ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1690/2020

Ședința publică din data de 17 septembrie 2020

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și au solicitat, în principal, obligarea acestora la plata prețului de piață al unității locative nr. 9 din imobilul situat în Timișoara, str. x, înscrisă în C.F. nr. x-C1-U6 Timișoara, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar în subsidiar, obligarea la plata prețului înscris în contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.09.1996, prin care a dobândit unitatea locativă, preț actualizat cu indicele ratei de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică, pe perioada cuprinsă între 27.09.1996 și data plății efective, la plata dobânzii legale calculată din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 10106/13.09.2016, Judecătoria Timișoara a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, reținând în motivarea acestei soluții că valoarea obiectului litigiului fiind de 321.109,46 RON - reprezentând prețul de piață al imobilului solicitat de reclamanți a fi plătit de pârât - devin aplicabile dispozițiile art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, sub același număr unic de dosar x/2016.

Prin sentința civilă nr. 182/14.02.2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B., a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata de despăgubiri în sumă de 26.945,28 RON către reclamanți, sumă ce reprezintă actualizarea cu rata inflației a prețului plătit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.1996, încheiat cu OJCVL Timiș; a respins în rest acțiunea; a respins cererea reclamanților privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de către reclamanți, precum și de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 168 din 31 octombrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanți, a schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, la plata în favoarea reclamanților a sumei de 26.945,28 RON, reprezentând prețul actualizat cu rata inflației la momentul octombrie 2017, cu actualizarea acestei sume până la data plății efective către reclamanți, menținând în rest hotărârea atacată; a respins apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva sentinței civile nr. 182/14.02.2018 a Tribunalului Timiș.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă au declarat recurs reclamanții, precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

a) Recurenții-reclamanți au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut, în esență, următoarele:

Prin apelul declarat, reclamanții susțin că au invocat ca motiv distinct și substanțial de nelegalitate a hotărârii apelate faptul că prima instanță nu a analizat, prin prisma art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO, petitul principal prin care au solicitat obligarea Statului Român la plata prețului de piață al imobilului înscris în CF nr. x-C1-U6 Timișoara.

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, au învederat că art. 1 din Primul Protocol, adițional prevederilor art. 1336 - 1341 C. civ. din 1864, a constituit fundamentul juridic al pretențiilor care au format obiectul cererii principale și, că, în atare context, instanța de fond avea obligația de a statua asupra temeiului invocat și de a verifica incidența normei convenției, prin raportare la situația dedusă judecății.

De asemenea, prin intermediul căii de atac au susținut existența unei neconcordanțe între art. 50 alin. (2) coroborat cu art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, pe de-o parte, și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pe de altă parte, iar, în mod suplimentar, pe calea concluziilor scrise depuse în vederea pronunțării soluției în apel susțin că au făcut trimitere la o serie de hotărâri date de Curtea de la Strasbourg în cauze similare, din jurisprudența căreia se degajă principiul că desființarea retroactivă a actului juridic de dobândire a dreptului de proprietate nu exclude, automat, pierderea garanțiilor oferite de art. 1 din Primul Protocol dacă, în funcție de împrejurările particulare ale speței, în intervalul dintre momentul încheierii actului și cel al anulării sale, reclamanții pot fî considerați titulari ai unui "bun".

Instanța de apel a respins apelul reclamanților în ceea ce privea soluția pronunțată asupra petitului principal al acțiunii, fără să cerceteze motivele de nelegalitate referitoare la omisiunea primei instanțe de a analiza cererea de obligare a Statului Român la plata prețului de piață din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel nu redă raționamentul logico-juridic pentru care a fost respinsă această critică asupra căreia instanța de control judiciar fusese învestită în mod expres să se pronunțe, nu conține nicio referință la art. 1 din Primul Protocol și nu cuprinde considerente prin care să fi fost înlăturat motivul de apel subsumat aplicabilității normei Convenției și jurisprudenței Curții invocate, hotărârea fiind nemotivată din această perspectivă.

Prin neexaminarea unui motiv de apel, instanța de judecată a pronunțat o hotărâre casabilă în baza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și a încălcat totodată o normă procedurală prevăzută sub sancțiunea nulității, și anume art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod, ceea ce atrage inclusiv incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5.

