ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2689/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara la data de 06.10.2017 sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin Municipiul Timișoara, în principal, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea prețului de piață actual al imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996, conform art. 50 1 din Legea 10/2001; în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtului la restituirea prețului actualizat al imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996, conform art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 în condițiile în care nu sunt îndeplinite condițiile art. 50 1 din lege, indexat cu indicele de inflație; obligarea pârâților la plata despăgubirilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001; instituirea unui drept retenție asupra bunului imobil din litigiu, în favoarea reclamantului, în raport cu prevederile art. 2495 din C. civ., până la plata efectivă a despăgubirilor. În drept au fost invocate dispozițiile art. 48, art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, art. 1336 și urm., art. 1344 C. civ., art. 1 din Protocol nr. 1 CEDO. Pârâtul Statul Român, prin Municipiul Timișoara a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a H.G. nr. 250/2007, întrucât potrivit art. 50 din lege, restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2) 1 se face de Ministerul Finanțelor Publice. Pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice au formulat întâmpinare prin care au solicitat, pe cale de excepție, să se constate lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice București și să se constate că doar Municipiul Timișoara, ca și continuator al fostei D. S.A. Timișoara, are calitatea de reprezentant în cauză al pârâtului Statul Român, iar pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acțiunii, ca nefondată. La termenul de judecată din data de 14.03.2018, reprezentanta reclamanților a depus la dosar precizare prin care a arătat că valoarea imobilului ce face obiectul cauzei este, conform expertizelor notariale pe anul 2017-2018, de 74.800 euro, echivalentul a 347.820 RON. Prin sentința nr. 2923/14.03.2018, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 1629/11.12.2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis în parte acțiunea, a obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamanților suma de 29.552,71 RON reprezentând actualizare cu rata inflației până în luna iulie 2018 a prețului plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996, încheiat cu D., sumă ce se va actualiza în continuare cu rata inflației până la data plății efective și a respins, în rest, acțiunea.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 171/28.10.2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelurile formulate de pârâtul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român și de reclamanții B., C. împotriva sentinței; a respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de reclamantul A. la apelul principal formulat de reclamanții B., C. și a respins apelul incident formulat de același reclamant (A.) la apelul principal formulat de pârâtul Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii s-au declarat recursuri astfel: 1) Recursul declarat de reclamanții B. și C. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.. În motivarea căii de atac declarate, aceștia au susținut următoarele critici de nelegalitate: - În cauză, au fost aplicate greșit dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 în aprecierea condițiilor pentru acordarea prețului de piață (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Susțin că interpretarea acestor dispoziții legale trebuie realizată în spiritul și rațiunea acestei norme, rațiune care a fost aceea de a oferi o măsură de reparație (despăgubire) pentru prejudiciul cauzat proprietarilor de bună-credință ale căror titluri sunt desființate din culpa statului român, deși aceștia s-au întemeiat în mod legitim pe dispozițiile Legii nr. 112/1995. Deci, nu poate fi irelevantă buna sau reaua credință în ipoteza în care se analizează dacă este îndeplinită condiția respectării prevederilor Legii nr. 112/1995. Cumpărătorul unui astfel de imobil a fost de bună-credință, carte trebuie luată în considerare în aprecierea aspectului dacă la momnetul încheierii contractului, au fost sau nu respectate prevederile legii nr. 112/1995. Imobilul situat în Piața Doicești nr. 1, Timișoara nu era declarat monument istoric sau din patrimoniul