ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1508/2022

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată, la data de 7 iunie 2016, pe rolul Judecătoriei Timișoara, secția I civilă, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, solicitând, în principal, obligarea acestora la plata prețului de piață al unității locative nr. 9 din imobilul situat în Timișoara, str. x, înscrisă în C.F. nr. x Timișoara, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar, în subsidiar, obligarea la plata prețului înscris în contractul de vânzare cumpărare nr. x din data de 27 septembrie 1996, prin care a fost dobândită unitatea locativă, preț actualizat cu indicele ratei de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică, pe perioada cuprinsă între 27 septembrie 1996 și data plății efective, la plata dobânzii legale calculate din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 10106 din data de 13 septembrie 2016, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, reținând în motivarea acestei soluții că valoarea obiectului litigiului fiind de 321.109,46 RON devin aplicabile dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2016. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 182 din data de 14 februarie 2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri în sumă de 26.945,28 RON către reclamanți, sumă ce reprezintă actualizarea cu rata inflației a prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din data de 27 noiembrie 1996, încheiat cu OJCVL Timiș; a respins, în rest, acțiunea; a respins cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată. Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanți, precum și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 168 din data de 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, la plata, în favoarea reclamanților, a sumei de 26.945,28 RON, reprezentând prețul actualizat cu rata inflației la momentul octombrie 2017, cu actualizarea acestei sume până la data plății efective către reclamanți, menținând, în rest, hotărârea atacată; a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 182 din data de 14 februarie 2018 a Tribunalului Timiș, secția I civilă. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 1690 din data de 17 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 168 din data de 31 octombrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. A casat, în parte, decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 182 din data de 14 februarie 2018 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, aceleiași curți de apel. A menținut celelalte dispoziții ale deciziei recurate. A respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva aceleiași decizii. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, sub nr. x/2016*. Prin decizia civilă nr. 112 din data de 30 iunie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul formulat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 182 din data de 14 februarie 2018, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Timișoara și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara la plata în favoarea reclamanților a sumei de 26.945,28 RON, reprezentând prețul actualizat cu rata inflației la momentul octombrie 2017, cu actualizarea acestei sume până la data plății efective către reclamanți, precum și a dobânzii legale aferente, începând cu data rămânerii definitive a hotărârii. A menținut, în rest, hotărârea atacată. II. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 112 din data de 30 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, au declarat recurs reclamanții A. și B. și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. II.1. Recursul declarat de reclamanții A. și B. Recurenții-reclamanți, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, rejudecând cauza în fond, admiterea petitului principal al acțiunii introductive și, pe cale de consecință, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata prețului de piață al apartamentului nr. x din imobilul situat în Timișoara, str. x, înscris în CF nr. x Timișoara, preț stabilit prin expertiza tehnică judiciară - specialitatea evaluarea proprietăților imobiliare, administrată în primă instanța, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată din recurs, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fazele procesuale anterioare. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că prin hotărârea dată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Astfel, au arătat că, în acord cu dispozițiile din decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a procedat la rejudecarea apelului formulat de reclamanți prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dar a respins pretențiile acestora privind acordarea prețului de piață al locuinței înscrise în CF nr. x Timișoara, pe motiv că o atare soluție s-ar justifica din perspectiva principiului securității raporturilor juridice "care presupune, printre altele, că soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate" și care funcționează în dreptul intern prin intermediul mecanismului autorității de lucru judecat. Au menționat că, în virtutea principiului securității raporturilor juridice, instanța de apel a valorificat cu efectele lucrului judecat hotărârile pronunțate în procesul de revendicare promovat în anul 1997 de C., proces ce a vizat: constatarea faptului că imobilele din Timișoara, str. x și 11, str. x și bd. x nr. 21 au fost preluate de Statul Român fără titlu; constatarea nulității absolute a tuturor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la apartamentele ce intrau în componența acelor imobile și