ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2225/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timișoara la 19.05.2014, reclamantele A., B. și C. au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va da în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Municipiul Timișoara, Municipiul Timișoara, Comisia locală de fond funciar Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Prefectul Județului Timiș:

I.să constate că reclamantele sunt coproprietare în cotă de 2/4 A., 1/4 B. și 1/4 C. asupra construcțiilor edificate de soțul și tatăl lor, D., anume: - casă situată pe terenul înscris în CF x, nr. top. x, nr. poștal 53/55, Timișoara, cu anexe gospodărești; - grajd situat pe terenul înscris în CF x, nr. top. x, nr. poștal 53, str. x, Timișoara, anexe gospodărești; - hală situată pe terenul înscris în CF x, nr. top. x, nr. poștal 53, str. x, Timișoara, anexe gospodărești.

II. pe cale de consecință, să dispună evidențierea și întabularea în cărțile funciare arătate sau într-o carte funciară unificată a casei de locuit și a anexelor gospodărești ca proprietate a lor în cotele indicate ca fiind dobândite prin edificare și moștenire.

III. să constate că sunt îndreptățite și la atribuirea terenului aferent construcțiilor cu consecința întabulării în aceleași cote a dreptului de proprietate asupra terenului ca fiind dobândit potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 18/1991.

IV. cu titlu subsidiar, în caz de respingere a petitului III, să fie înscris dreptul de superficie ca drept de folosință a terenului pe durata existenței construcțiilor.

În drept au indicat dispozițiile art. 492 teza finală C. civ.

Pe cale de întâmpinare, pârâții Municipiul Timișoara prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Pe cale de întâmpinare, pârâtul Prefectul Județului Timiș a invocat lipsa calității sale procesuale, iar pe fond a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii privind atribuirea terenului, făcând referire la art. 23, 36 alin. (4) din Legea nr. 18/1991.

Prin sentința civilă nr. 12586/11.09.2014 pronunțată în dosar nr. x/2014, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș.

Astfel investit, prin sentința civilă nr. 1130/PI/13.07.2017 pronunțată în dosar nr. x/2014, Tribunalul Timiș, secția I Civilă a respins acțiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâții Prefectul Județului Timiș și Comisia locală de fond funciar Timișoara ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C. în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Municipiul Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara și, în consecință:

A admis excepția de nelegalitate a HCLMT nr. 325/2006 în ceea ce privește pozițiile 4274 - teren arabil situat în Timișoara, str. x, nr. topografic x, în suprafață de 373 mp, înscris în CF nr. x Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timișoara), 4275 - teren arabil situat în Timișoara, str. x, nr. topografic x, în suprafață de 741 mp, înscris în CF nr. x Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timișoara); a HCLMT nr. 322/2008, în ceea ce privește poziția nr. 4780 - teren situat în Timișoara, str. x, înscris în CF x Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a CF x Timișoara), nr. topografic x, în suprafață de 563 mp; a HCLMT nr. 474/2006 și a H.G. nr. 849/2009 în ceea ce privește aceleași poziții corespunzătoare imobilelor mai sus identificate.

A constatat că reclamantele au dobândit dreptul de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcțiilor casă nefinalizată (amplasată pe parcela nr. topografic x), hală metalică (amplasată parțial pe parcela nr. topografic x și parțial pe parcela nr. topografic x) și anexă grajd (amplasată pe parcela nr. topografic x) și în dreptul de folosință asupra terenurilor pe durata existenței construcțiilor, cu titlu de edificare, în cote de 2/4 pentru reclamanta A. și în cote de câte 1/4 fiecare, pentru reclamantele B. și C..

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

A obligat reclamantele la plata către stat a sumei de 12.465,81 RON cu titlu de cheltuieli de judecată și, în solidar, a sumei de 1.390 RON cu titlu de diferență onorariu expert; a obligat pârâții, în solidar, la plata către reclamante a sumei de 4890 cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței au declarat apel pârâții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, care au criticat-o ca fiind netemeinică și nelegală și au solicitat modificarea (schimbarea) ei în tot, în sensul respingerii în întregime a acțiunii reclamantelor. În motivare au arătat că prin hotărârea pronunțată a fost grav atins dreptul de proprietate publică al Municipiului Timișoara, în condițiile în care terenurile în litigiu au fost atestate în domeniul public al Municipiului Timișoara conform H.G. nr. 849/2009.

