ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 559/2020

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Timiș, secția I civilă, sub nr. x/2014, la 2 aprilie 2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Municipiul Timișoara, reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reprezentat de Primarul Municipiului Timișoara, ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, să se constate valoarea totală a investițiilor efectuate la imobilul din Timișoara, județul Timiș, nr. top. x, înscris în C.F. nr. x, în cuantum estimat de 1.500.000 RON; să fie obligați pârâții la plata contravalorii investițiilor; să se dispună în favoarea reclamanților, în temeiul art. 2495 din noul C. civ., instituirea unui drept de retenție asupra imobilului în litigiu, cu notarea acestuia în cartea funciară; cu cheltuieli de judecată.

Pârâții au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Timișoara și a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, determinat de imposibilitatea de a reprezenta Statul Român în litigiul de față; excepția prematurității cererii de chemare în judecată, față de existența, pe rolul Curții de Apel Timișoara, a Dosarului nr. x/2009, având ca obiect constatarea calității de persoană îndreptățită la restituirea imobilului din prezentul proces a lui C., în temeiul Legii nr. 10/2001, ceea ce ar justifica legitimarea procesuală pasivă a acesteia. Solicită și suspendarea cauzei de față până la soluționarea irevocabilă a dosarului menționat și introducerea, în litigiul prezent, a lui C., în baza art. 68 și următoarele C. proc. civ.. Pe fond, au solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

La 18 iunie 2014, reclamanții A. și B. au formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de pârâți și a cererii de suspendare a judecării cauzei, precum și cerere de completare a cadrului procesual, solicitând introducerea, în cauză, în calitate de pârât, a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în baza art. 223 alin. (1) din noul C. civ.

Prin întâmpinare, pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, prin D.G.R.F.P Timișoara, a invocat excepția lipsei calității de reprezentant a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

Prin încheierea de ședință din 11 noiembrie 2014, instanța a unit cu fondul cauzei excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Timișoara și Consiliului Local al Municipiului Timișoara, ca reprezentanți ai Statului Român, și prematurității acțiunii. A fost introdus, în proces, Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

La 19 mai 2015, C. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și Municipiul Timișoara, prin Primar, solicitând suspendarea dosarului pendinte (2435/30/2014), în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2009; respingerea acțiunii reclamanților, în principal, pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu observarea efectului pozitiv al lucrului judecat - prezumție absolută derivată din Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013, pronunțată în Dosarul nr. x/2007*, opozabilă reclamanților B. și A. prin prisma art. 430 alin. (2) și art. 431 alin. (2) C. proc. civ., instanța de recurs arătând, în decizie, că pârâții puteau formula o cerere reconvențională prin care să solicite despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse imobilului, dar nu au înțeles să promoveze o astfel de cerere; a invocat și excepția prematurității introducerii acțiunii, față de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, raportat la Dosar nr. x/2009, respectiv Dosar nr. x/2007*.

În subsidiar, se solicită respingerea acțiunii reclamanților, având în vedere compensația legală (plată datorată de reclamanți proprietarului imobilului - teren și construcții, indiferent că acesta este Statul Român, Municipiul Timișoara sau C., pentru lipsa de folosință).

A învederat că reclamanții au mai formulat o cerere având ca obiect îmbogățire fără justă cauză, cerere anulată pentru netimbrare.

Cererea de intervenție accesorie formulată de C. a fost admisă în principiu prin încheierea de ședință din 3 noiembrie 2015.

Prin notele de ședință depuse la 23 septembrie 2016, intervenienta accesorie a arătat că cererea de intervenție a rămas fără obiect ca urmare a pronunțării Deciziei nr. 284/23 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, prin care i-a fost restituit, în natură, imobilul din prezentul litigiu.

Reclamanții au solicitat introducerea, în cauză, a lui C., în calitate de pârâtă, ca urmare a hotărârii judecătorești enunțate mai sus, conform art. 38 C. proc. civ., cerere admisă prin încheierea din 18 octombrie 2016.

Pârâta C. a depus întâmpinare la 28 noiembrie 2016, prin care a invocat excepțiile netimbrării, respectiv insuficientei timbrări a acțiunii; excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților; excepția inadmisibilității acțiunii; excepția prematurității introducerii acțiunii; excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată; pe fond, a solicitat respingerea acțiunii.

Aceeași pârâtă a formulat și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamanților să desființeze lucrările realizate la imobilul în litigiu, în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii, în caz contrar, autorizarea pârâtei reclamante să demoleze, pe cheltuiala părților adverse, construcțiile respective și să readucă imobilul la starea anterioară emiterii autorizației de construire nr. x/18 septembrie 1997, în temeiul art. 584 alin. (2) lit. b) din noul C. civ. obligarea reclamanților pârâți la plata unei despăgubiri în cuantum de 20.000 euro; obligarea pârâtului Municipiul Timișoara, prin Primar, la plata unor despăgubiri materiale în cuantum de 1500 euro lunar, contraechivalent în RON, de la data pronunțării Deciziei civile nr. 284/23 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara și până la preluarea posesiei imobilului, reprezentând contravaloare lipsă de folosință; obligarea pârâtului Primarul Municipiului Timișoara să aplice reclamanților sancțiunile prevăzute de art. 27 alin. (1) și art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 pentru nerespectarea de către aceștia a autorizației de construire indicate și să dispună demolarea construcțiilor astfel realizate, iar, în caz de neconformare, să sesizeze organele de urmărire penală; cu cheltuieli de judecată.