Adițional faptului că decizia atacată nu respectă exigențele unei motivări corespunzătoare și nu se bucură de forță de convingere, prin ignorarea completă a manierei în care prima instanță a aplicat art. 1 din Primul Protocol prin raportare la pretențiile principale, instanța de apel a încălcat dreptul reglementat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În pofida faptului că problemele de drept privitoare la neconcordanța dintre art. 50 alin. (2) Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol au constituit critici referitoare la soluția dată petitului principal, fiind motive de apel principale ce vizau reformarea sentinței apelate și nu doar simple aspecte relevate tangențial, ele nu au fost nici măcar antamate de instanța de control judiciar, care a omis cu desăvârșire să analizeze hotărârea instanței de fond prin prisma incidenței Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel avea obligația procedurală de a cerceta și de a se pronunța asupra motivului de nelegalitate prevalat, astfel încât soluția de respingere a apelului să se reflecte în considerente printr-o examinare efectivă a problemelor de fapt și de drept deduse judecății și printr-un răspuns explicit cu privire la argumentele decisive prevalate.

În cadrul motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., recurenții reclamanți au formulat următoarele critici:

Sub un prim aspect, recurenții reclamanți susțin că, pornind de la statuările de principiu ale Curții Europene a Drepturilor Omului și luând în considerare circumstanțele particulare ale cauzei, se impune concluzia că în intervalul temporal dintre momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.09.1996 și cel al desființării convenției, au deținut un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol.

Astfel, conform jurisprudenței constante a Curții, desființarea cu efecte retroactive a actului juridic prin care a fost dobândit un anumit drept nu implică automat pierderea garanțiilor oferite de art. 1 din Primul Protocol, ci trebuie verificat în concret dacă reclamanții se pot prevala de un "bun", în special în acele situații în care aceștia au exercitat o perioadă îndelungată toate prerogativele dreptului de proprietate, și-au intabulat dreptul în registrele de publicitate imobiliară, iar ulterior le-a fost anulat titlul dintr-o cauză imputabilă administrației statului.

Recurenții reclamanți invocă mai multe hotărâri ale CEDO pronunțate în cauza Pyrantiene c. Lituaniei, Hotărârea din 12 noiembrie 2013; cauza Dogrusoz și Aslan c. Turciei, Hotărârea din 30 mai 2006, cauza Velikovi și alții c. Bulgariei, Hotărârea din 15 martie 2007.

Sub un alt aspect, reclamanții susțin că nu este îndeplinit criteriul proporționalității în absența unei compensații rezonabile.

Cu toate că art. 1 din Primul Protocol nu garantează acordarea unei compensații integrale în toate cazurile în care a avut loc o privare de proprietate, despăgubirea trebuie să fie, în principiu, rezonabilă în raport cu valoarea reală a bunului, mai ales dacă motivul de anulare a contractului nu este imputabil cumpărătorilor.

Considerentul care a stat la baza reținerii nulității absolute a convenției încheiate cu Statul Român rezidă esențialmente în împrejurarea că locuința nu putea fi vândută în temeiul Legii nr. 112/1995 deoarece aparținuse înainte de naționalizare unei persoane juridice de drept privat și, pe cale de consecință, nu intra sub sfera de reglementare a actului normativ special.

Dispozițiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, în baza cărora afost încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/27.09.1996, prevedeau că, după expirarea termenului de 6 luni în care foștii proprietari puteau depune cereri pentru restituirea în natură a apartamentelor, chiriașii titulari de contract pot opta pentru cumpărarea acestora, dacă nu au dobândit și nu au înstrăinat o locuință proprietate personală după 01.01.1990, în localitatea de domiciliu, și, totodată, dacă apartamentul deținut în chirie nu beneficiază de dotări speciale și nu are vreuna dintre destinațiile enumerate de art. 10 din lege.

Fiind îndeplinite condițiile reglementate sub sancțiunea nulității de art. 9 și art. 10 din Legea nr. 112/1995, după împlinirea termenului de 6 luni (29.05.1996), respectiv în data de 30.07.1996, reclamanții susțin că au depus cererea prin care și-au exprimat opțiunea de cumpărare a apartamentului și care a fost aprobată după verificările făcute de Statul Român, prin unitatea specializată în vânzarea locuinței.