rectificarea situației de carte funciară. Recurenții-reclamanți au precizat că, prin decizia civilă nr. 1016/2004-A a Curții de Apel Oradea - rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a aceleiași instanțe - s-a admis apelul formulat C. și s-au anulat toate contractele de vânzare-cumpărare situate în cele patru imobile revendicate, inclusiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 27 septembrie 1996, încheiat între recurenții-reclamanți și OJCVL Tim S.A. Au susținut că, fără a face distincție între condițiile generale validitate ale oricărei convenții civile și cerințele speciale aplicabile anumitor acte juridice determinate, Curtea de Apel Oradea a considerat că operațiunea de cumpărare a unui imobil preluat de la o persoană juridică ar fi fost în mod implicit și necesar afectată de o cauză ilicită. Au mai susținut și că, în urma unui raționament ce lipsește de conținut art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, prin care sunt salvgardate actele juridice de înstrăinare lovite de nulitate absolută, încheiate prin încălcarea unor dispoziții legale imperative, dacă cumpărătorii au fost de bună-credință, Curtea de Apel Oradea a respins apărările subsumate respectivului text normativ cu argumentul că "încheierea unor acte juridice în disprețul unor dispoziții imperative ale legii nimicește orice aparența de bună-credință". Recurenții-reclamanți au precizat că această ultimă apreciere, cu privire la care au afirmat că a fost făcută în absența unei analize individuale a poziției subiective a fiecăruia dintre cei 37 de cumpărători, dar care a privit, în schimb, la modul generic, lipsa de bună-credință a tuturor, a fost valorificată cu autoritatea lucrului judecat prin decizia recurată pentru a justifica proporționalitatea ingerinței în dreptul protejat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În opinia recurenților-reclamanți, înainte de a aplica implicit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se impunea însă ca instanța de apel să verifice dacă autoritatea de lucru judecat poate fi în mod real valorificată ca prezumție absolută de adevăr a unei hotărâri judecătorești pronunțate în contradictoriu cu același părți și care, într-adevăr, a analizat deja problema supusă incidental judecății, raportat la situația concretă a recurenților-reclamanți. Au susținut că, întrucât nu există identitate de părți litigante (eadem conditio personarum), considerentele Curții de Apel Oradea nu beneficiază de autoritate de lucru judecat în prezenta cauză și nu au valoarea unei prezumții absolute. În susținerea aceste afirmații, au precizat că pârâtul Statul Român, adică debitorul obligației de plată a prețului de piață al locuinței, nu a fost parte în litigiul finalizat prin decizia nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea, atât timp cât acțiunea în revendicare a fost formulată exclusiv în contradictoriu cu OJCVL Tim S.A., Consiliul Local al Municipiului Timișoara, D. și cumpărătorii apartamentelor naționalizate. Prin raportare la prevederile art. 432 alin. (2) și art. 435 alin. (1) C. proc. civ., la doctrină și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, au subliniat că, indiferent dacă lucrul judecat operează ca prezumție absolută sau ca excepție peremptorie, condiția esențială pentru a opera autoritatea de lucru judecat o reprezintă identitatea de părți. Ca atare, au invocat faptul că, întrucât Statul Român nu a fost chemat în judecată prin acțiunea în anularea contractelor de vânzare-cumpărare și, deci, a fost terț față de acel litigiu, considerentele hotărârilor pronunțate în procesul respectiv nu au autoritate de lucru judecat în relația dintre părțile prezentei cauze și nici valențele juridice ale unei prezumții absolute, irefragabile, apte să probeze modalitatea în care au fost dezlegate deja în relația dintre părți anumite aspecte litigioase, nesusceptibile de a mai fi repuse în discuție. În consecință, recurenții-reclamanți au susținut că, din moment ce, în prezentul litigiu, s-a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata prețului de piață a apartamentului înscris în CF nr. x Timișoara, pretențiile formulate în contradictoriu cu acest pârât nu puteau fi soluționate prin aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, au apreciat că nu există o identitate de chestiuni litigioase (eadem quaestio), astfel că instanța de apel și-a fundamentat în mod greșit soluția pe statuările din decizia civilă nr. 1016/2004, pronunțată de Curtea de Apel Oradea. Ca atare, au arătat că, date fiind limitele obiective ale efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, aplicarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ. implică necesitatea ca aspectul dedus judecății să fi fost într-adevăr dezlegat într-un proces anterior, deoarece puterea de lucru judecat se întinde doar asupra chestiunilor care realmente au fost examinate și, consecutiv, tranșate printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Recurenții-reclamanți au invocat faptul că, în litigiul finalizat prin decizia Curții de Apel Oradea, ceea ce fusese supus judecății prin apărările formulate de cumpărători și care au conturat implicit limitele învestirii instanței de judecată a fost aspectul vizând buna-credință, drept criteriu de preferință față de fostul proprietar deposedat și ca mod de consolidare a titlului de proprietate perfectat în condițiile Legii nr. 112/1991. În ceea ce privește prezentul litigiu, au precizat că, în acesta nu s-a tins însă la salvgardarea contractului prin prisma bunei-credințe, ci s-a solicitat examinarea circumstanțelor în care a fost perfectată convenția translativă de