împrejurarea că restituirea se face dintr-un fond constituit și gestionat de Ministerul Finanțelor Publice nu poate să confere acestui organ al puterii executive calitate procesuală pasivă în nume propriu într-un raport civil bazat pe dreptul comun. Totodată, recurenții au arătat că sunt întrunite condițiile pentru exercitarea acțiunii oblice, pentru formularea unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată că motivele de recurs nu relevă veritabile critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în condițiile în care conțin o simplă reiterare a unor susțineri formulate în cursul procesului, deja analizate, fără a se face vreo referire la considerentele pentru care au fost înlăturate.

Astfel, în privința titularului obligației de restituire a prețului, nu sunt arătate argumentele pentru care recurenții consideră că dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reținute de către instanța de apel ca fiind incidente în cauză – și care stipulează în mod expres titularul obligației de restituire a prețului actualizat în ipoteza desființării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 - nu reprezintă, de fapt, o derogare de la dreptul comun în privința legitimării procesuale pasive.

În același timp, se constată că susținerile recurenților pe acest aspect sunt lipsite de finalitate, în sensul că, în ipoteza admiterii lor, tot nu ar conduce la admiterea recursului și la casarea deciziei recurate, dat fiind că petitul subsidiar a fost formulat în cadrul unei acțiuni oblice, iar instanța de apel a confirmat concluzia primei instanțe potrivit căreia condițiile de exercitare a unei asemenea acțiuni nu sunt întrunite în cauză.

Cu privire la acest din urmă aspect menționat, se constată că susținerile din memoriul de recurs nu sunt de natură a învesti instanța de recurs cu exercitarea unui control de legalitate al deciziei de apel, conținând o simplă enunțare a unei teze contrare celei reținute de către instanța de apel, prin care sunt reluate susțineri formulate în etapele procesuale anterioare.

Prin decizia recurată s-a constatat că reclamanții nu au calitatea de creditori ai pârâților persoane fizice, în absența unei creanțe certe, lichide și exigibile împotriva pârâților la momentul formulării acțiunii de față.

Or, în recurs, părțile au învederat doar că au calitatea de creditori ai pârâților, derivând din încheierea promisiunii de vânzare–cumpărare, fără a face vreo referire la caracterul cert, lichid și exigibil al pretinsei creanțe, la momentul formulării cererii de chemare în judecată, așadar, fără a combate în vreun fel considerentele deciziei de apel.

În aceste condiții, susținerile referitoare la petitul subsidiar nu vor fi primite și, față de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește remunerația cuvenită curatorului desemnat pentru faza procesuală a recursului în condițiile art. 167 alin. (3) coroborat cu art. 58 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din camera de consiliu din data de 4.10.2022 a completului filtru și pentru motivele arătate în acea încheiere, se impune stabilirea cu titlu definitiv a acestei remunerații, dat fiind că prin încheierea menționată, a fost stabilită remunerația provizorie.

În aceste condiții, față de cererea curatorului desemnat pentru intimatul-pârât C., avocat G., se constată că sunt întrunite condițiile de aplicare a prevederilor art. 58 alin. (4) C. proc. civ., față de activitatea desfășurată de către curator, care a participat la ședința de judecată din 17 ianuarie 2023 și a asigurat apărarea intimatului-pârât, formulând concluzii asupra recursului.

În consecință, pe acest temei, Înalta Curte va stabili cu titlu definitiv remunerația curatorului intimatului-pârât C., la suma de 1.700 RON, cu observarea dispozițiilor referitoare la cuantumul onorariilor care se cuvin avocaților pentru asigurarea serviciilor de asistență judiciară și reprezentare, respectiv art. 2 alin. (1) pct. 2 lit. f) din Protocolul încheiat între Ministerul Justiției, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Uniunea Națională a Barourilor din România, înregistrat la respectivele instituții sub nr. x/17.06.2022, y/17.06.2022 și w/17.06.2022.

Întrucât prin încheierea din camera de consiliu din data de 4.10.2022, avansarea remunerației cuvenite curatorului a fost stabilită în sarcina recurenților – reclamanți, pe temeiul art. 48 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, urmează a se dispune obligarea recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 700 RON, reprezentând diferență remunerație curator, între suma de bani stabilită cu titlu de remunerație provizorie și cea stabilită în baza art. 58 alin. (4) C. proc. civ. prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 173 din data de 30 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

Stabilește cu titlu definitiv remunerația curatorului intimatului-pârât C., avocat G., la suma de 1.700 RON.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 700 RON, reprezentând diferență remunerație curator.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2023.