Anularea contractului s-a dispus ulterior, deoarece locuința nu intra sub incidența Legii nr. 112/1995 și nu putea fi vândută în baza art. 9 din lege. Acest text normativ nu făcea însă distincție între foștii proprietari - persoane fizice sau juridice - și, fiind îndeplinite condițiile expres reglementate de art. 9 și 10 din Legea nr. 112/1995, ne-am încrezut în legalitatea operațiunii de vânzare-cumpărare.

Reclamanții susțin că, în calitate de cumpărători, nu aveau nici mijloacele și nici cunoștințele necesare pentru a prefigura că apartamentul nu formează obiectul Legii nr. 112/1995, iar verificările sub acest aspect trebuiau făcute de Statul Român, prin unitatea specializată în vânzarea locuințelor, anterior aprobării vânzării locuinței către chiriași.

Pe de altă parte, problema condițiilor de validitate impuse de Legea nr. 112/1995 nu era nici evidentă, nici neechivocă, ci ea a generat și o interpretare judiciară divergentă, din moment ce două instanțe de judecată - Judecătoria Oradea și Tribunalul Bihor - au reținut că dispozițiile Legii nr. 112/1995 au fost pe deplin respectate la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare revendicate de asociație, iar Curtea de Apel Oradea a opinat că perfectarea actelor juridice s-a realizat prin nesocotirea unor dispoziții legale imperative.

În raport cu toate circumstanțele concrete în care s-a dobândit dreptul de proprietate, privarea de bunul deținut în calitate de proprietari, fără ca la încheierea contractului să se poată reține vreo culpă legată de motivele ce au dus la anularea titlului și fără a primi o despăgubire de natură să ofere o reparație reală a prejudiciului suferit, constituie o sarcină disproporționată, reclamanții invocând în susținerea acestei critici hotărârea pronunțată de CEDO în cauza Raicu c. României (Hotărârea din 28 septembrie 2006).

Față de "circumstanțele speciale ale speței", acordarea unor despăgubiri plafonate la nivelului prețului actualizat în baza art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu asigură un asemenea just echilibru de vreme ce despăgubirea pentru privarea de "bun" nu are un caracter rezonabil și proporțional cu valoarea acestuia la momentul la care a avut loc privarea de proprietate.

Din această perspectivă, se decelează cu evidență neconcordanța dintre Legea nr. 10/2001 care nu conferă relevanță juridică poziției subiective a cumpărătorului ori culpei statului la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, și art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO care impune statelor să garanteze o protecție efectivă a dreptului de proprietate privată.

Pentru considerentele expuse, reclamanții susțin că se impunea aplicarea prioritară a art. 1 din Primul Protocol adițional și admiterea apelului în ceea ce privea soluția dată petitului principal al cererii de chemare în judecată.

Mai susțin recurenții-reclamanți că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 1081, art. 1082, art. 1088 C. civ. din 1864 (art. 1535 noul C. civ.).

În acest sens, reclamanții susțin că instanța de apel a analizat petitul accesoriu privind dobânda legală punând o relație de echivalență între daunele compensatorii și daunele moratorii, înglobându-le în aceeași categorie a daunele-interese pentru acoperirea prejudiciului produs prin pierderea dreptului de proprietate, deși dobânda legală nu a fost solicitată cu acest titlu și nici nu putea fî antamată din perspectiva "întinderii răspunderii pentru evictiune", reglementată de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Discordant considerentelor instanței de apel, daunele moratorii constând în dobânda legală penalizatoare nu vizau repararea pagubei determinate de pierderea dreptului de proprietate, ci prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligației de restituire a prețului încasat de Statul român, obligație exigibilă de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare, cu efect retroactiv, a actului juridic care a constituit temeiul achitării prețului către intimat.

Caracterul exigibil al obligației de plată a prețului ce se impune a fi restituit ca urmare a desființării contractului trebuie raportat la momentul la care plata prețului apare ca fiind necuvenită, adică în speță la momentul pronunțării deciziei civile nr. 3414/05.06.2013 a Curții de Apel Oradea, dată de la care Statul român a cunoscut lipsa de temei a încasării prețului.

Prin promovarea acțiunii pendinte, intimatul a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale, astfel încât de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, debitorul datorează daune moratorii constând în dobânda legală, potrivit art. 1088 C. civ. de la 186 (art. 1535 noul C. civ.).