proprietate și aprecierea conduitei cumpărătorilor pentru stabilirea întinderii drepturilor ce li se cuvin în relația cu Statul Român; chestiunea supusă judecății o reprezintă evaluarea poziției subiective a cumpărătorilor în cheia proporționalității ingerinței, motiv pentru care analiza se plasează în sfera relației dintre cumpărători și statul vânzător și urmărește să clarifice dacă măsura prevăzută de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este sau nu compatibilă cu garanțiile oferite de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, din perspectiva principiilor bunei-guvernări, securității juridice și protecției încrederii legitime. De asemenea, au arătat că un motiv suplimentar în sensul inexistenței unei identități de chestiuni litigioase derivă din autonomia conceptului de bona fides în sistemul instituit de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentate, precum și că, întrucât judecata prezentului litigiu se realizează în coordonatele art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, pe de-o parte, bunei-credințe trebuie să îi fie atribuită semnificația dată de aceasta, iar, pe de altă parte, calificarea ei trebuie efectuată în raport de criteriile stabilite de instanța europeană. Prin urmare, au susținut că decizia nr. 1016/2004-A a Curții de Apel Oradea nu redă o verificare jurisdicțională făcută în aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în funcție de înțelesul și criteriile de calificare pe care le implică temeiul de drept al acțiunii pendinte, astfel încât problema bunei-credințe, în acord cu interpretarea Curții Europene a Drepturilor Omului, să poată fi considerată o chestiune litigioasă soluționată. Au afirmat că, în litigiul având ca obiect anularea contractelor, Curtea de Apel Oradea nu a examinat și, implicit, nici nu a statuat asupra bunei sau relei-credințe a fiecărui cumpărător în parte, deși, învestită fiind cu o acțiune în anularea a peste 20 de contracte de vânzare-cumpărare și cu apărări proprii de natură să paralizeze, în temeiul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, demersul fostului proprietar, o asemenea analiză era obligatorie pentru a justifica în mod real și efectiv concluzia că toți cumpărătorii au fost lipsiți de bună-credință. Recurenții-reclamanți au subliniat că decizia civilă nr. 1016/2004-A a Curții de Apel Oradea nu numai că nu conține o motivare clară în privința elementelor susceptibile să răstoarne prezumția de bună-credință, dar, în absența unei verificări efective a pozițiilor subiective avute de cei 37 de cumpărători la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, nu se poate reține că, prin considerentele sale, într-adevăr "s-a rezolvat o chestiune litigioasă", în accepțiunea art. 430 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că s-a tranșat de o manieră definitivă problema bunei-credințe a cumpărătorilor A. și B.. În aceste condiții, în opinia recurenților-reclamanți, o atare chestiune nu reprezintă res iudicata și este admisibilă evaluarea, în litigiul pendinte, a aspectelor relaționate credinței eronate pe care au avut-o, mai ales că o atare evaluare se impune și în acord cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia: "când se confruntă cu argumentul că un imobil a fost dobândit cu rea-credință, Curtea analizează îndeaproape consistența și pertinența motivelor invocate în acest sens de autoritățile statului" (Cauza Osipkovs și alții c. Letoniei, Hotărârea din 4 mai 2017, §83). În concluzie, recurenții-reclamanți au arătat că motivele dezvoltate anterior conduc la concluzia că instanța de apel a atribuit în mod nelegal valențe irefragabile considerentelor deciziei nr. 1016/2004-A, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, deoarece, nefiind îndeplinită condiția identității de părți, hotărârea anterioară nu beneficiază de autoritate de lucru judecat între părțile prezentului litigiu și nu poate fi opusă cu valoarea unei prezumții absolute, întrucât nu există o identitate de chestiuni litigioase, iar absența unei cercetări jurisdicționale, concrete și individuale, a poziției subiective a reclamanților din speță, echivalează cu lipsa unei statuări efective asupra bunei-credințe. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșita a normelor de drept material, și anume a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, printr-o primă critică subsumată acestui motiv de recurs, făcând trimitere la exemple din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurenții-reclamanți au invocat faptul că decizia atacată ignoră statuările instanței europene, conform cărora examenul de proporționalitate al ingerinței presupune în mod necesar o verificare proprie a conduitei reclamanților dacă hotărârea de anulare nu conține o motivare clară sau corespunzătoare în privința aprecierii că aceștia nu au fost de bună-credință la momentul dobândirii imobilului. Au subliniat că aceste statuări ale Curții Europene a Drepturilor Omului sunt pe deplin aplicabile în cauza pendinte, atât timp cât considerentele deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea redau doar o apreciere generică și in abstracto, fără să explice concret în ce ar fi constat lipsa de bună-credință a reclamanților din speță și de ce au fost înlăturate argumentele instanțelor de fond și de apel. Totodată, au mai arătat că, în aplicarea Convenției, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a atribuit bunei-credințe o semnificație proprie și a indicat totodată aspectele determinante în ceea ce privește bona sau mala fides a reclamanților care invocă încălcarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție, astfel