Reclamanții pârâți au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepțiilor invocate de pârâta C., precum și întâmpinare la cererea reconvențională, prin care au susținut excepția netimbrării acestei cereri, iar, pe fond, respingerea reconvenționalei, ca neîntemeiată.

Prin încheierea de ședință din 21 februarie 2017, prima instanță a respins excepțiile netimbrării/insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, a unit cu fondul cauzei excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive a lui C., a inadmisibilității și a prematurității acțiunii; a respins excepția tardivității modificării cererii de chemare în judecată.

La termenul de judecată din 4 aprilie 2017, Tribunalul a unit cu fondul cauzei excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și a admis excepția inadmisibilității petitelor 3 și 4 din cererea reconvențională.

Prin Sentința civilă nr. 1794/PI/20 decembrie 2017, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei C..

A obligat-o pe pârâta C. să plătească reclamanților suma de 391.702 RON (echivalentul sumei de 86.697 euro la 10 octombrie 2016) cu titlu de contravaloare investiții efectuate la imobilul din Timișoara, județul Timiș, nr. cad., nr. top. x, înscris în C.F. x Timișoara.

A respins, în rest, acțiunea față de aceeași pârâtă.

În baza art. 502 din O.U.G. nr. 51/2008, i-a obligat pe reclamanți la plata sumei de 9.302,5 RON către stat, reprezentând taxa judiciară de timbru redusă prin încheierea din 15 aprilie 2014.

A obligat-o pe pârâta C. să plătească reclamanților suma de 22.420 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar, și Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

A respins cererea reconvențională formulată de pârâta reclamantă C., precum și cererea acesteia privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor de ședință din 18 octombrie 2016, 19 decembrie 2016, 21 februarie 2017 și 4 aprilie 2017, pronunțate de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/2014, a declarat apel pârâta C..

Prin Decizia nr. 196/22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta C., a schimbat, în parte, sentința atacată, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamanților A. și B. suma de 380.493 RON (echivalentul, la 10 octombrie 2016, al sumei de 84.216 euro), reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de aceștia la imobilul din municipiul Timișoara, județul Timiș, înscris în C.F. x Timișoara (nr. vechi 9704), nr. cadastral/nr. topografic x, precum și suma de 21.778 RON cheltuieli de judecată.

Au fost menținute, în rest, celelalte dispoziții ale sentinței.

Au fost obligați intimații reclamanți să plătească apelantei pârâte suma de 146 RON cheltuieli parțiale de judecată.

Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., solicitând admiterea căii de atac și, în principal, anularea cele două hotărâri și a încheierilor atacate, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, la prima instanță; în subsidiar, modificarea, în parte, a deciziei recurate, admiterea apelului, schimbarea, în tot, a sentinței și încheierilor apelate, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului Timișoara și a Primarului Municipiului Timișoara, ca neîntemeiată, raportat la cererea reconvențională; admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune; excepției autorității lucrului judecat derivând din Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2007; excepției inadmisibilității acțiunii; excepției caracterului subsidiar al acțiunii; excepției tardivității modificării acțiunii. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii și admiterea cererii reconvenționale, cu cheltuieli de judecată în toate etapele procesuale.

Dezvoltarea motivelor de recurs

I. Critica de nelegalitate adusă hotărârii recurate, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

S-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 745/16 mai 2013 pronunțate de către Curtea de Apel Timișoara, încălcare produsă prin înlăturarea efectelor acesteia și asupra căreia instanța de fond nu s-a pronunțat, iar instanța de apel, prin considerentele deciziei, în mod nelegal, a apreciat ca fiind neîntemeiată, dar fără a o respinge.

Efectul pozitiv al autorității lucrului judecat, ce derivă din dispozițiile deciziei civile sus-menționate, privește reținerea prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților intimați pentru lucrările executate la imobil, reaua lor credință la dobândirea bunului în litigiu, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 septembrie 1991, afectat de nulitate, cu consecințe în planul pretențiilor valorificate în cauză și executarea lucrărilor la imobil cu încălcarea legislației speciale în materie de construcții.

Conform dispozițiilor art. 430 din C. proc. civ.:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.

(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.".

a) Stabilirea, cu autoritate de lucru judecat, a prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților intimați

În considerentele Deciziei civile nr. 745/16 mai 2013 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara s-a reținut că, constructorii B. și A., fiind împrocesați încă din anul 2007 cu o acțiune în nulitate titlu, aveau posibilitatea să formuleze o cerere reconvențională pentru dezdăunare (îmbogățire fără justă cauză, plată nedatorată), iar, de la data negării dreptului acestora, a început să curgă termenul de prescripție, și anume de peste 7 ani (2007 - 2014).

Cum actul învestitor de instanță are, ca fundamentare juridică, instituția "îmbogățirii fără justă cauză", reglementată de art. 1345 - 1348 din C. civ., dreptul material pentru acest gen de acțiuni se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani, stabilit de art. 2517 din același act normativ.

Conform art. 2523 din C. civ., acest termen începe să curgă "de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui".

În cauză, reclamanții intimați au avut calitatea de părți litigante în Dosarul nr. x/2007 al Judecătoriei Timișoara, în care s-a soluționat acțiunea formulată de C., în calitate de reclamantă, împotriva acestora, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 septembrie 1991.

Or, acest demers a fost inițiat în anul 2007, pârâta contestând calitatea de proprietari a familiei D. asupra bunului solicitat în baza Legii nr. 10/2001, în vederea soluționării notificării pe calea procedurii administrative prealabile instituite prin aceasta lege, prin restituirea, în natură, a imobilul în litigiu. Reclamanții au cunoscut din anul 2007 atât însărăcirea lor lipsită de o cauză justă, cât și persoana pretinsă a îmbogățitului.