național la data încheierii contractului, evidența acestor imobile, aprobată de Comisia Națională a Monumentelor Istorice, la care face referire art. 8 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu era divulgată particularilor la momentul 17.09.1996 chiar și dacă ar fi existat. Din perspectiva cumpărătorului de bună-credință, a cărui informație cu privire la calitatea de monument istoric a imobilului cumpărat nu îi era accesibilă și care a fost fraudat de către partea care avea obligația de informare cu privire la acest aspect esențial, prevederile Legii nr. 112/1995 au fost respectate. Prejudiciul, în acest caz, trebuie reparat în integralitate, sub forma acordării modalității celei mai înalte de reparație: restituirea prețului de piață al imobilului, în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Consideră că nu li poate opune puterea de lucru judecat a hotărârii prin care a fost constată nulitatea contractului de vânzare deoarece în respectivul litigiu, îndeplinirea prevederilor legii speciale a fost analizată din perspectiva dispunerii nulității, în timp ce în litigiul de față îndeplinirea prevederilor legii speciale trebuie analizată din perspectiva acordării reparației (despăgubirilor). Dacă în primul caz, judecata este înfăptuită pe criterii obiective, ce țin de validitatea încheierii unui contract, în cazul acordării despăgubirilor trebuie evaluată atitudinea subiectivă a părților contractului cu privire la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dată fiind calitatea foștilor chiriași- cumpărărtori, de victimă a prejudiciului creat de persoana îndreptățită la reparație. În cauză este aplicabil principiul error communis facit jus, întrucât E., la momentul încheierii contractului, nu putea cunoaște, în mod obiectiv, calitatea de monument istoric a imobilului cumpărat în temeiul Legii nr. 112/1995; nu putea ști că este activă interdicția de vânzare cuprinsă în art. 10 din această lege, sub sancțiunea nulității absolute; vânzătorul era singurul care cunoștea calitatea de monument istoric a imobilului și nu a informat cumpărătorul cu privire la acest aspect; vânzătorul era un agent al statului, acesta din urmă fiind chemat în prezentul cadru procesual pentru a-l despăgubi pe cumpărătorul de bună-credință. Astfel, dacă aceste argumente nu s-au putut valorifica pe tărâmul nulității (în mod previzibil, pentru că nulitatea a fost cerută într-un litigiu având ca obiect revendicarea imobilului), iar dreptul de proprietate nu a putut fi conservat, atunci ele trebuie valorificate în prezentul litigiu, în cadrul stabilirii existenței și întinderii obligației de reparație față de cumpărătorii de bună-credință, chestiune care implică o apreciere subiectivă, spre deosebire de analizarea condițiilor de validitate a contractului. Toate circumstanțele de fapt conduc la concluzia că prevederile Legii nr. 112/1995 au fost respectate, situație față de care incidența în speță a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 a fost greșit înlăturată de către instanța de apel. - În cauză, au fost nesocotite dispozițiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 coroborat cu art. 1701 C. civ., respectiv art. 466 alin. (1) și art. 467 C. proc. civ., în analizarea cererii de restituire a sporului de valoare adus imobilului (art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.). Instanța de apel a încălcat prevederile art. 466 alin. (1) și ale art. 467 C. proc. civ., sens în care este incident motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Astfel, partea este îndreptățită să formuleze calea de atac a apelului împotriva întregii hotărâri, fără a fi obligată să recurgă la procedura completării. Recurenții nu s-au aflat în niciuna dintre situațiile în care puteau face apel principal, limitativ reglementate de dispozițiile art. 467 C. proc. civ.. Prin urmare, a fost corectă solicitarea în sensul pronunțării instanței de apel asupra unei cereri nesoluționate de către prima instanță, având în vedere și efectul devolutiv al apelului. Este corectă solicitarea despăgubirilor de la pârâți, contrar celor reținute de către prima instanță cu încălcarea dispozițiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Explicația rezidă în faptul că acest text de lege reprezintă o ipoteză specială de aplicare a garanției contra evicțiunii. Or, potrivit art. 1701 alin. (3) C. civ., "Dacă lucrul vândut are, la data evicțiunii o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicțiunii.".Cu alte cuvinte, plata contravalorii sporului de valoare adus imobilului