încât, analiza instanței de apel se impunea a fi efectuată potrivit statuărilor instanței europene. Făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și enunțând aspecte reținute în cuprinsul mai multor hotărâri ale acesteia, recurenții-reclamanți au invocat că, în primul rând, în optica instanței europene evaluare bunei-credințe nu se rezumă doar la o simplă verificare a legalității actului de dobândire, astfel încât, existența ei în persoana dobânditorilor să fie, de plano, exclusă de necunoașterea legii; dimpotrivă, în sistemul Convenției, prezintă importanță inclusiv aspectele referitoare la claritatea și precizia normei a cărei încălcare a determinat anularea actului, precum și consecințele pe care o aprobare din partea autorităților statului, premergătoare încheierii acestuia, le-a putut produce pe planul conștiinței reclamanților, prin crearea unei impresii de legalitate. Astfel, au apreciat că, din acest punct de vedere, decizia recurată, prin care se reține că ar fi irelevant dacă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare au fost sau nu respectate condițiile expres menționate de art. 9 din Legea nr. 112/1995 și, deopotrivă, lipsită de importanță juridică aprobarea primită din partea instituțiilor însărcinate cu verificarea operațiunii de vânzare, încalcă statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit cărora aceste elemente denotă bună-credință în sistemul Convenției și trebuie luate în calcul în evaluarea proporționalității ingerinței. De asemenea, au susținut că, în al doilea rând, conform hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului pe care le-au menționat în cuprinsul memoriului de recurs, ceea ce contează în aplicarea art. 1 din Primul Protocol la Convenție este conduita concretă a reclamanților din momentul premergător sau concomitent dobândirii imobilului, în sens de acțiune sau inacțiune efectivă susceptibilă să releve absența unor intenții sau manopere frauduloase, iar, prin decizia de anulare a titlului lor de proprietate, nu li s-a reproșat niciodată vreo conduită ilicită ori tendențioasă. Au mai arătat și că, așa cum a reținut și instanța de apel în stabilirea situației de fapt, la momentul încheierii convenției, nu exista pe rol vreun demers administrativ sau judiciar care să aibă ca obiect restituirea în natură a apartamentului și nici nu era notată în cartea funciară intenția fostului proprietar de a redobândi în proprietate imobilul; în plus, imobilul a fost achiziționat după ce prima acțiune în revendicare, promovată în anul 1994 de C., a fost respinsă, pe considerentul că imobilul revendicat a intrat în patrimoniul Statului Român cu titlu valabil. În opinia recurenților-reclamanți, prin hotărârea recurată, Curtea de Apel Timișoara a aplicat greșit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, atât timp cât nu s-a raportat la niciunul dintre criteriile de referință cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că trebuie avute în vedere în cadrul testului de proporționalitate și a nesocotit, totodată, principiile bunei-guvernări, securității juridice și protecției încrederii legitime. Au învederat că, instanța de apel, în vădită discordanță cu regulile conturate în jurisprudența instanței europene, a apreciat că responsabilitatea părților nu prezintă relevanță juridică în cadrul testului de proporționalitate, singurul factor luat în calcul fiind acela că "buna-credință este exclusă de necunoașterea legii", potrivit deciziei Curții de Apel Oradea. Făcând trimitere la practica Curții Europene a Drepturilor Omului și indicând mai multe hotărâri ale acesteia pe care le-au apreciat a fi relevante în soluționarea prezentului litigiu, recurenții-reclamanți au susținut că examenul de proporționalitate nu putea fi disociat de examinarea gradului de responsabilitate a fiecăreia dintre părțile contractului de vânzare-cumpărare. După o reluare relativ sintetică a situației de fapt, recurenții-reclamanți au arătat și că problema condițiilor de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 nu era nici evidentă și nici neechivocă, cadrul legislativ nefiind unul coerent, clar și previzibil, chiar autoritățile administrative și judecătorești ale statului dând interpretări divergente prevederilor acestui act normativ. Totodată, raportându-se la principiul bunei-guvernări, statuat de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, au învederat că acest principiu implică în sarcina autorităților publice obligația de a acționa cu maximă vigilentă și într-o manieră adecvată, de a minimiza riscul propriilor erori și de a asigura securitatea juridică în tranzacțiile civile care implică drepturi de proprietate. Au subliniat că, pe cale de consecință, în acele situații în care titlul constitutiv sau translativ al dreptului de proprietate emană chiar de la autoritățile statului, iar acesta este ulterior anulat, trebuie analizat dacă încălcarea dispozițiilor legale la momentul dobândirii "bunului" era una substanțială și, mai ales, dacă era previzibilă pentru reclamanți. Recurenții-reclamanți au susținut că, în speță, vânzătorului Statul Român îi revenea obligația de a verifica dacă imobilul intră sau nu sub incidența legii speciale, întrucât acesta era cel care se afla în posesia tuturor înscrisurilor de natură să îi permită o astfel de examinare și, totodată, dispunea de compartimente de specialitate abilitate să facă toate verificările necesare cu privire la posibilitatea de a înstrăina imobilul în concordanță cu Legea nr. 112/1995; or, Statul Român nu numai că a creat premisele înstrăinării unui imobil ce nu forma obiectul Legii nr. 112/1995, dar a și aprobat cererea de cumpărare a