Împrejurarea că, la data introducerii acțiunii, procedurile administrative și judiciare privind restituirea imobilului în litigiu nu erau încă finalizate este lipsit de relevanță sub aspectul determinării cadrului procesual civil, având în vedere că obligația reclamanților intimați de a o chema în judecată pe recurentă subzistă de la acea dată, prin raportare la demersul său inițial, privind constatarea nulității titlului acestora asupra imobilului în litigiu, finalizat cu admiterea acestui demers.

La 19 mai 2015, prin cererea de intervenție accesorie, ca și prin notele scrise din 21 februarie 2017, a invocat și, respectiv, reiterat excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților intimați, iar, prin notele scrise, a solicitat instanței să pună în discuția părților această excepție; prima instanță nu s-a pronunța asupra acesteia, iar instanța de apel a apreciat-o ca neîntemeiată, prin considerentele deciziei, fără a o respinge.

Dispozițiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ. stabilesc că: "Instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate.".

Raționamentul adoptat de către instanța de apel în reținerea, ca neîntemeiată, a acestei excepții, în sensul că faptul prejudiciabil, generator de dezdăunare s-a produs doar la momentul transferului proprietății imobilului din patrimoniul reclamanților în alt patrimoniu [inițial al statului, prin anularea contractului de vânzare-cumpărare - alin. (3), pag. 12 din decizie] și că "examinarea fondului pretențiilor se presupune a fi o respingere implicită a excepției prescripției, iar nediscutarea expresă și distinctă a acestei excepții în condițiile date nu face posibilă, conform art. 430 alin. (3) C. proc. civ., anularea sentinței tribunalului cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță" [alin. (7), pag. 12 din decizie] este evident contradictoriu și ilogic, dintr-o dublă perspectivă:

- se reține că, la nivelul anului 2007, s-a născut dreptul la acțiune al reclamanților intimați; prin calcularea acestui termen se observă că s-au scurs 7 ani, astfel că acțiunea pendinte este prescrisă;

- nepronunțarea instanței de fond asupra acestei excepții, reținută și apreciată de către instanța de apel ca fiind soluționată prin examinarea fondului, vine în contradicție cu prevederile art. 14 alin. (5), art. 247 alin. (1) și art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

b) Stabilirea, cu autoritate de lucru judecat, a relei-credințe a reclamanților intimați la dobândirea imobilului și efectele acesteia asupra pretențiilor formulate prin demersul pendinte

Prin Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, s-a stabilit, cu autoritatea lucrului judecat, și că nu este incidentă această excepție în speța respectivă, în legătură cu buna-credință a pârâților D., raportat la cele stabilite prin Decizia civilă nr. 153/2010, irevocabilă, prin care s-a statuat, în sarcina instanței de rejudecare, să analizeze "pe fondul cauzei, atât motivele de nulitate referitoare la cauza ilicită și imorală, cât și frauda la lege, precum și efectele unei astfel de constatări, în cazul afirmativ". În plus, excepția autorității de lucru judecat a fost respinsă prin decizia irevocabilă, astfel încât nu mai poate fi adusă în discuție de către instanța de apel, în rejudecare.

În acest context, de fraudă la lege, Curtea a constatat că nu se poate reține buna-credință a pârâților cumpărători D., atât timp cât trebuiau să cunoască, în împrejurările de la acea dată, că bunul respectiv nu se putea afla în proprietatea vânzătoarei, chiar dacă este adevărat că buna-credință se prezumă potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., însă aceasta este o prezumție simplă. Simpla "ignoranță" nu este suficientă pentru a da naștere bunei-credințe. Buna-credință exclude orice culpă sau neglijență a subdobânditorilor.

Or, în speța de față, atât timp cât pârâții au cumpărat imobilul de la vânzător, care, la acea dată, era cetățean german, că imobilul era locuit de alte persoane în calitate de chiriași, aceste împrejurări trebuiau să nască, în reprezentarea pârâților, un dubiu, o îndoială cu privire la legalitatea titlului pe proprietate.

Mai mult, prin folosirea unor acte false pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a urmărit fraudarea legii, care este o cauză de nulitate absolută și aceasta nu poate coexista cu buna-credință.

Cele statuate de către Curtea de Apel Timișoara nu mai pot fi reanalizate în dosarul pendinte, reaua-credință a părților contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/17 septembrie 1991 fiind stabilită cu puterea de lucru judecat, în condițiile în care scopul urmărit de acestea, la încheierea actului juridic, a fost fraudă la lege și cauză ilicită (dobândirea unui bun cu acte false și, implicit, dobândirea unei autorizații de construire cu acte false).

Cu privire la această excepție, instanța de fond nu s-a pronunțat, iar instanța de apel a reținut, cu încălcarea principiului gradelor de jurisdicție și fără a dispune respingerea excepției, că "nu se poate reține - așa cum pretinde pârâta în apelul său - că s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 745/16 mai 2013 a Curții de Apel Timișoara (prin care s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare al familiei D. prin reținerea relei lor credințe, la momentul încheierii lui)".