este în sarcina vânzătorului, în speța noastră a titularului obligației de restituire a prețului: statul român. - În cauză, au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind motivarea hotărârii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.). Motivul de apel circumscris nemotivarii primei hotărâri a fost, de asemenea, respins de către Curtea de Apel Timișoara, din moment ce, deși succint, sentința Tribunalului Timiș ar fi fost suficient motivată în fapt și în drept. Acest raționament nu poate subzista, fiind încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestor norme de procedură care atrag sancțiunea nulității, considerentele unei hotărâri trebuie să cuprindă motivele pentru care s-au admis sau înlăturat toate susținerile părților. Or, este evident (iar instanța de apel a reținut acest lucru) că, din moment ce prima instanță nu s-a pronunțat asupra cererii privind plata contravalorii sporului de valoare generat de efectuarea de către subsemnații a cheltuielilor necesare și utile, hotărârea primei instanțe este nemotivată. Astfel, în mod greșit a reținut instanța de apel îndeplinirea standardului motivării, încălcând astfel art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Vătămarea recurenților este evidentă, din moment ce aceștia au fost privați de o soluție judiciară asupra unei cereri cu care au învestit instanța de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 2)Prin recursul declarat de reclamantul A. s-a solicitat admiterea acestuia, cu consecința admiterii acțiunii și obligării pârâților la restituirea prețului de piață actual al imobilului dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996, conform art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, obligarea pârâților la plata despăgubirilor reprezentând sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință, prin lucrările necesare și utile efectuate, în conformitate cu art. 48 din Legea nr. 10/2001, obligarea intimaților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată pentru toate etapele procesuale. În motivarea memoriului de recurs, acesta a reiterat motivele de recurs regăsite și în memoriul reclamanților B. și C., anterior prezentate. Ca și aceștia, reclamantul și-a întemeiat calea de atac declarată tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 3)Recursul declarat de pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara și Ministerul Finanțelor Publice (în nume propriu), prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivarea căii de atac declarate, s-a susținut că în mod greșit instanța de apel nu a reținut lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, în condițiile în care doar municipiul Timișoara are calitate de reprezentant al Statului Român, ca și continuator al D. S.A. Timișoara. În materia închirierilor și vânzărilor de locuințe către populație în baza baza Legii nr. 112/1995 Statul Român a fost reprezentat de către unitățile de stat specializate în vânzarea de locuințe, în speță de către D. S.A. Timișoara, iar nu de către Ministerul Finanțelor Publice București. Mai mult, pretențiile reclamanților reprezentând prețul de piață actual al apartamentului cumpărat decurg dintr-un contract de vânzare-cumpărare în care Ministerul Finanțelor Publice nu a fost parte contractantă, iar o eventuală obligare a Ministerului Finanțelor Public ar echivala cu încălcarea principiului relativității efectelor contractului. Dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu stabilesc expres nicio calitate procesuală pasivă în cauzele având ca obiect restituirea prețului, ci se precizează doar sursa din care se efectuează restituirea acestuia, aspect care nu este însă de natură să atragă calitatea procesuală pasivă în cauză a Ministerului Finanțelor Publice. Pe fondul cauzei, recurenții-pârâți arată că situația reclamanților nu se circumscrie dispozițiilor art. 50 alin. (2) 1 și 3, art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, aceștia neavând dreptul la restituirea prețului de piață, ci la restituirea prețului actualizat plătit efectiv. Prin interpretarea per a contrarie a dispozițiilor art. 50 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, rezultă că în cazul în care contractele de vânzare-cumpărare anulate pe cale judecătorească au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 reclamanții (chiriași foști proprietari) nu au dreptul la restituirea prețului de plată al imobilului. Aceasta interpretare este confirmată și de dispozițiile art. 50 alin. (2) și alin. (2) 1 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, care