Prin urmare, instanța de apel a respins în mod nelegal calea de atac în privința petitului accesoriu, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează daunele-interese pentru întârzierea în executarea unei obligații de plată a unei sume de bani, ipoteză subsumabilă motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

b) Recurentul-pârât a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., formulând susțineri exclusiv cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescrierii dreptului reclamanților la acțiune, susținând în acest sens că hotărârile instanțelor de fond au fost pronunțate cu aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, precum și a dispozițiilor art. 300, art. 376 alin. (1) și art. 377 din C. proc. civ. din 1865.

Astfel, susține recurentul-pârât că reclamanții au înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Judecătoriei Timișoara în data de 07.06.2016, termenul începând să curgă de la data pronunțării în apel a deciziei civile nr. 1016/14.10.2004 de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2010, hotărâre definitivă ce putea fi pusă în executare.

Instanța de apel a reținut în considerentele hotărârii că termenul de 3 ani nu a început să curgă de la data pronunțării deciziei definitive (14.10.2004), ci de la data pronunțării deciziei irevocabile (05.06.2013).

Instanța de apel a reținut că nu poate fi considerată ca moment de debut al termenului de prescripție pentru acțiunea în răspundere pentru evicțiune data pronunțării hotărârii definitive în apel, în condițiile în care împotriva acesteia s-a declarat recurs. De asemenea, instanța de apel a reținut că din punctul de vedere al începerii termenului de prescripție, o cerere de executare silită și o cerere de chemare în judecată nu au același regim juridic.

Art. 300 din vechiul C. proc. civ. reglementează instituția suspendării executării silite a hotărârii împotriva căreia a fost declarată, în termen legal, calea de atac a recursului numai în situațiile limitativ indicate în mod expres de legiuitor, respectiv în cauzele privitoare la strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau a oricăror lucrări având o așezare fixă, precum și în cazurile anume prevăzute de lege. Per a contrario, pentru toate celelalte cauze nu sunt aplicabile dispozițiile art. 300 din C. proc. civ.

Art. 376 alin. (1) și art. 377 C. proc. civ. stabilesc care sunt hotărârile ce pot fi puse în executare silită.

Din dispozițiile art. 376 din C. proc. civ. rezultă că pot fi puse în executare silită (după ce au fost investite cu formulă executorie) atât hotărârile care au rămas definitive, cât și hotărârile care au devenit irevocabile.

Susține recurentul-pârât că dreptul de a cere executarea silită se naște, întotdeauna, cu excepția cauzelor indicate la art. 300 din C. proc. civ., din momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, iar aceasta se determină potrivit art. 377 din C. proc. civ., respectiv în cazul hotărârilor date în apel, momentul în care devin definitive este data pronunțării hotărârii de către instanța de apel.

În speța dedusă judecății, se reține faptul că decizia civilă nr. 1016/14.10.2004 pronunțată în dosarul nr. x/2004 al Curții de Apel Oradea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.1996 în temeiul art. 966 din C. civ. pentru cauză ilicită, a fost pronunțată în etapa apelului, iar dreptul titularilor acestei hotărâri de a cere executarea silită și inițierea acțiunii ce face obiectul acestui dosar s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr. 1016/14.10.2004, definitivă, iar nu cum în mod greșit au reținut prima instanță și instanța de apel.

Prin urmare, soluțiile de respingere a excepției prescrierii dreptului la acțiune, pe motiv că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data rămânerii irevocabile a deciziei civile nr. 1016/14.10.2004, au fost date cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 300, art. 376 alin. (1) și art. 377 din C. proc. civ. din 1865 și a prevederilor Decretului nr. 167/1958.

Recurenții au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului părții adverse.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților și, prin încheierea din 30 ianuarie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursurile și a fixat termen pentru judecata acestora la 12 martie 2020, cauza fiind suspendată și, ulterior, amânată din cauza stării de urgență pe teritoriul României la datele de 14 mai 2020, respectiv 17 septembrie 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

I. Relativ la recursul declarat de reclamanții A. și B..

În primul rând, trebuie menționat că vor fi verificate, prioritar, susținerile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., întrucât pretinsele carențe ale motivării, dacă se justifică, conduc la casarea deciziei argumentate necorespunzător, cu consecința reluării judecății sub toate aspectele tratate incomplet sau neclar, inclusiv a celor combătute de recurenți prin raportare și la motivul de casare prevăzut de pct. 8 din același text de lege, și care, în absența unor dezlegări neechivoce și fundamentate asupra lor, nu pot forma, în recurs, obiect al controlului judiciar de legalitate din perspectiva normelor de drept substanțial.