În drept au invocat prevederile art. 466 C. proc. civ.

Pe cale de întâmpinare, reclamantele au invocat nulitatea/anulabilitatea apelului (cu trimitere la prevederile art. 470, 478, 480, 482 C. proc. civ.). Pe fond au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, sens în care au reprodus pasaje din sentință și au învederat că apelanții nu au adus critici punctuale argumentelor reținute de tribunal, inclusiv sub aspectul interpretării date prevederilor art. 488 și art. 492 C. civ. din 1864 și al efectului dat de tribunal acceptării plății impozitului pe clădiri, au făcut trimitere la jurisprudența Înalta Curte de Casație și Justiție privind valoarea convențiilor verbale în materia dreptului de superficie și au arătat că în mod legal a fost admisă excepția de nelegalitate.

Pe cale de întâmpinare, Prefectul Județului Timiș a arătat că prima instanță a reținut corect lipsa calității sale procesual pasive în cauză, iar acest aspect nu a fost contestat în apel, astfel că lasă soluționarea cauzei la aprecierea instanței.

Curtea de Apel Timișoara, secția I Civilă, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1130/PI/13.07.2017 pronunțată în dosar nr. x/2014 de Tribunalul Timiș în contradictoriu cu reclamantele A., B. și C. și pârâții Prefectul Județului Timiș și Comisia locală de fond funciar Timișoara și a schimbat în parte sentința în sensul că a constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor: casă nefinalizată amplasată pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara (provenită din CF nr. x Timișoara); hală metalică amplasată parțial pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara (provenită din CF nr. x Timișoara) și parțial pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara (provenită din CF nr. x Timișoara); anexă grajd amplasată pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara (provenită din CF nr. x Timișoara) cu titlu de edificare, în cote de 2/4 pentru reclamanta A. și în cote de câte 1/4 fiecare pentru reclamantele B. și C. și a respins în rest acțiunea.

Instanța de apel a constatat că tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva pârâților Prefectul Județului Timiș și Comisia locală de fond funciar Timișoara pentru lipsa calității procesual pasive a acestora și că a respins cererile reclamantelor de constatare a dobândirii în proprietate a terenului pe care sunt edificate construcțiile și de înscriere în cartea funciară a dreptului de superficie dobândit. Cum hotărârea primei instanțe nu a fost criticată în această parte, ea a fost menținută sub aspectul acestor dezlegări.

La fel, văzând că taxa judiciară de timbru a fost calculată la valoarea construcțiilor, iar sentința a fost menținută în ceea ce privește recunoașterea calității reclamantelor de coproprietari asupra edificatelor, a fost păstrată și soluția dată de prima instanță problemei suportării cheltuielilor de judecată.

În consecință, Curtea de Apel Timișoara, secția I Civilă, prin decizia civilă nr. 196 din 22 noiembrie 2017 a admis apelul declarat de pârâții Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Primăria Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara împotriva sentinței civile nr. 1130/PI/13.07.2017 pronunțată în dosar nr. x/2014 de Tribunalul Timiș în contradictoriu cu reclamantele A., B. și C. și pârâții Prefectul Județului Timiș și Comisia locală de fond funciar Timișoara.

A schimbat în parte sentința apelată și, în consecință:

A constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor: casă nefinalizată amplasată pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara (provenită din CF nr. x Timișoara); hală metalică amplasată parțial pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara (provenită din CF nr. x Timișoara) și parțial pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara (provenită din CF nr. x Timișoara); anexă grajd amplasată pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara (provenită din CF nr. x Timișoara) cu titlu de edificare, în cote de 2/4 pentru 10 reclamanta A. și în cote de câte 1/4 fiecare pentru reclamantele B. și C..

A respins în rest acțiunea.

A menținut în rest sentința.

Curtea de Apel Timișoara, secția I Civilă prin decizia civilă nr. 33 din 28 februarie 2018 a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara formulată de petentele A., B. și C..