tratează în mod distinct cele doua situații, respectiv cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 si cazul în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Reclamanții nu au făcut dovada faptului că menționatul contract de vânzare-cumpărare nr. x/16.07.1997 a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație în care acest contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Ca urmare, reclamanții nu au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, neîncadrându-se în prevederile art. 50 alin. (2) 1 și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ci eventual doar la restituirea prețului actualizat plătit efectiv de către aceștia, potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Întrucât însă aceștia nu au formulat un asemenea capăt de cerere, atare pronunțare ar semnifica un plus petita. Chiar în ipoteza formulării unui capăt de cerere subsidiar privind obligarea pârâților la plata prețului actualizat plătit efectiv, acesta este neîntemeiat întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. civ., care prevăd că: "Stipulația prin care vânzătorul se descarcă de răspunderea pentru evicțiune, nu-l scutește de a restitui prețul, în caz de evicțiune, afară numai dacă cumpărătorul a cunoscut, la facerea vânzării, pericolul evicțiunii, sau dacă a cumpărat pe răspunderea sa proprie." Reclamanții nu se pot prevala de propria lor culpă pentru a se apăra și a obține un beneficiu, respectiv obligarea pârâților la restituirea prețului actualizat plătit pentru aceste imobile, potrivit principiului de drept exprimat în adagiul nemo auditor suam turpitudinem alegans. Reclamanții nu pot solicita eventual decât prețul efectiv plătit si nereactualizat, suma care poate fi obținută doar de la Municipiul Timișoara, continuator al D..

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22.09.2021 completul de filtru a admis în principiu recursurile reclamanților și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestora la data de 08.12.2021. Prin aceeași încheiere, recursul pârâților a fost apreciat nul pentru neîncadrare, observându-se că acesta conține o reproducere identică a criticilor formulate pe calea apelului, asupra cărora instanța devolutivă deja s-a pronunțat.

Apărările formulate în cauză La data de 04.03.2021 (data fax), în termen legal, recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților, ca neîntemeiat, admiterea recursului Statului Român, iar pe cale de excepție să se constate lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice București, doar Municipiul Timișoara, în calitate de continuator al fostei D. S.A. Timișoara având calitatea de reprezentant al Statului Român. Situația reclamanților nu se circumscrie dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, astfel încât aceștia nu au dreptul la restituirea prețului de piață, ci la prețul actualizat plătit efectiv. Reclamanții nu au făcut dovada că menționatul contract de vânzare-cumpărare nr. x/16.07.1997 a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situație din care rezultă că încheierea contractului s-a realizat cu eludarea actului normativ, sens în care dreptul reclamanților privește restituirea prețului achitat efectiv. Cum însă aceștia nu au formulat un astfel de capăt subsidiar de cerere, instanța nu poate acorda ceea ce nu s-a cerut. La data de 29.03.2021 (data poștei), în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. Recurentul-reclamant a solicitat înlăturarea apărărilor din cadrul actului procedural, admiterea recursului propriu conform celor dezvoltate în memoriul de recurs și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată pentru toate etapele procesuale. S-a invocat, prin răspunsul la întâmpinare, excepția lipsei calității de reprezentant a DGRFP Timișoara și decăderea Statului Român, prin Municipiul Timișoara și a Ministerului Finanțelor Publice din dreptul de a propune probe și a formula excepții, întrucât nu s-a formulat întâmpinare. S-a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de către DGRFP Timișoara și înlăturarea tuturor celorlalte apărări formulate de cătrea aceasta pe fondul cauzei, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și s-a arătat că temeiul acțiunii nu este răspunderea contractuală pentru evicțiune, ci este reprezentat de dispozițiile Legii nr. 10/2001. Recurentul-reclamant este îndreptățit la restituirea prețului de piață actual al imobilului în litigiu ori, în subsidiar, la prețul actualizat al imobilului, potrivit argumentelor din memoriul