locuinței, după efectuarea tuturor verificărilor legale de către instituțiile sale abilitate într-un atare sens. Printr-o altă critică adusă deciziei recurate, recurenții-reclamanți au invocat faptul că soluția de respingere a capătului principal al cererii nu reprezintă o măsură proporțională în raport cu circumstanțele cauzei și încalcă regula protecției încrederii legitime. Au arătat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului menționate în cuprinsul cererii de recurs, principiul bunei-guvernări impune statului să ofere o compensație adecvată sau o altă formă de reparație corespunzătoare persoanei care a avut încrederea legitimă că va putea beneficia netulburată de dreptul său de proprietate și căreia i-a fost desființat titlul din cauza neglijenței autorităților administrative. Recurenții-reclamanți au considerat că Statul Român și-a încălcat atât obligația pozitivă de a adopta o lege suficient de clară și precisă încât să permită reclamanților să întrevadă interdicția de cumpărare, sub sancțiunea anulării absolute, a locuinței naționalizate de la o persoană juridică, cât și obligația pozitivă de a acționa cu maximă vigilență cu ocazia verificărilor premergătoare aprobării cererii de cumpărare depuse de chiriași și de a preveni crearea unui drept de proprietate contrar legii. Au arătat că, dată fiind lipsa unei dispoziții explicite cu privire la existența impedimentului de achiziționare, precum și confirmarea legalității tranzacției după parcurgerea unei proceduri de verificare de către autoritățile statului, s-au așteptat în mod legitim că vor putea exercita toate prerogativele dreptului transmis de stat. De asemenea, au menționat că instanța de apel a apreciat că restituirea prețului de cumpărare actualizat - care, la data pronunțării sentinței primei instanțe era de 26.945,28 RON și reprezenta aproximativ 6% din valoarea de piață a apartamentului la momentul efectuării expertizei evaluatorii (405.182 RON, echivalentul sumei de 89.775 euro) - constituie o măsură proporțională, fără să țină cont de regula protecției legitime și de culpa statului vânzător. În opinia recurenților-reclamanți, concluzia instanței de apel este, astfel, discordantă statuărilor Curții Europene a Drepturilor Omului, conform cărora: "consecințele greșelilor comise de autoritățile statale trebuie asumate chiar de către stat și nu remediate în detrimentul ori pe seama particularilor" (Bogdel c. Lituaniei, Hotărârea din 26 noiembrie 2013, §66). Au mai susținut recurenții-reclamanți și că, deși statele membre pot, într-adevăr, să diminueze cuantumul despăgubirilor, în special, dacă o atare măsură se justifică prin prisma unor obiective de utilitate publică, instanța europeană a reiterat în nenumărate rânduri că scopul Convenției este acela de a proteja drepturi concrete și efective, astfel încât despăgubirile trebuie să aibă un caracter adecvat și să constituie în mod real o reparație echitabilă a prejudiciului suferit prin pierdere dreptului de proprietate. Or, față de toate circumstanțele concrete ale cauzei, considerând și că art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 este contrar Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, recurenții-reclamanți au apreciat că li se cuvenea o despăgubire adecvată și rezonabilă în raport cu valoarea reală a bunului, considerent pentru care, în speța de față, soluția de respingere a petitului principal, în opinia cestora, încalcă art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. II.2. Recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara Recurentul-pârât, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în principal, în sensul respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu Statul Român, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, în sensul respingerii, ca nefondat, a capătului de cerere privind obligarea pârâtului la plata dobânzii legale. Prin primul motiv de recurs, recurentul-pârât, față de cadrul procesual stabilit de recurenții-reclamanți, prin chemarea în judecată a Statului Român și a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, fără ca reclamanții să cheme în judecată Ministerul Finanțelor în nume propriu, a susținut că hotărârile pronunțate în cauză sunt nelegale, fiind date cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, a arătat că judecata nu s-a purtat în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor, cu toate că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 112/1995, doar Ministerul Finanțelor (în nume propriu, nu în calitate de reprezentant al statului) are calitate procesuală pasivă; or, recurenții-reclamanți nu au chemat în judecată Ministerul Finanțelor. A invocat faptul că, în conformitate cu dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, a fost instituită prin lege obligația Ministerului Finanțelor de a despăgubi cumpărătorul, neexistând niciun temei legal pentru a obliga Statul Român la despăgubirea cumpărătorului. Consideră că este inadmisibil a se face confuzie între Statul Român, pe de o parte, și Ministerul Finanțelor, pe de altă parte, atunci când toate dispozițiile legale redate în considerentele hotărârii, reținute ca fiind aplicabile în cauză, fac vorbire despre obligația Ministerului Finanțelor de restituire a prețului actualizat sau a celui de piață, fără a fi instituită vreo obligație legală de restituire a prețului în sarcina Statului Român. Ca atare, apreciază că se impune constatarea lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, chemat în judecată ca pârât și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentul-pârât a susținut că decizia civilă atacată este nelegală, fiind pronunțată