Or, este evident că s-au ignorat efectele autorității lucrului judecat sub două aspecte, care vizau soluționarea demersului judiciar al reclamanților intimați, și anume, că imobilul în litigiu a fost dobândit de către aceștia prin folosirea unor acte false - adeverința nr. 5668/III/13 septembrie 1991 eliberată de Prefectura Județului Timiș și extrasul C.F. nr. x Timișoara eliberat la 11 septembrie 1991, fapt constatat prin rezoluțiile pronunțate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. x/2005 și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. x/2005, și reaua lor credință, dând eficiență instituției pe care și-au fundamentat acest demers cu acordarea integrală a despăgubirilor pretinse.

c) Stabilirea, cu autoritatea lucrului judecat, a executării de către reclamanții intimați a lucrărilor la imobil cu încălcarea legislației speciale în materie de construcții

Prin Decizia civilă nr. 745/16 mai 2013 pronunțată de către Curtea de Apel Timișoara, s-a mai stabilit, cu autoritatea lucrului judecat, și că, la data efectuării raportului de expertiză, adică septembrie 2015, suprafața desfășurată a serelor a crescut de la 828,75 mp la 866,25 m.p., în timp ce casei i-a fost adăugat un etaj, ceea ce a crescut suprafața desfășurată a casei de locuit de la 125,97 mp la 337,80 mp.

Însă, același expert mai arată că lucrările de extindere din anul 1997, atunci când s-a adăugat etajul, au fost realizate de către detentorul precar, respectiv familia D., prin încălcarea autorizației de construire nr. x/1997 și a documentație tehnice aferente.

Consecința directă a fost aceea că Inspecția de Stat în Construcții nu a realizat nici recepția noii lucrări de extindere și nici nu a dat aviz de intabulare în C.F. la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timiș, după cum Primăria Municipiului Timișoara, din același motiv, nu a fost în măsură să elibereze adeverința de existență a lucrărilor de extindere.

În acest context, Curtea a constatat că nu suntem în prezența unor lucrări legale de extindere a construcțiilor, din punctul de vedere al Legii nr. 50/1991 republicate, respectiv art. 37 alin. (2) și (5) din același act normativ, care prevede că lucrările de construcții autorizate se consideră finalizate dacă s-au realizat toate elementele prevăzute în autorizație și dacă s-a efectuat recepția la terminarea lucrărilor. Efectuarea recepției la terminarea lucrărilor este obligatorie pentru toate tipurile de construcții autorizate, inclusiv în situația realizării acestor lucrări în regie proprie. Recepția la terminarea lucrărilor se face cu participarea reprezentantului administrației publice, desemnat de emitentul autorizației de construire.

Totodată, deoarece preluarea unilaterală a folosinței bunului s-a realizat numai la 27 noiembrie 2017, cu concursul instanței de executare, respectiv B.E.J. E., recurenta a invocat dreptul de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunului restituit la Legea nr. 10/2001, de la data intabulării dreptului în cartea funciară (2 septembrie 2016) și până la 27 noiembrie 2017 - data evacuării reclamanților, astfel că instanța de apel nu putea atribui un aspect de legalitate lucrărilor executate, prin trimiterea făcută la calcularea echivalentului folosinței imobilului cu prețurile practicate pentru închiriere, de 1500 euro/lunar, și nici de a fi obligată pârâta la păstrarea acestor lucrări, având în vedere paguba suferită prin folosința imobilului de către reclamanți, petit care face obiectul cererii reconvenționale, atât cu privire la paguba suferită, dar și pentru demolarea imobilului și readucerea lui la starea inițială.

Prin decizia precitată, s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că, la emiterea autorizației de construire nr. x/18 septembrie 1997, pe numele pârâților de rang 1 și 2, a stat un extras C.F. fals și acte juridice lovite de nulitate absolută; că pârâții reconvenționali de rang 1 și 2 nu și-au îndeplinit obligația de executare a construcțiilor în termenul de autorizare; nu au respectat documentația ce a stat la baza autorizării și nu au îndeplinit obligația arătată expres în fila x a autorizației de construire; din adresa nr. x/23 martie 2016, pct. 1, rezultă că aceștia nu au îndeplinit nici obligația de a anunța începerea lucrărilor și finalizarea acestora, pentru a se putea face recepția lor, fiind vorba despre lucrări nefinalizate, fapt pentru care nu puteau fi intabulate, neexistând notă de recepție finală, justificat de existența unor construcții efectuate cu nerespectarea autorizației de construire și nefinalizate până la data restituirii imobilului la Legea nr. 10/2001 și că, potrivit art. 27 alin. (1) al Legii nr. 50/1991, Primarul Municipiului Timișoara avea obligația să urmărească respectarea disciplinei în construcții și, în funcție de încălcarea prevederilor legale, să aplice sancțiuni, în condițiile în care, prin adresa nr. x/23 martie 2016, Inspectoratul de Stat în Construcții a sesizat Primarul Municipiului pentru aplicarea sancțiunii prevăzute de lege.

d) Corelativ excepției autorității lucrului judecat privind executarea de către reclamanții intimați a lucrărilor la imobil cu încălcarea legislației speciale în materie de construcții, prin legătura existentă între obiectul și cauza cererii reconvenționale și calitatea de pârâți a autorităților administrative, instanțele au procedat în mod nelegal, când au decis că pârâții Municipiul Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara nu au legitimare procesuală pasivă.

Împrejurarea că, pentru stabilirea cadrului procesual generat de acțiunea introductivă, a fost introdusă în cauză, în calitate de parte, pârâta C., în substituirea pârâților intimați, nu înseamnă că aceștia nu au calitate de pârâți în cererea reconvențională, în raport cu petitele 3 și 4, prin care se stabilesc obligații în sarcina acestora, care le revin în virtutea prevederilor Legii nr. 10/2001/R, cu modificările și completările ulterioare, fiind și părți în dosarul în care s-a soluționat cererea privind restituirea, în natură, a imobilului în litigiu, formulată de recurentă, și Legii nr. 50/1991/R privind autorizarea executării construcțiilor.