propriu de recurs. La data de 29.03.2021 (data poștei) în termen legal, recurenții-reclamanți B. și C. au formulat răspuns la întâmpinarea Direcției Generale Regionale a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice și a Ministerului Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român. Recurenții-reclamanți s-au prevalat de aceleași apărări formulate și de recurentul-reclamant A.. La data de 02.04.2021 (data email), în termen legal, recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul reclamanților B. și C., prin care a solicitat admiterea recursului acestora și obligarea intimaților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată pentru toate etapele procesuale. La aceeași dată, același recurent a formulat întâmpinare la recursul pârâților, invocând excepția de nulitate pentru nemotivare, iar în subsidiar solicitând respingerea recursului și judecata în lipsă. La data de 22.04.2021, în termen legal, recurenții-reclamanți au depus răspuns la întâmpinarea recurentului-reclamant A., arătând că se raliază apărărilor acestuia. Recurenții-pârâți nu au depus răspuns la întâmpinare. La 02.04.2021 (data email), în termen legal, recurenții-reclamanți B. și C. au formulat întâmpinare la recursurile declarate de pârâți și de recurentul-reclamant A., solicitând admiterea recursului reclamantului, constatarea nulității recursului pârâților pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea, ca nefondat, a acestui din urmă recurs. La data de 22.04.2021, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea celorlalți recurenți-reclamanți, arătând că se raliază apărărilor acestora. Recurenții-pârâți nu au formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție 1).Analizând cu prioritate recursurile formulate de reclamanții B., C. și A. - singurele care au fost încuviințate în principiu prin încheierea acestei instanțe din 22.09.2021 - împotriva hotărârii instanței de apel, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează. Prealabil analizei criticilor comune expuse în motivarea celor două memorii distincte de recurs, se impune observația că nu există niciun impediment de ordin procedural în ceea ce privește analiza și soluționarea pe fond a recursului formulat de reclamantul A., care a susținut, ca și recursul celorlalți doi reclamanți, critici în legătură cu dezlegarea pe fond dată raporturilor juridice litigioase prin decizia atacată. Acest lucru este posibil dat fiind că, în calea de atac a apelului, această parte a fost titularul a două memorii de apel incident (cu conținut identic), unul formulat la apelul principal al celorlalți doi reclamanți, ce a fost respins ca inadmisibil prin decizia atacată, iar altul formulat la apelul principal al pârâtului Statului român, care a beneficiat de o examinare pe fond și care a primit o soluție de respingere (ca nefondat). Așadar, chiar în lipsa altor precizări venite din partea acestui reclamant, se înțelege că pe calea recursului acesta nu a atacat decât acea parte a hotărârii din apel ce a dat o dezlegare pe fond raporturilor litigioase deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și, ulterior, prin apelul incident formulat la apelul principal al Statului român, nefiind contestată soluția de respingere ca inadmisibil a apelului incident formulat la apelul principal exercitat de ceilalți doi reclamanți. - În mod nefondat s-a criticat pe calea celor două recursuri, pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare în cauză a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001 (forma republicată), în baza cărora s-a cerut prin acțiunea reclamanților acordarea prețului de piață al apartamentului pe care aceștia l-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, dar a cărui proprietate au pierdut-o în concursul cu succesorii în drepturi ai fostului proprietar, respectiv apartamentul nr. x din Timișoara, Piața Doicești nr. 1, județul Timiș. În esență, argumentele pentru care reclamanții au pretins greșita aplicare a dispozițiilor art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, au fost întemeiate pe buna lor credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996 (a cărui nulitate absolută pentru încălcarea interdicției legale de înstrăinare a bunului imobil, a fost constatată în mod definitiv și irevocabil în litigiul înregistrat sub nr. x/2005*, finalizat prin decizia civilă nr. 3075/11.11.2014 a I.C.C.J.), pe necunoașterea calității de monument istoric sau bun cultural a imobilului în care locuiau, pe calitatea lor de victimă a agenților statului (societățile