de Curtea de Apel Timișoara cu aplicarea greșită a normelor de drept material, luând în considerare că se impunea respingerea ca nefondat a petitului vizând obligarea pârâtului la plata dobânzilor legale. Acest capăt de cerere, a arătat recurentul-pârât, trebuia respins pentru motivele reținute de Tribunalul Timiș, în primă instanță, întrucât nu sunt incidente prevederile art. 1535 C. civ., reținute de instanța de apel ca fiind aplicabile în speță. Astfel, recurentul-pârât a apreciat că dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 le exclud pe cele ale art. 1535 C. civ., iar, în situația cererilor de restituire a prețului actualizat, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, nu sunt aplicabile prevederile O.G. nr. 13/2011, întrucât regula obligării debitorului la plata dobânzilor în vederea reparării prejudiciului suferit de creditor este aplicabilă în principiu obligațiilor contractuale. Or, excepțiile de la regula anterior enunțată, potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011, trebuie să fie prevăzute în mod expres de legiuitor sau de părțile contractante, ipoteze care nu se regăsesc în speța dedusă judecății, având în vedere că dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu instituie obligația Ministerului Finanțelor de a plăti dobânzi în cazul cererilor de restituire a prețului plătit, ci doar de a plăti sumele solicitate, actualizate cu indicele de inflație. II.3. Apărările formulate în cauză În termen legal, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamanți, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. A susținut că instanța de apel în mod legal a reținut că recurenții-reclamanți nu au dreptul de a obține prețul de piață, în speță, nefiind îndeplinite cerințele reglementate de dispozițiile art. 50 alin. (2 1 ) din Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare. Totodată, au apreciat că hotărârile judecătorești prin care au fost anulate contractele de vânzare-cumpărare se bucură de prezumția legală absolută a autorității de lucru judecat, iar aspectele tranșate prin acestea nu mai pot fi puse în discuția părților și nici analizate de instanța judecătorească care se pronunță asupra acțiunii deduse judecății având ca obiect obligarea sa la plata prețului actualizat de piață al imobilului. La rândul lor, recurenții-reclamanți A. și B. au depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, solicitând respingerea căii de atac ca nefondate. Au arătat că recurentul-pârât nu a atacat prin intermediul apelului soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive, considerent pentru care nu mai poate formula în recurs critici relaționate dezlegării date de prima instanță acestei excepții procesuale. De asemenea, au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod corect textele normative incidente în privința petitului accesoriu ce vizează plata dobânzii legale, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1081, art. 1082, art. 1088 C. civ. de la 1864 (art. 1535 noul C. civ.). Recurenții-reclamanți A. și B. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, solicitând respingerea apărărilor formulate de acesta, apreciind că nu au fost aduse apărări proprii ale părții, ci au fost preluate ad litteram motivele reținute de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, pentru justificarea soluției de respingere a apelului pe care l-au promovat. Au mai invocat și că, susținând temeinicia deciziei pronunțate de către instanța de apel, recurentul-pârât achiesează la situația de fapt stabilită de către aceasta și recunoaște, astfel, că autoritățile statului confirmaseră legalitatea operațiunii de vânzare anterior încheierii contractului. Totodată, au reluat susținerea formulată prin cererea de recurs, potrivit căreia considerentele deciziei civile nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a Curții de Apel Oradea (prin care a fost menținută decizia nr. 1016/2004-A a aceleiași instanțe) nu pot fi opuse în procesul pendinte cu valoarea prezumției absolute a lucrului judecat și cu consecința respingerii petitului principal al acțiunii introductive. Recurentul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, prin notele scrise depuse raportat la susținerile formulate de către recurenții-reclamanți prin întâmpinare, a solicitat admiterea propriului recurs și respingerea căii de atac promovate de către părțile adverse. II.4. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Prin încheierea de ședință din data de 12 aprilie 2022, Înalta Curte a admis în principiu prezentele recursuri și a fixat termen de judecată, în vederea soluționării pe fond a căilor de atac, la data de 20 septembrie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, când a reținut cauza în pronunțare asupra recursurilor. II.5. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Recursul declarat de reclamanții A. și B. În speță, recurenții-reclamanți au criticat decizia instanței de apel, apreciind că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de drept procesual a căror nesocotire atrage nulitatea hotărârii [art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ..], precum și a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..]. În dezvoltarea susținerilor subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-reclamanți, în esență, au invocat că instanța de apel a reținut în mod greșit efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, reglementat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a deciziei 1016/2004-A a Curții de Apel Oradea, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 3414/2013 a aceleiași instanțe, întrucât nu există identitate de părți litigante și nici de chestiuni litigioase. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin sentința pronunțată în cauză, a reținut că nu mai pot fi analizate susținerile recurenților-reclamanți care pretind că ar fi fost de bună-credință și ar fi respectat prevederile Legii nr. 112/1995 la cumpărarea apartamentului, având în vedere că, prin decizia nr. 1016/2004-A din data de 14 octombrie 2004, pronunțată în dosarul nr. x/2004 al Curții de Apel Oradea (irevocabilă prin decizia civilă nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a aceleiași instanțe), s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în discuție, pentru cauză ilicită, reținându-se, în ceea ce îi privește pe recurenții-reclamanți, încălcarea art. 1 din Legea nr. 112/1995, întrucât această lege vizează exclusiv imobilele preluate de la persoane fizice, în timp ce imobilul în cauză a aparținut unei persoane juridice. Prin cererea de apel, recurenții-reclamanți au criticat, din această perspectivă, sentința primei instanțe, susținând că hotărârile Curții de Apel Oradea nu puteau fi reținute cu autoritate de lucru judecat, întrucât chestiunile litigioase invocate în prezentul litigiu nu au constituit obiectul vreunei verificări jurisdicționale anterioare. Au arătat că, fiind învestită cu o acțiune de natura celei pendinte, instanța trebuia să verifice condițiile specifice garanției pentru evicțiune prin raportare la situația concretă dedusă judecății și nu să se limiteze la o extrapolare automată a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru a respinge de plano cererea privind cererea de acordare a prețului de piață al imobilului. În primul ciclu procesual, instanța de apel a validat cele reținute de tribunalul și a constatat că în mod corect s-a făcut aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Atacând cu recurs decizia curții de apel, recurenții-reclamanți în dezvoltarea criticilor prin care au susținut că soluția dată asupra capătului principal al cererii este nelegală, întrucât este contrară art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, au invocat că, în raport de toate circumstanțele concrete în care au dobândit dreptul de proprietate, privarea de bunul pe care l-au deținut în calitate de proprietari, fără ca la încheierea contractului să li se poată reține vreo culpă legată de motivele care au dus la anularea titlului și fără a primi o despăgubire de natură să ofere o reparație reală a prejudiciului suferit, constituie o sarcină disproporționată. Admițând recursul recurenților-reclamanți, Înalta Curte a trimis cauza spre rejudecare la instanța de apel, urmând ca, în rejudecare, curtea de apel să se raporteze la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost descrise de recurenții-reclamanți, în raport de apărările formulate în cauză din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și la criticile de fond ale recurenților-reclamanți, invocate prin motivele de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și din apel, ce sunt subsecvente clarificării chestiunilor procedurale ce au atras casarea hotărârii. Rejudecând apelul, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a reținut că susținerile recurenților-reclamanți potrivit cărora nu au avut nicio culpă pentru invalidarea titlului lor de proprietate, că întreaga responsabilitate a desființării acestuia aparține Statului Român și că, la încheierea contractului, ulterior desființat, au acționat cu bună-credință, sunt contrazise de considerentele hotărârilor judecătorești anterioare care au stabilit că nulitatea contractelor a intervenit din cauza încălcării unor norme legale imperative și că recurenții-reclamanți, în calitatea lor de cumpărători, nu pot invoca buna-credință, întrucât aceasta este exclusă dacă se fundamentează pe necunoașterea legii. Astfel, Înalta Curte reține că dezlegările date prin decizia irevocabilă anterioară a Curții de Apel Oradea au fost avute în vedere de către instanța de apel drept argumente pentru înlăturarea bunei-credințe afirmate de către recurenții-reclamanți pentru momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare care a fost anulat prin această hotărâre judecătorească. Din această perspectivă, susținerile recurenților-reclamanți prin care au invocat faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, întrucât nu există identitate de părți și de chestiune litigioasă, sunt nefondate. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual (părți, obiect și cauză), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăți. Dată fiind relativitatea efectului lucrului judecat, este nevoie însă de existența identității de părți, pentru ca aspectul ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase deja tranșate. În același timp, terțul față de proces se poate prevala de hotărârea pronunțată anterior împotriva adversarului său în considerarea unui "efect reflex" al opozabilității hotărârii față de acesta, pe temeiul căruia are posibilitatea de a o invoca. Împrejurarea că în această situație nu este vorba despre relativitatea autorității de lucru judecat, nu înseamnă că partea ar putea contesta temeinicia și legalitatea hotărârii pronunțate împotriva sa, ci va fi în imposibilitate să demonstreze contrariul a ceea ce s-a stabilit anterior, pentru că, în caz contrar, ar însemna să pună în discuție însuși lucrul judecat. Aceasta este și situația în speță, intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, invocând cele statuate prin deciziile nr. 1016/2004-A din 14 octombrie 2004 și nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 ale Curții de Apel Oradea, în cadrul apărărilor