Astfel, art. 27 alin. (1) din Legea nr. 50/1991 prevede că "președinții consiliilor județene, primarii și organele de control din cadrul autorităților administrației publice locale și județene au obligația să urmărească respectarea disciplinei în domeniul autorizării executării lucrărilor în construcții, în cadrul unităților lor administrativ-teritoriale și, în funcție de încălcarea prevederilor legale, să aplice sancțiuni sau să se adreseze instanțelor judecătorești și organelor de urmărire penală, după caz".

Sub aceste aspecte, solicită respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a celor doi pârâți intimați, în raport cu cererea reconvențională.

II. Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate, încheierii din 18 octombrie 2016 și încheierii din 21 februarie 2017

Prin încheierea din 18 octombrie 2016 a fost admisă cererea de modificare a acțiunii introductive, formulată la 27 septembrie 2016 de către reclamanți, privind introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a lui C., contrar art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care statuează că "reclamantul poate să-și modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat".

Prin încheierea din 21 februarie 2017 a fost respinsă excepția tardivității (decăderii) modificării acțiunii introductive.

În cauza pendinte, acțiunea formulată de către reclamanții intimați a fost înregistrată pe rolul instanței la 2 aprilie 2014, iar modificarea acesteia a fost depusă la 27 septembrie 2016, cu mult peste primul termen de judecată, cerere cu privire la care pârâta și-a manifestat opoziția.

În aceste condiții, Tribunalul trebuia să constate că reclamanții sunt decăzuți din dreptul de a cere modificarea acțiunii introductive, în contextul în care nu au avut acordul expres al pârâtei pentru depunerea modificării, corespunzător prevederilor alin. (3) din același art. , și nu este incident niciunul dintre cazurile prevăzute la alin. (2) pct. 1 - 4 din același text.

De altfel, reclamanții nu au cerut, în mod expres, obligarea sa la plata sumei pretinse prin acțiune, ci doar introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, fără alte precizări, context în care acțiunea apare ca fiind inadmisibilă, prin constatarea lipsei legitimării procesuale pasive a pârâților inițiali și lipsa unei cereri de pretenții în raport cu C.

Pe de altă parte, în cauză, nu sunt întrunite nici cerințele stabilite la art. 38 și 39 C. proc. civ., pentru a opera o transmisiune a calității procesuale pasive, având în vedere că recurenta nu deține calitatea de succesor în drepturi cu titlu particular al Statului Român.

Restituirea a operat, conform Deciziei nr. 284/23 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, în virtutea legii speciale nr. 10/2001, prin care s-a restabilit legalitatea cu privire la imobilele preluate abuziv de către stat, încât schimbarea calității pârâților în cursul litigiului pendinte nu poate atrage aplicarea, în raport cu cerințele textelor enunțate, a instituției transmisiunii calității procesuale pasive, întrucât lipsește raportul juridic de transmitere a acestei calități. Retrocedarea proprietății către cel care a suferit abuzul nu poate fi asociată cu dobândirea calității de succesor în drepturi cu titlu particular de la titularul abuziv - Statul Român.

Din acest punct de vedere, nu poate fi împărtășită opinia exprimată de instanța de apel, în sensul că nu era necesar acordul pârâtei pentru modificarea acțiunii [art. 204 alin. (3) C. proc. civ.], deoarece "nu s-a produs o modificare a acțiunii peste termenul legal, în sensul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., ci o adecvare a cadrului procesual inițial în raport de titularii succesivi ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu" modificarea acțiunii nu se încadrează în excepțiile prevăzute în alin. (2) al textului, pct. 1 - 4.

III. Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate sub aspectul modului greșit de soluționare a cererii reconvenționale

În soluționarea cererii reconvenționale, Tribunalul a adoptat un procedeu nelegal, deoarece, prin încheierea din 4 aprilie 2017, a admis excepția inadmisibilității petitelor 3 și 4 din cerere, cu motivarea că pretențiile nu îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 209 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., iar petitele 1 ai 2 din cerere au fost soluționate prin hotărârea apelată, pe care le-a respins ca neîntemeiate.

Din analiza art. 209 alin. (1) și (2) C. proc. civ., rezultă, dimpotrivă, că aceste cerințe sunt îndeplinite, câtă vreme pretențiile formulate prin cererea reconvențională sunt strâns legate de pretențiile reclamanților intimați, iar pârâții intimați compar în această calitate în ambele demersuri judiciare, atât cel principal, cât și cel secundar.

În cauză, fiind vorba despre restituirea unui imobil în temeiul legii speciale de retrocedare a proprietăților și reglementarea pretențiilor formulate de către persoane care au calitatea de detentori precari, prin cererea reconvențională, de stabilire a unor obligații în sarcina acestora, care vizează atât drepturile ce i se cuvin recurentei și consecințele juridice rezultate din lipsa demersurilor legale din partea autorităților administrative, în scopul reglementarii situației juridice a imobilului în litigiu, pe de o parte, și conduita abuzivă a persoanelor fizice, pe de altă parte, nu se poate pretinde că nu există legătură între demersurile în litigiu, în care cadrul procesual a fost stabilit în raport cu toate aceste părți, precum și pretențiile formulate.