Invocând motivele de recurs reglementate de art. 488 pct. 5 și 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel nu a cercetat motivul de apel ce viza cererea reclamanților de obligare a Statului Român la plata prețului de piață din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel fiind, cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere natura extraordinară a căii de atac a recursului, în care se exercită exclusiv un control de legalitate cu privire la o hotărâre necesar a nu fi afectată de viciul motivării.

Or, motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful nr. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului (a se vedea cauza Albină împotriva Rămâniei, cauza Gheorghe împotriva României, cauza Dima împotriva României).

Ca atare, motivarea trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar.

Ca instanță de prim control judiciar, curtea de apel este ținută a verifica, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererilor de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor formulate în cauză și o "ascultare" reală și efectivă a tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării.

În speță, însă, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel având a răspunde motivelor de apel formulate de reclamanți, motive care se regăsesc în decizia atacată, nu arată niciun argument pentru care a apreciat că, în cauză, sentința apelată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., din perspectiva prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel, atunci când instanța a procedat la analizarea cererii reclamanților care se referea, în principal, la plata prețului de piață, și în subsidiar, la acordarea prețului de piață actualizat, și nici nu justifică, într-o altă modalitate, concluzia sa în privința lipsei incidenței motivului de nulitate a hotărârii apelate, cu a cărui analiză a fost învestită.

În cauză, cererea de chemare în judecată a fost promovată de către recurenții-reclamanți ulterior adoptării Legii nr. 1/2009 prin care a fost modificată Legea nr. 10/2001, în sensul introducerii art. 50

1

în cuprinsul legii speciale; în petitul cererii introductive, reclamanții au solicitat, în principal, obligarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, la plata prețului de piață al unității locative nr. 9 din imobilul situat în Timișoara, str. x, înscrisă în C.F. nr. x-C1-U6 Timișoara, preț stabilit conform standardelor internaționale de evaluare, iar în subsidiar, obligarea la plata prețului înscris în contractul de vânzare cumpărare nr. x/27.09.1996, prin care a dobândit unitatea locativă, preț actualizat cu indicele ratei de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică, pe perioada cuprinsă între 27.09.1996 și data plății efective, la plata dobânzii legale calculată din momentul introducerii cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamanții au indicat temeiurile în drept ale cererii ca fiind dispozițiile art. 1344 - 1346 C. civ. și art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenția europeană, prevalându-se așadar, de instituția juridică a răspunderii vânzătorului pentru evicțiune.

Potrivit art. 22 C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii.

În condițiile în care la data promovării acțiunii exista în cuprinsul legii speciale o normă expresă care reglementează raportul juridic dedus judecății (plata prețului de piață solicitatat de chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), chiar în absența unei precizări exprese și neechivoce a reclamanților în fața primei instanțe, tribunalul, în exercitarea atribuțiilor instituite prin dispozițiile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. avea îndatorirea de a analiza capătul de cerere principal pe temeiul art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 și din perspectiva examinării apărărilor formulate de reclamanți pe incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului, acesta din urmă fiind invocat, în mod expres de reclamanți prin acțiunea introductivă.

Înalta Curte constată, astfel cum recurenții-reclamanți susțin prin motivele de recurs, că deși au invocat în mod explicit prin motivele de apel neaplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului și au făcut referiri neechivoce la omisiunea primei instanțe de a analiza cererea reclamanților de obligare a Statului Român la plata prețului de piață din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel nu a făcut decât o referire formală la împrejurarea că tribunalul a avut în vedere și dispozițiile Legii nr. 10/2001; or, prima instanță, așa cum deja s-a arătat, s-a raportat la prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, normă procedurală din cuprinsul legii speciale ce consacră dreptul chiriașilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești, la restituirea prețului actualizat.

Însă, astfel cum reiese din cuprinsul motivelor de apel, reclamanții au imputat primei instanțe neanalizarea capătului de cerere principal, plata prețului de piață, în raport de protecția conferită de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului, în susținerea unui drept de creanță reprezentat de valoarea de circulație a apartamentului.