formulate în cauză, încă din momentul depunerii întâmpinării în fața primei instanțe, iar curtea de apel, prin decizia recurată, a dat eficiență acestor susțineri, apreciind că ele contrazic afirmațiile recurenților-reclamanți, în sensul că nu au avut nicio culpă și că, la încheierea contractului, au acționat cu bună-credință. Înalta Curte constată că, totodată, chestiunea litigioasă vizând modalitatea în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, cu respectarea sau cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, precum și împrejurarea dacă recurenții-reclamanți au fost sau nu de bună-credință la perfectarea acestuia, ce a constituit deja obiect de verificare din partea instanțelor, în litigiul anterior, se impune în prezenta cauză, în care instanța de apel, rejudecând în limitele stabilite prin decizia de casare, a analizat pricina în raport de apărările formulate din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și de criticile de fond ale recurenților-reclamanți, invocate prin motivele de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și din apel ce sunt subsecvente clarificării chestiunilor procedurale ce au atras casarea hotărârii. În cadrul criticilor formulate în prima cerere de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au invocat și că privarea de bunul deținut în calitate de proprietari, fără ca la încheierea contractului să se poată reține vreo culpă legată de motivele ce au dus la anularea titlului și fără a primi o despăgubire de natură să ofere o reparație reală a prejudiciului suferit, constituie o sarcină disproporționată și, în susținerea acestei afirmații, au făcut trimitere la hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Raicu împotriva României. Curtea de apel, rejudecând apelul, a dat eficiență dezlegării date în litigiul anterior, potrivit căreia recurenții-reclamanți nu pot invoca buna-credință la momentul perfectării contractului, întrucât este exclusă de necunoașterea legii, și a constatat că, în atare situație, considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului din cuprinsul hotărârii Raicu împotriva României, referitoare la dobânditorii de bună-credință ai imobilelor, ale căror contracte sunt ulterior anulate, invocate de recurenții-reclamanți, nu sunt aplicabile speței. Totodată, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține buna-credință a recurenților-reclamanți atunci când a analizat dacă ingerința statului a fost proporțională cu scopul urmărit prin prisma cuantumului despăgubirilor. Ca atare, având în vedere modalitatea, anterior arătată, în care curtea de apel a înțeles să dea eficiență statuărilor irevocabile ale deciziei nr. 1016/2004-A din data de 14 octombrie 2004 a Curții de Apel Oradea, irevocabilă prin decizia nr. 3414 din data de 5 iunie 2013 a aceleiași instanțe, raportându-se, de altfel, la principiul securității raporturilor juridice, ca element fundamental al preeminenței dreptului, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate susținerile recurenților-reclamanți prin care aceștia au criticat decizia recurată prin prisma lipsei unei verificări prealabile a îndeplinirii condițiilor în care autoritatea de lucru judecat poate fi valorificată, în raport de prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. În susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceiași recurenți au invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume a art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În esență, au susținut că prin raportare la temeiul de drept ce trasa coordonatele rejudecării căii de atac, examenul de proporționalitate și, consecutiv, verificarea concordanței dintre dreptul intern și Convenție, trebuiau realizate în acord cu principiile conturate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în interpretarea și aplicarea art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. Astfel, au invocat că instanța de apel a nesocotit: faptul că absența din hotărârea judecătorească de anulare a contractului de vânzare-cumpărare a unei motivări clare și pertinente asupra lipsei de bună-credință, implică o verificare ulterioară a poziției subiective a cumpărătorilor pentru evaluarea despăgubirilor datorate de stat; semnificația autonomă a conceptului de bună-credință și elementele pe baza cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilește bona fides a dobânditorilor unor imobile de la stat; criteriile de referință ce trebuie avute în vedere în cadrul testului de proporționalitate, astfel cum au fost enunțate prin hotărârea pronunțată în cauza Velikovi și alții contra Bulgariei. În speță, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, analizând cererea recurenților-reclamanți prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a reținut principiile ce se desprind din cauzele Raicu împotriva României și Maria Atanasiu și alții împotriva României și a constatat că ingerința statului în exercitarea dreptului de proprietate al reclamanților prin desființarea titlului de proprietate al acestora prin hotărâre judecătorească, a fost legală și avut la bază un motiv de utilitate publică, respectiv apărarea dreptului de proprietate al foștilor proprietari. Analizând dacă ingerința statului a fost proporțională cu scopul urmărit prin prisma cuantumului despăgubirilor, a reținut că, date fiind circumstanțele speței, respectiv a faptului că în mod irevocabil s-a stabilit prin hotărâre judecătorească lipsa bunei-credințe a reclamanților la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, și având în vedere dreptul statului de a stabili despăgubiri mai mici decât valoarea de piață a imobilelor, cu condiția ca