Prin acest procedeu adoptat de către Tribunal au fost create premisele scoaterii din cauză a celor doi pârâți - reconvenționali (Municipiul Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara), prin admiterea excepției lipsei calității lor procesuale pasive.

Aceste dispoziții ale primei instanțe, confirmate de Curte, au condus la aprecierea nelegală asupra utilității și pertinenței probatoriilor cerute în vederea stabilirii adevărului în cauză, în valorificarea drepturilor ce-i revin pârâtei, în virtutea art. 41 din Legea nr. 10/2001 republicată, care prevede că "încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, contravențională, civilă sau penală". Corelativ acestor sancțiuni instituite pentru nerespectarea legii speciale, dreptul comun în materie - art. 1516 din C. civ. - stabilește obligația de aducere la îndeplinire a prevederilor legale, prin plata de daune interese, precum și despăgubiri pentru lipsa folosinței imobilului care a fost sau urma să fie atribuit; art. 27 alin. (1) și art. 37 alin. (5) din Legea nr. 50/1991 prevăd că "construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi intabulate în cartea funciară. În această situație se aplică în continuare sancțiunile prevăzute de lege.".

Tribunalul nu a soluționat nici precizarea cererii reconvenționale, depusă la termenul din 29 noiembrie 2016, aspect neanalizat de către Curte, prin care pârâta a solicitat ca, în baza art. 584 alin. (2) lit. b) din noul C. civ., reclamanții intimați să fie obligați la aducerea imobilului la forma inițială, atât a construcției - casă, anexă, cât și a serelor, și obligarea acestora la plata unor daune interese în cuantum de 20.000 euro, reprezentând parte din lipsa de folosință și distrugerile aduse imobilului, sub rezerva măririi cuantumului pretențiilor.

În motivarea precizării cererii, pârâta reclamantă a arătat că suma cerută este justificată, avându-se în vedere nu numai distrugerile aduse construcției inițiale și serelor, ci și faptul că reclamanții ocupă abuziv - fără titlu valabil -imobilul de 24 de ani, perioadă de timp pentru care datorează despăgubiri pentru lipsă de folosință. Recurenta a invocat și problema compensării legale, iar expertul trebuia să aibă în vedere valoarea lipsei de folosință pentru această perioadă, pentru un imobil de 1.300 mp teren și construcție, la prețurile de închiriere pe piața liberă pentru strada x.

Despăgubirile pentru lipsa de folosință a imobilului depășesc pretinsa valoare a lucrărilor efectuate de către reclamanții intimați, iar instanțele aveau obligația de a verifica dacă aceștia au respectat autorizația de construire, deoarece, numai în aceste condiții, se poate vorbi despre lucrări necesare și utile, susceptibile de a intra în circuitul civil.

IV. a) Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate sub aspectul respingerii greșite a excepției inadmisibilității acțiunii introductive

Prin notele scrise din 21 februarie 2017, recurenta a solicitat ca instanța să pună în discuție excepția inadmisibilității acțiunii reclamanților, pe care a unit-o cu fondul prin încheierea din aceeași dată și a soluționat-o prin hotărârea apelată, în sensul respingerii.

În cauză, la data formulării acțiunii - 2 aprilie 2014, imobilul în litigiu nu se afla în posesia sau în patrimoniul pârâtei; s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că bunul nu a fost aferent patrimoniului reclamanților intimați, titlul exhibat fiind declarat nul pentru fals prin hotărâre judecătorească irevocabilă, și că au dat dovadă de rea-credință la data dobândirii imobilului.

Pe de altă parte, acestui demers i se opune excepția inadmisibilității și din perspectiva temeiului de drept pe care reclamanții l-au indicat, respectiv art. 1345 din noul C. civ.

În literatura de specialitate s-a apreciat că una dintre condițiile juridice ale intentării acțiunii în restituire este absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite, vorbindu-se, în acest sens, despre caracterul subsidiar al acțiunii de restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Altfel spus, însărăcitul poate recurge la această acțiune doar atunci când el nu are și nici nu a avut o altă cale de drept, nici o altă acțiune în justiție pentru valorificarea dreptului său la reparație. Practica judecătorească a subliniat că acțiunea din contract exclude acțiunea pentru îmbogățirea fără just temei.

Or, acțiunea pendinte derivă dintr-un contract, chiar dacă s-a constatat nulitatea acestuia pe temeiuri care sunt de resortul relei credințe a contractanților, iar autorizarea lucrărilor la imobil în baza autorizației de construire s-a făcut în virtutea calității lor de titulari ai dreptului de proprietate la data executării lor, conform mențiunilor înscrise în cartea funciară.

Sub acest aspect, este criticabilă argumentația instanței de apel, în sensul că "pretențiile reclamanților nu se pot întemeia nici pe acțiunea izvorâtă din contract (întrucât părțile n-au fost legate prin asemenea act), nici pe vreo altă acțiune specifică, derivată dintr-un alt act sau fapt juridic", de vreme ce executarea lucrărilor a reprezentat, la data respectivă, o manifestare a atributelor (dispoziției materiale și juridice, posesiei și folosinței) dreptului de proprietate, pe care l-au dobândit în temeiul contractului și în calitate de proprietari.

În atare situație, este evident că demersul subsidiar pentru valorificarea acestor pretenții nu îndeplinește cerințele impuse pentru promovarea acestuia, astfel ca instanțele trebuiau să constate că excepția inadmisibilității acțiunii este întemeiată și să o admită.

b) Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate sub aspectul nepronunțării instanței de fond asupra caracterului subsidiar al actio de in rem verso și respingerii acestei excepții de către instanța de apel

Art. 1348 din noul C. civ. stabilește că "cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru a obține ceea ce îi este datorat".