prin care bunul a fost vândut) care aveau obligația să-i informeze asupra interdicției care acționa în legătură cu apartamentul, interdicție instituită prin art. 10 teza a II-a din Legea nr. 112/1995, pe inopozabilitatea dezlegărilor date de instanțe în dosarul nr. x/2002, pe obiectul diferit al analizei pe care instanțele sunt obligate să o întreprindă în acest dosar în raport cu cea din litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În sfârșit, reclamanții au invocat incidența principiului error comunis facit jus și au susținut că la momentul încheierii contractului ei nu au putut cunoaște, în mod obiectiv, calitatea de monument istoric a imobilului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995. În mod evident, astfel după cum corect au stabilit ambele instanțe de fond, niciuna din aceste apărări nu sunt relevante în soluționarea acțiunii deduse judecății, prin care reclamanții au solicitat recunoașterea dreptului lor de a fi despăgubiți, în principal, prin acordarea prețului de piață al apartamentului cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, dar de a cărei proprietate au fost evinși, iar în subsidiar, prin acordarea prețului din contract, în valoare actualizată. Tărâmul legal pe care are loc judecata unei atare acțiuni este unul precis reglementat, regăsit în cuprinsul art. 50 1 (preț de piață) sau, după caz, în art. 50 alin. (2) (prețul din contract, actualizat) din Legea nr. 10/2001. Stabilirea drepturilor cuvenite foștilor chiriași, cumpărători de imobile în temeiul Legii nr. 112/1995, a căror proprietate aceștia au pierdut-o, presupune a decela, în raport cu situația fiecăruia, după cum aceasta corespunde cazului în care contractele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile (ipoteză regăsită atunci când bunul este câștigat de fostul proprietar pe calea acțiunii în revendicare), situație în care despăgubirea se acordă la nivelul valorii de piață a bunului în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001; de asemenea, după cum aceasta corespunde cazului în care contractele de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, situație în care despăgubirea se acordă la nivelul prețului din contract, în valoare actualizată. Buna-credință a chiriașilor cumpărători ori principii consacrate în alte domenii (în care se pune în discuție dobândirea dreptului de proprietate sau salvarea actului juridic de la sancțiunea nulității), precum error communis facit jus, nu au fost prevăzute drept criterii de aplicare a celor două norme legale special reglementate pentru tipurile de despăgubiri ce se acordă în situațiile mai sus prezentate. Cât privește situația contractului de vânzare-cumpărare pe care reclamanții l-au încheiat pentru dobândirea apartamentului în cauză, aceasta a fost cercetată și stabilită cu putere de lucru judecat în litigiul anterior, înregistrat sub nr. x/2005*, finalizat prin pronunțarea deciziei civile nr. 3075/11.11.2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca fiind aceea a contractului încheiat cu încălcarea unei norme imperative care instituia interdicția de vânzare a locuințelor situate în imobile monumente istorice, respectiv a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995 (aplicate în corelare cu cele ale art. 45 alin. (4) din Legea nr. 10/2001), așadar cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (în termenii art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001). Odată judecată, situația legală a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996 nu ar mai putea fi supusă unei noi evaluări, așa după cum propun reclamanții atunci când susțin că au fost de bună-credință la încheierea acestuia, că nu au fost informați de societatea vânzătoare în legătură cu categoria de monument istoric în care a fost încadrat imobilul, că nu au avut posibilitatea, în mod obiectiv, de a cunoaște această calitate, că nu puteau ști că în privința sa este activă interdicția legală de înstrăinare prevăzută în art. 10 din Legea nr. 112/1995. Se opune la aceasta, în temeiul art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat a hotărârilor din litigiul precedent, în care s-a constatat nulitatea absolută a contractului și au fost înlăturate justificat toate aceste apărări deduse judecății de reclamanți din nou în litigiul pendinte. Tot efectul pozitiv al autorității de lucru judecat se opune și în privința solicitării reclamanților de a se reține, pentru aceleași argumente, că, în ceea ce îi privește, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului s-a încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995. De bună seamă că, unul și același contract nu poate fi constatat nul pentru încheierea sa cu încălcarea legii, în privința vânzătorului, dar considerat valabil și încheiat cu respectarea legii în privința cumpărătorului. Nu poate fi primită nici susținerea reclamanților prin care au argumentat de ce nu li s-ar putea opune puterea de lucru judecat a hotărârilor prin care s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv că ar exista perspective diferite de verificare și aplicare a dispozițiilor legii speciale, influențate de obiectele diferite ale litigiilor: în litigiul precedent au fost verificate condițiile nulității, pe când în cel de față trebuie verificate condițiile acordării reparației (despăgubirilor). Este lipsită de orice suport în conținutul normei, pretins a fi fost greșit aplicată de instanța de apel (art. 50 1 ), afirmația reclamanților în sensul că la baza acordării despăgubirilor (preț de piață/preț actualizat din contract) s-ar regăsi atitudinea subiectivă a părților contractului cu privire la respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Un atare conținut al normelor legale implicate în soluționarea cauzei - art. 50 1 și art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (forma republicată) - nu există. Dimpotrivă, cum s-a arătat în cele de mai sus, tipul de despăgubire cuvenită chiriașilor cumpărători care au pierdut proprietatea locuințelor cumpărate în temeiul Legii nr. 112/1995 depinde de situația legală a contractelor pe care aceștia le-au încheiat, după cum s-a stabilit (ca în cazul de față) că acestea au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (pronunțându-se nulitatea lor), sau cu respectarea acestor prevederi (bunul fiind pierdut de această dată prin efectul admiterii acțiunii în revendicare a fostului proprietar). Or, de vreme ce, în mod definitiv și irevocabil s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/17.09.1996 s-a realizat cu încălcarea interdicției legale instituite prin art. 10 din Legea nr. 112/1995, așadar cu eludarea dispozițiilor acestei legi, s-a apreciat corect că în privința reclamanților nu sunt incidente dispozițiile art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, republicată, ci acelea regăsite în cuprinsul art. 50 alin. (2) din același act normativ, care le dau dreptul la o despăgubire egală cu prețul din contract, în valoare actualizată, drept recunoscut în mod legal acestora prin hotărârea primei instanțe. - Criticile formulate în legătură cu soluția dată pretenției reclamanților întemeiată pe dispozițiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată, privitoare la sporul de valoare adus imobilului, au fost susținute și pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, dar și pe temeiul pct. 8 C. proc. civ. Pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a pretins o încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 466 alin. (1) și 467 C. proc. civ., reclamanții susținând, în esență, că nu s-au aflat în niciuna din situațiile în care să nu poată face apel principal, fiind corect să solicite pe calea apelului pronunțarea instanței asupra unei cereri nesoluționate de tribunal, în considerarea efectului devolutiv al acestei căi de atac. Înalta Curte apreciază critica drept nefondată. În acest sens, reține că soluția de respingere a "celorlalte pretenții" deduse judecății, pronunțată de tribunal, în absența unei justificări a respingerii sporului de valoare cerut în baza art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost criticată de reclamanți în calea de atac a apelului ca încălcare a normei legale implicate (art. 48), ca omisiune de analiză și pronunțare a primei instanțe, dar și ca încălcare a obligațiilor impuse instanței prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. în privința motivării hotărârii (nemotivare). Or, răspunzând acestor critici, instanța de apel a arătat corect că, în măsura în care judecata astfel înfăptuită în primă instanță este criticată drept omisiune a tribunalului de a se pronunța asupra unui capăt de cerere - cel relativ la acordarea sporului de valoare - devin incidente dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. care dau calea remedierii omisiunilor instanțelor de a se pronunța în procedura completării hotărârii, însă cu corolarul limitelor date de obligativitatea acestei proceduri, constând în aceea că potrivit art. 445 C. proc. civ., completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 444 C. proc. civ. Acest considerent