Din cuprinsul motivării deciziei recurate nu rezultă analizarea acestei critici din apelul reclamanților, conținutul considerentelor instanței de apel limitându-se doar la validarea raționamentului instanței de fond cu privire la aplicarea art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, însă instanța de apel nu analizează deloc motivul de apel susținut de reclamanți, prin care se imputa instanței de fond omisiunea de a analiza primul capăt de cerere și din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului. Or, în absența unui răspuns specific și explicit la acest motiv de apel care viza încălcarea unui principiu fundamental al procesului civil, cel al dreptului la un proces echitabil, instanța de recurs nu poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, întrucât nu poate fi stabilit dacă instanța de apel a ignorat pur și simplu această critică sau, dimpotrivă, a apreciat-o ca fiind nefondată și, în această ultimă ipoteză, pe baza căror argumente.

Pentru a satisface cerința referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispozițiile art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., instanța de apel avea obligația procesuală de a analiza și a răspunde motivat criticilor formulate de reclamanți, relativ la omisiunea primei instanțe de a analiza capătul de cerere principal, plata prețului de piață, în raport de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului și care nu își găseau răspuns în hotărârea primei instanțe, și, totodată, de a argumenta motivele pentru care își însușește, în tot sau în parte, considerentele reținute de prima instanță.

În consecință, sub aspectul sus evocat, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată de instanța de apel nu răspunde problemelor de drept esențiale deduse judecății pe calea apelului formulat de reclamanți, drept pentru care critica recurenților-reclamanți referitoare la lipsa motivării și încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, invocate ca motiv de casare a deciziei curții de apel, se vădește a fi întemeiată.

În rejudecare, instanța de apel se va raporta la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost descrise de reclamanți, în raport de apărările formulate în cauză din perspectiva art. 1 din primul Protocol adițional Convenției Europene a Drepturilor Omului și vor expune argumentele de fapt și de drept ce vor întemeia soluția pe care o va adopta, în acord cu dispozițiile art. 425 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, soluție asupra căreia instanța de recurs nu are a specula la acest moment procesual, urmând a fi analizate și celelalte critici de fond ale reclamanților, invocate prin motivele de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și din apel ce sunt subsecvente clarificării chestiunilor procedurale care au atras casarea hotărârii.

Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanții A. și B. în prezenta cale de atac, Înalta Curte consideră că la acest moment procesual nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluționat pe fond și nu a fost stabilită partea câștigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

II. Referitor la recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara.

Recursul pârâtului, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, din a cărui perspectivă urmează a fi analizat, vizează exclusiv modalitatea de soluționare a excepției prescrierii dreptului reclamanților la acțiune, susținând în acest sens că decizia civilă nr. 1016/14.10.2004 pronunțată în dosarul nr. x/2004 al Curții de Apel Oradea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.1996 al reclamanților, a fost pronunțată în etapa apelului, iar dreptul titularilor acestei hotărâri de a cere executarea silită și inițierea acțiunii ce face obiectul acestui dosar s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr. 1016/14.10.2004, definitivă, iar nu cum în mod greșit au reținut prima instanță și instanța de apel, de la data rămânerii irevocabile a acesteia, 05.06.2013.

Acest punct de vedere nu poate fi primit.

Legea nr. 10/2001 reglementează aspectele privitoare la dreptul la despăgubiri al chiriașului-cumpărător, stipulând în art. 50 și 50

1

că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în baza Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor sau, după caz, la prețul actualizat. În aceste situații, cererile sau acțiunile în justiție privind restituirea prețului actualizat plătit sau a prețului de piață, după caz, sunt scutite de taxe de timbru, conform art. 50 alin. (2) și (2

1

) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, legea nu stabilește reguli speciale în materie de prescripție, devenind incidente, prin urmare, dispozițiile dreptului comun, și anume Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, incident în speță.

Fiind vorba despre o acțiune având ca obiect plata unei sume de bani, termenul de prescripție este de trei ani și începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.

În cauză, momentul nașterii dreptului la acțiune al reclamanților se identifică cu data la care au pierdut dreptul de proprietate asupra apartamentului în litigiu, respectiv momentul la care au fost evinși, acesta fiind cel al pronunțării deciziei civile nr. 3414/R/05.06.2013 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a constatat, irevocabil, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților Botici, alături de nulitatea altor contracte de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor din același imobil.