Cu alte cuvinte, subsidiaritatea actio de in rem verso, reglementată de art. 1345 din C. civ., semnifică faptul că aceasta nu poate fi promovată pentru a suplini o altă acțiune născută, spre exemplu, dintr-un contract, un delict, o altă faptă licită sau din lege (art. 1348 noul C. civ.).

Reclamanții intimați aveau la îndemână în această situație, eventual, o acțiune în pretenții pentru plata contravalorii manoperei și a materialelor încorporate în supraedificiul realizat, excluzând materialele folosite din vechea construcție și sere.

V. Critica de nelegalitate a hotărârii apelate decurgând din soluționarea cauzei cu încălcarea normelor de drept material substanțial

Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate, fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atrage casarea acestora determinat de încălcarea normelor dreptului material substanțial în ceea ce privește dispozițiile tranzitorii ale dreptului civil, stabilirea răspunderii patrimoniale și acordării despăgubirilor.

a) Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate din perspectiva neaplicării normelor tranzitorii de drept material substanțial în stabilirea despăgubirilor

Lucrările de extindere și supraetajare la imobilul în litigiu au fost executate de către reclamanții intimați după obținerea autorizației de construire nr. x/1997, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., astfel că pretențiile derivând din realizarea acestora sunt supuse reglementarilor vechiul C. civ.

În acest sens, art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 409/10 iunie 2011, prevede că "actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor".

Pe de altă parte, art. 1 din vechiul C. civ. (art. 6 din noul C. civ.), care și-a găsit consacrarea constituțională în art. 15 alin. (2) din Constituția României revizuită, prevede că "legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă".

În conformitate cu acest principiu, legea nouă nu poate să fie aplicată asupra unor fapte petrecute înainte de intrarea sa în vigoare, trebuind să respecte situații juridice definitiv constituite în scopul asigurării stabilității raporturilor juridice.

În aplicarea acestei norme, Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 449/7 martie 1996, a decis că, în virtutea principiului neretroactivității legii civile, "dispozițiile legii noi nu se aplică actelor încheiate anterior intrării sale în vigoare".

Din această perspectivă, nu sunt aplicabile reglementările noului C. civ., referitoare la instituția îmbogățirii fără justă cauză, acțiunea reclamanților intimați fiind greșit întemeiată pe art. 1345 din acest act normativ.

b) Critica de nelegalitate adusă hotărârilor recurate din perspectiva aplicării greșite a normelor de drept material în acordarea despăgubirilor

În cauză, pretențiile formulate de către reclamanții intimați nu decurg dintr-un fapt juridic, ci din efectele constatării nulității unui act juridic pe care și-au întemeiat acest drept și al căror titlu de proprietate a fost desființat în urma reținerii relei lor credințe, rezultate din încheierea actului pe baza unor înscrisuri false, aspecte stabilite, cu caracter irevocabil, prin hotărârile judecătorești menționate anterior.

În atare situație, devin incidente prevederile art. 494 din vechiul C. civ., în vigoare la data realizării lucrărilor, care prevedeau că, "dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul, sau de a îndatora pe acea persoană să le ridice".

În acest sens, practica judiciară a decis că, "în cazul constructorului de rea-credință, proprietarul terenului are dreptul să opteze pentru obligarea constructorului să-și ridice, pe cheltuiala sa, lucrările, ceea ce înseamnă că nu se pune problema despăgubirilor, sau să păstreze lucrările, situație în care este recunoscut dreptul constructorului la despăgubiri" (Decizia nr. 776/1 aprilie 2003 a Tribunalului Municipiului București).

Cum, în cauză, reclamanții intimați sunt constructori de rea-credință, iar opțiunea pârâtei, exprimată prin cererea reconvențională și precizarea acesteia, a privit obligarea părților adverse la desființarea lucrărilor realizate la imobilul în litigiu rezultă, pe cale de consecință, că nu se pot acorda despăgubiri pentru respectivele lucrări, în consens cu textul enunțat.

Nu în ultimul rând, actualele lucrări de construcții, realizate pe structura vechii case, nu au respectat autorizația de construire, motiv pentru care nu s-au putut realiza recepția lor, prin proces-verbal de recepție, la terminarea lucrărilor și emiterea autorizației de funcționare necesare înscrierii dreptului asupra acestora în cartea funciară, corespunzător cerințelor statornicite de legislația cadastrală.

Dat fiind situația juridică nelegală a lucrărilor realizate cu nerespectarea autorizației de construire, instanțele au acordat despăgubiri intimaților, fără a avea în vedere că dreptul de accesiune asupra lor este nerealizabil, în lipsa posibilității de valorificare a dreptului de proprietate conform cerințelor stabilite în regimul de carte funciară, raportat la prevederile Legii nr. 7/1996 republicate, cu modificările și completările ulterioare.

Contrar săvârșirii acestor nelegalități, instanțele au stabilit, în favoarea reclamanților, răspunderea patrimonială a recurentei pentru plata lucrărilor, în dauna și cu prejudicierea dreptului său de proprietate și cu repudierea dreptului de a cere demolarea lor.

