ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1259/2023

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 10 februarie 2020, pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local Timișoara au solicitat: obligarea pârâtului A. la plata debitului de 24.840.787,98 RON, reprezentând prejudiciul cauzat bugetului local al Municipiului Timișoara; actualizarea sumei cu indicele ratei de inflație de la momentul plății; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea de ședință din data de 9 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civile a aceleiași instanțe. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția a II-a civilă sub nr. x/2020*. Prin încheierea de ședință din data de 24 martie 2021, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă: a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale; a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a aceluiași tribunal; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Curții de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, în vederea pronunțării regulatorului de competență. Prin sentința civilă nr. 20/PI din data de 21 aprilie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civile a Tribunalului Timiș. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă sub nr. x/2020**. I.

Sentința pronunțată de Tribunalului Timiș, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 530/PI din data de 20 aprilie 2022, Tribunalul Timiș, secția I civilă: a respins excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât prin întâmpinare; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului A.; a respins acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală, ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Prin decizia civilă nr. 334 din data de 7 decembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curte de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., împotriva sentinței civile nr. 530/PI din data de 20 aprilie 2022, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă; a obligat pe apelanții-reclamanți să plătească intimatului-pârât suma de 2.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. I.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 334 din data de 7 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara. I.

Cererea de recurs Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar, în rejudecare, admiterea apelului, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În esență, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, fără a ține cont de cele pe care le-au invocat și susținut. În opinia recurenților-reclamanți, atât tribunalul, cât și instanța de apel au apreciat în mod eronat că în cauză intimatul-pârât nu are calitate procesuală pasivă, fără a avea în vedere aspectele pe care le-au invocat și nici dispozițiile legale în materia răspunderii civile delictuale. Au precizat că, așa cum au învederat instanțelor de judecată, au fost prejudiciați ca urmare a neachitării obligațiilor de plată rezultate din contractul de concesiune nr. x din data de 25 iunie 2003 și, întrucât Consimpex S.R.L. a fost radiată, au înțeles să se îndrepte împotriva intimatului-pârât A., fostul administrator al societății. Totodată, au solicitat a se avea în vedere faptul că, deși prejudiciul decurge din neachitarea obligațiilor de plată rezultate din contractul de concesiune nr. x din data de 25 iunie 2003, încheiat între Municipiul Timișoara și Consimpex S.R.L., intimatul-pârât a avut calitatea de asociat unic și administrator al acestei societăți. Au menționat că prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, prevede că administratorii sunt răspunzători față de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea și actul constitutiv le impun. Au mai arătat și că art. 144 2 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, prevede că administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligațiilor potrivit prevederilor art. 72 și 73. Recurenții-reclamanți au invocat și că, potrivit art. 998 C. civ. "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara", iar art. 999 C. civ. prevede: "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat din neglijența sau prin imprudența sa". Astfel, au susținut că, din simpla lectură a acestor texte, rezultă că răspunderea civilă delictuală ia naștere în momentul în care cu intenție, din neglijență sau din imprudență s-a comis o faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane. I.