nu semnifică, însă, o încălcare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 466 alin. (1) și ale 467 C. proc. civ., cum pretind reclamanții, întrucât tocmai dispozițiile art. 445 din același cod generează acel caz în care partea nu are deschisă calea de a face apel împotriva nesoluționării unei pretenții deduse judecății prin omisiunea primei instanțe de a se pronunța. Critica adusă soluției date acestei pretenții, pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondată, neputând fi reținută o încălcare a dispozițiilor art. 1701 C. civ. - cum s-a susținut de către reclamanți - când în discuție este vorba despre relații sociale reglementate prin norme speciale (art. 50 1 , respectiv art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, forma republicată) care înlătură de la aplicare regulile de drept comun reglementate de C. civ. în materia contractului de vânzare-cumpărare, respectiv cele privitoare la obligațiile ce incumbă vânzătorului unui bun (obligația de garanție) în caz de evicțiune. De altfel, în speță, niciun moment nu s-a pus în discuție aplicarea dispozițiilor dreptului comun în rezolvarea diferendului dintre părți, reclamanții înșiși pretinzând prin cererea de chemare în judecată acordarea sporului de valoare adus apartamentului, prin îmbunătățirile necesare și utile, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001. Or, în acord cu conținutul acestei dispoziții legale speciale, (regăsit ca atare în normă încă din anul 2009), indiferent dacă imobilul a fost preluat cu titlu valabil sau fără titlu, obligația despăgubirii chiriașilor pentru sporul de valoare adus imobilelor cu destinația de locuință prin îmbunătățirile necesare și utile, revine persoanei îndreptățite, iar nu Statului român sau Primăriei Timișoara, cum s-a pretins prin cererea reclamanților. Astfel fiind, este corect răspunsul dat de instanța de apel criticii reclamanților prin care s-a susținut că tribunalul ar fi soluționat această pretenție cu încălcarea dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, forma republicată. - Nefondate sunt și criticile reclamanților întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu referire la încălcarea obligațiilor instanței impuse prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. relative la motivarea hotărârii. Subsumat acestui motiv de recurs, reclamanții au supus cenzurii din perspectiva îndeplinirii obligației legale de a motiva hotărârea nu decizia instanței de apel, ci pe acea a tribunalului și răspunsul dat criticii lor, în acest conținut, de către curtea de apel, susținând că nu poate fi considerată motivată hotărârea primei instanțe din moment ce acesta nu s-a pronunțat asupra cererii de acordare a sporului de valoare. Critica de nelegalitate nu poate fi primită întrucât, atunci când pretind neîndeplinirea standardului motivării hotărârii de primă instanță, reclamanții invocă argumentul nepronunțării tribunalului asupra capătului de cerere relativ la acordarea sporului de valoare adus apartamentului, conform art. 48 din Legea nr. 10/2001, republicată. Or, așa cum corect a reținut și instanța de apel, nepronunțarea instanței asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, poate fi remediată doar pe calea procedurii completării hotărârii, iar nu pe calea apelului sau recursului, după cum prevede norma art. 445 C. proc. civ. Aceasta întrucât omisiunea rezolvării uneia/unora din pretențiile deduse judecății generează un viciu de nelegalitate distinct, separat de cel al nemotivării hotărârii, și care nu poate fi valorificat pe calea apelului sau recursului la hotărâre, sub forma viciului nemotivării capătului de cerere, despre care se afirmă că ar fi fost, în realitate, lăsat nesoluționat. În considerarea tuturor acestor argumente, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile formulate de reclamanții B., C., precum și de reclamantul A.. 2).În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-pârât Statul român, acesta va fi anulat în temeiul dispozițiilor art. 489 C. proc. civ. întrucât, așa cum s-a reținut prin raportul asupra recursurilor, acesta, deși formal încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se circumscrie niciuneia din ipotezele reglementate de art. 488 C. proc. civ., observându-se că reprezintă o preluare identică a apărărilor formulate prin motivele de apel - asupra cărora instanța devolutivă deja s-a pronunțat -, fără a supune în mod real controlului de legalitate al instanței de recurs, de o manieră critică, dezlegările date acestora de către curtea de apel.