În măsura în care s-ar face abstracție de aceste împrejurări, reclamanții nu sunt îndreptățiți la acordarea unor despăgubiri care să reflecte valoarea de piață a lucrărilor, astfel cum au fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit de către expert ANEVAR (...), avându-se în vedere că expertul a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 48.1. din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, potrivit cărora, "prin îmbunătățiri necesare și utile se înțelege "acele dotări încorporate sau aduse unității locative ori spațiilor comune, prin care s-a sporit valoarea fondului locativ și care au fost suportate exclusiv de chiriaș (introducerea sau schimbarea instalației de apă, gaz, canalizare, electricitate, încălzire; lucrări noi: parchetare, gresie sau faianță, geamuri termopan, uși și altele asemenea)".

În categoria lucrărilor noi, potrivit actului normativ precitat, se includ doar parchetare gresie sau faianță, geamuri termopan, uși și altele asemenea, iar nu cheltuieli cu extinderea și supraetajarea construcției vechi (mansardare), prin modificarea substanțială a formei, configurației și a structurii acesteia, care sunt aferente categoriei cheltuielilor voluptuarii, deoarece au fost efectuate pentru înfrumusețarea imobilului și ca executanții să-și asigure sporirea confortului locativ, fiind lucrări care depășesc, cu mult, un confort locativ normal.

Cât privește lucrările executate la imobil, care se circumscriu sferei cheltuielilor necesare și utile, deși ele aduc un folos și sporesc valoarea imobilului, nu pot să vizeze decât întreținerea și conservarea acestuia (fără cheltuielile necesare neputându-se realiza conservarea imobilului) și care se plătesc de către proprietar, întrucât ar fi trebuit făcute de către acesta.

Prin urmare, în categoria cheltuielilor prin care se asigură întreținerea și conservarea imobilului se includ numai acelea care au acest scop (reparații curente generate de uzura bunului) și care cad în sarcina proprietarului.

În schimb, cheltuielile afectate pentru modificări substanțiale și extinderi ale imobilului, cum este cazul în speță, când imobilul în forma inițială a fost compus doar din 3 camere și dependințe, desfășurate pe o suprafață de 125,47 mp, la care reclamanții intimați au efectuat lucrări de mansardare și extindere a casei inițiale, ele exced categoriei cheltuielilor necesare și utile, fiind asimilate cheltuielilor voluptuarii, deoarece au avut ca scop asigurarea unui confort locativ sporit al acestora.

Urmare a constatării acestor încălcări, recurenta a formulat obiecțiuni la suplimentul de raport, respinse de către instanța de apel, care a limitat, cu încălcarea H.G. nr. 250/2007, volumul lucrărilor voluptuarii și, implicit, valoarea despăgubirilor.

În accepțiunea normelor vechiul C. civ., pentru constructorul de rea-credință, sancțiunea este cea statornicită de art. 494, iar, conform noului C. civ., sancțiunea o reprezintă cea stabilită prin art. 584 alin. (2), potrivit căruia, "în cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credință, proprietarul imobilului are dreptul: a) să devină proprietarul lucrării, în funcție de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor și a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, cu repunerea imobilului în situația anterioară și plata de daune-interese".

În cauză, s-a stabilit, cu puterea lucrului judecat, că reclamanții intimați au fost de rea-credință, atunci când au dobândit un titlu cu acte false pentru imobilul obiect al dosarului pendinte, iar, în atare situație, dacă s-ar fi dovedit că au construit supraedificatul, chiar de rea-credință fiind, aveau la îndemână acest mijloc de a pretinde maxim jumătate din valoarea manoperei, respectiv jumătate din sporul de valoare adus imobilului, cu condiția ca supraedificatul să poată fi intabulat în cartea funciară și inclus în patrimoniul pârâtei.

Altfel spus, reclamanții intimați aveau la îndemâna acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 584 C. civ., iar nu pe dispozițiile art. 1348 din același cod.

Referitor la criteriul acordării despăgubirilor în cazul îmbogățirii fără justă cauză, practica judiciară a statuat că, "în măsura în care între părți nu a existat o convenție, temeiul juridic al restituirii îmbunătățirilor îl reprezintă îmbogățirea fără just temei, restituirea făcându-se diferențiat în funcție de principiul cheltuielilor necesare, utile sau voluptuarii, iar în noul C. civ., cu privire la obligația de despăgubire, art. 585 prevede că nu sunt supuse restituirii cheltuielile efectuate cu executarea lucrărilor voluptuarii, indiferent de buna sau reaua-credință a constructorului" (Decizia nr. 559/22 aprilie 2010 a Tribunalului Mehedinți, secția civilă).

În consecință, nu se pot pretinde cheltuieli efectuate pentru sporirea confortului locativ al executanților lucrărilor, cum este cazul în speță, prin extinderea și supraetajarea construcției vechi, lucrări care depășesc cu mult un confort locativ normal, și cum executanții lucrărilor, în aplicarea acestei instituții, sunt îndreptățiți să primească cea mai slabă despăgubire în raportul dintre îmbogățire și însărăcire, este evident că suma acordată de către instanțe este nelegală și în condițiile în care lucrările au fost realizate cu nerespectarea autorizației de construire, ceea ce împiedica valorificarea lor legală, în regim de carte funciară.

Apărările formulate în cauză

Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat menținerea hotărârii primei instanțe, de respingere a cererii îndreptate împotriva acestei părți, pentru lipsa calității procesuale pasive.

La termenul din 16 ianuarie 2020, Înalta Curte a dispus înlăturarea din proces a acestei părți, față de soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii principale în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, pentru lipsa calității procesuale pasive, necontestată în căile de atac.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 7 noiembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei nr. 196/22 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, și a fixat termen de judecată a căii de atac la 16 ianuarie 2020.

Soluția și considerente