În combaterea considerentelor instanței de apel, recurentul-pârât a arătat că "decizia civilă nr. 1016/14.10.2004 pronunțată în dosarul nr. x/2004 al Curții de Apel Oradea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/27.11.1996 în temeiul art. 966 din C. civ. pentru cauză ilicită, a fost pronunțată în etapa apelului, iar dreptul titularilor acestei hotărâri de a cere executarea silită și inițierea acțiunii ce face obiectul acestui dosar s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr. 1016/14.10.2004, definitivă, iar nu cum în mod greșit au reținut prima instanță și instanța de apel". Afirmația este adevărată, dar incompletă, întrucât raportat la momentul soluționării litigiului având ca obiect anularea contractului de vânzare-cumpărare, înregistrat în dosar nr. x/2004, hotărârea primei instanțe era supusă, atât căii de atac a apelului, cât și a recursului, soluționarea irevocabilă fiind în data de 05.06.2013.

Astfel, dreptul material la acțiune al intimaților, ce s-ar fi născut pe 14.10.2004 odată cu pronunțarea hotărârii definitive, era afectat de o condiție suspensivă: rămânerea irevocabilă a hotărârii. Iar potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, "dacă dreptul este sub condiție suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la data când s-a împlinit condiția sau a expirat termenul", ceea ce înseamnă că, în cazul intimaților-reclamanți, prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data rămânerii irevocabile a hotărârii, moment în care s-a îndeplinit condiția suspensivă.

Pe de altă parte, prevederile art. 300 și 376-377 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865 - invocate de recurent - sunt lipsite de relevanță în speță, pentru că ele se referă exclusiv la prescripția dreptului de a cere executarea silită.

Or, litigiul pendinte nu constituie un demers asociat unui "drept de a cere executarea silită", ci reprezintă expresia exercitării "dreptului la acțiune" (care intră în sfera de reglementare a art. 1 din Decretul 167/1958) prin care reclamanții tind la valorificarea unui drept de creanță care a luat naștere ca efect al pierderii bunului cumpărat de la pârâți. Altfel spus, prin promovarea acțiunii pendinte reclamanții-intimați nu procedează la o executare silită, ci tind/urmăresc tocmai obținerea unui titlu executoriu pe temeiul căruia să poată obține - ulterior - din partea vânzătorilor (printr-o executare voluntară, sau printr-o executare silită) despăgubirile aferente bunului imobil de care au fost evinși.

Prin urmare, susținerile critice ale recurentului sub acest aspect sunt formulate cu neobservarea a diferenței ce era necesar a fi făcută între dreptul la acțiune (reglementat prin art. 1 din Decretul 167/1958) și dreptul de a cere executarea silită (prevăzut la art. 6 din Decretul 167/1958).

Cum în cauză, decizia civilă definitivă nr. 1016/A/14.10.2004 a Curții de Apel Oradea, prin care s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare al reclamanților Botici, alături de nulitatea altor contracte de vânzare-cumpărare asupra apartamentelor din același imobil, a rămas irevocabilă la data de 5 iunie 2013, acesta este momentul de la care se calculează termenul de prescripție în cauza de față, iar nu data rămânerii definitive a acesteia.

Prin urmare, în mod legal, instanța de apel a reținut că, în speță, această decizie civilă, care a generat însă și dreptul reclamanților la despăgubiri în baza art. 50 sau 50

1

din Legea nr. 10/2001, a fost atacată cu recurs, astfel că respectiva hotărâre judecătorească a devenit susceptibilă de modificare, inclusiv în privința valabilității contractelor de vânzare-cumpărare, iar caracterul revocabil al hotărârii a împiedicat producerea evicțiunii, nefiind incidente astfel prevederile art. 300, 376-377 C. proc. civ. de la 1865 invocate de recurentul-pârât.

În consecință, față de data demersului judiciar, inițiat la 03.06.2016, în raport cu momentul de la care se calculează valoarea despăgubirilor, 05.06.2013, pentru acțiunea ce face obiectul dosarului de față, termenul de prescripție de 3 ani a fost respectat.

Pentru toate aceste considerente, în raport cu dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 168 din 31 octombrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează, în parte, decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecarea apelului declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 182 din 14 februarie 2018 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, aceleiași curți de apel.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2020.