Apărările formulate în cauză În termen legal, intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca fiind nul, iar, în subsidiar, ca neîntemeiat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a hotărârii instanței de apel. Invocând excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 489 C. proc. civ., intimatul-pârât a susținut că, deși recurenții-reclamanți au invocat drept motive de casare art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., această încadrare este doar una formală, cererea de recurs tinzând la o reanalizare în fond a litigiului și a probatoriului administrat în cauză, chestiune nepermisă în calea extraordinară de atac a recursului. Pe fondul recursului, a expus apărările pe care le-a formulat în fața instanțelor de fond, arătând că înțelege să se folosească de acestea în condițiile în care părțile adverse, prin cererea de recurs, s-au rezumat la a relua pe scurt argumentația expusă în primă instanță și în apel. Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare. I.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, sub nr. x/2020**, la data de 22 februarie 2023. După efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 4 aprilie 2023, în temeiul art. 471 1 alin. (5) din același act normativ, a fost stabilit termen de judecată la data de 19 septembrie 2023, când Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare prin prisma excepție nulității recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, Înalta Curte constată că, deși recurenții-reclamanți au invocat incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., aceștia nu au formulat critici concrete de nelegalitate care să vizeze considerentele deciziei recurate, apte de a fi încadrate în ipotezele prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Prin decizia recurată, instanța de apel, validând soluția primei instanțe cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului-pârât, prin raportare la obiectul pricinii, la temeiurile de drept invocate de recurenții-reclamanți, precum la cele susținute prin cererea de apel, a reținut că răspunderea pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate printr-un contract revine cocontractantului potrivit art. 969, 970, 973 C. civ. 1864 (art. 1350 noul C. civ.), iar, contrar susținerilor recurenților-reclamanți, împrejurarea că intimatul-pârât a fost asociat unic și administrator al societății contractante, în prezent radiată, nu înseamnă că răspunderea contractuală îi revine acestuia, în lipsa unei norme speciale în acest sens. Totodată, a arătat că asociatul unic/administratorul și societatea comercială sunt subiecte de drept distincte, cu drepturi și obligații proprii. Cu referire la prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, a reținut că aceste dispoziții se referă la răspunderea administratorului față de societate, și nu față de alte subiecte de drept care au avut raporturi contractuale cu societatea comercială, iar, conform alin. (2) al aceluiași text de lege, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor ce aparține și creditorilor societății poate fi exercitată numai cadrul procedurii reglementate de legea privind procedura insolvenței. A mai constatat instanța de apel că s-a invocat că prejudiciul decurge din neachitarea obligațiilor de plată rezultate din contractul de concesiune încheiat între Municipiul Timișoara și Consimpex S.R.L. în condițiile în care pârâtul A. a avut calitatea de asociat unic și administrator al acestei societăți, precum și că, potrivit art. 998-999 C. civ. 1864, răspunderea delictuală ia naștere în momentul în care cu intenție, din neglijență sau din imprudență s-a comis o faptă prin care s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane. Față de aceste susțineri, a reținut că răspunderea delictuală poate fi angajată doar în condițiile în care aceasta nu derivă din nerespectarea unor clauze contractuale de către părțile cocontractante; așadar, ori de câte ori cauza prejudiciului invocat se pretinde a fi neexecutarea obligațiilor contractuale, singura răspundere care poate fi atrasă este răspunderea contractuală care, potrivit dreptului comun, revine părții contractante care nu și-a îndeplinit obligațiile. Prin urmare, a concluzionat că, întrucât în speță intimatul-pârât nu are calitate procesuală pasivă, în mod corect tribunalul a respins pentru acest motiv cererea de chemare în judecată, neputând trece la analizarea nici a excepției prescripției dreptului material al acțiune și nici a fondului pretențiilor reclamanților. Or, prin criticile formulate prin cererea de recurs, astfel cum au fost anterior reținute, recurenții-reclamanți nu au formulat critici concrete la adresa deciziei atacate și nu au indicat punctual care sunt aspectele de nelegalitate pe care înțeleg să le invoce în raport de raționamentul expus de către instanța de apel și care a determinat adoptarea soluției de respingere a căii de atac. Astfel, pe de o parte, afirmând calitatea procesuală pasivă a intimatului-pârât prin raportare la împrejurarea că acesta a fost unicul asociat/administrator al societății cu care a fost încheiat contractul de concesiune ale cărui obligații nu au fost îndeplinite și la dispozițiile art. 72, art. 73 alin. (1) lit. e) și 144 2 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, precum și la cele ale art. 998 și 999 C. civ. 1864, recurenții-reclamanți au încercat să repună în discuție aspecte pe care le-au invocat și prin cererea de apel, care au fost analizate de către curtea de apel și care au primit o dezlegare din partea acesteia, conduită care nu respectă exigențele impuse motivării căii de atac a recursului de art. 488 C. proc. civ. Pe de altă parte, recurenții-reclamanți au procedat la o simplă enunțare a unor dispoziții legale fără a arăta în concret în ce mod acestea au fost nesocotite de către instanța de apel. O atare modalitate de motivare a cererii de recurs, prin care nu sunt dezvoltate critici concrete de nelegalitate împotriva judecății realizate de către instanța de apel, nu permite o încadrare a susținerilor recurenților-reclamanți în vreuna dintre ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Cum calea de atac a recursului este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii recurate sub aspectul legalității acesteia, o astfel de analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării unor motive de nelegalitate, grefate pe considerentele deciziei atacate, dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine, sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Pot forma obiect al cercetării judecătorești în recurs doar criticile care vizează nelegalitatea deciziei recurate, aceste limite ale judecății în recurs rezultând din prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, și din partea introductivă a art. 488 alin. (1) din același cod, potrivit căreia casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate. Ca atare, cum, în speță, nu se poate proceda la o încadrare a susținerilor formulate prin cererea de recurs de către recurenții-reclamanți în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunii nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, față de cele anterior reținute și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și la prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului. În ceea ce privește solicitarea intimatului-pârât de obligarea a părților adverse la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Totodată, art. 452 C. proc. civ. prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei. Or, în speță, este adevărat că partea care a câștigat, intimatul-pârât, a solicitat, prin întâmpinare, acordarea cheltuielilor de judecată, însă în dovedirea acestora a depus chitanța seria x nr. x din data de 3 aprilie 2023, emisă de către Cabinet avocat B., prin care se atestă primirea sumei de 1.500 RON de la C. și D.. Ca atare, cum chitanța depusă de către intimatul-pârât se referă la persoane care nu au nicio legătură cu prezentul recurs, Înalta Curte constată că acesta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată pretinse, astfel cum prevede art. 452 C. proc. civ., anterior evocat. Prin urmare, față de această împrejurare, va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-pârât A.