A completat decizia în sensul că a respins cererea de obligarea apelanților la plata cheltuielilor de judecată către petente.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A., B. și C., încadrat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și în rejudecare, schimbarea în parte a hotărârii, în sensul constatării dreptului de superficie, constând în dreptul de folosință asupra terenurilor pe durata existenței construcțiilor identificate în cuprinsul raportului de expertiză în construcții.

Recurentele-reclamante consideră că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, apreciind că sunt întrunite în speță condițiile constituirii dreptului de superficie.

Pentru a se putea constata existența unui drept de superficie trebuie dovedită îndeplinirea cumulativă a două condiții, aspecte care au fost dovedite în speță, respectiv edificarea de către reclamante a construcțiilor evidențiate în raportul de expertiză și existența unei convenții tacite, rezultate din pasivitatea manifestată de pârâți.

Recurentele-reclamante arată că au deținut terenul 30 de ani și au achitat taxele și impozitele potrivit deciziilor de impunere.

Recurentele susțin că recunoașterea dreptului de superficie real deja existent, reprezintă o excepție de la principiul superficies solo cedit reglementat de art. 942 C. civ. din 1864, care se poate constitui și prin convenție tacită, iar prin intermediul bunei-credințe se realizează o intervertire a regulilor accesiunii imobiliare artificiale.

Reurentele-reclamante fac trimitere la considerentele deciziei civile nr. 968 din 08.11.2007 a Curții de Apel Timișoara dată în dosar nr. x, în ale cărei considerente se reține cu putere de lucru judecat că reclamanta B. a folosit terenurile în litigiu.

De asemenea, recurentele-reclamante fac trimitere la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 2149/2015 și decizia de îndrumare nr. 13/1959, care au reținut că dreptul de superficie poate fi constatat în condițiile acordului tacit. Existența înțelegerii verbale și tacite rezultă din starea de pasivtate îndelungată a proprietarului terenului, care nu s-a opus la edificarea unor construcții de către reclamante începând cu anul 1975 și din perceperea de taxe și impozite locale pentru construcțiile litigioase.

În consecință, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998 reținând lipsa de interes în ridicarea excepțiilor de nelegalitate a hotărârilor prin care parcelele în litigiu au intrat în domeniul public al statului.

Se apreciază că era necesar să se verifice modul în care imobilele în discuție au intrat în domeniul public al Municipiului Timișoara și dacă respectă prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998.

În continuare, criticile recurentelor-reclamante se referă la nelegalitatea trecerii în domeniul public al unității administrativ teritoriale a parcelelor în discuție, care rezultă din faptul că schimbarea regimului juridic al terenurilor s-a făcut ulterior edificării construcțiilor de către reclamante.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la nepronunțarea instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, în condițiile admiterii în parte a apelului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redatactat și comunicat părților la 13.09.2018.

Prin încheierea din 13.12.2018 în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a fost suspendată cauza având ca obiect recursul declarat de recurentele-reclamante A., C. și B. împotriva deciziei civile nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, până la soluționarea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin încheierea nr. 1512 din 26.09.2019, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea nr. 2139 din 20.11.2019, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă.

Prin decizia nr. 28 din 27.01.2020, Completul de 5 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție s stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea din 07.05.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 30.07.2020.

Prin încheierea din 30.07.2020, judecata recursului a fost suspendată până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

La 06.08.2021, reclamantele au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 2992 din 19.05.2021.

Prin decizia nr. 2992 din 19.05.2021 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de către pârâții Municipiul Timișoara și Guvernul României împotriva deciziei civile nr. 331/2018 al Curții de Apel Timișoara prin care a fost admisă acțiunea formulată de către reclamante, anulată parțial Hotărârea Guvernului nr. 849 din 22 iulie 2009, cu privire la terenurile sitiate în Timișoara, str. x și nr. 53, evidențiate la pozițiile 4274 și respectiv 4275.

Judecarea cauzei a fost reluată la 07.10.2021.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune reiterat că, în dosarul de față, instanța a fost investită cu a soluționa cererea de chemare în judecată formulată la 19 mai 2014 de reclamantele A., B. și C., care cuprinde două capete de cerere, unul principal, constând în cererea de constatare a dreptului de coproprietate asupra construcțiilor și unul accesoriu, anume constatarea că reclamantele au dobândit și dreptul de proprietate asupra terenului, și un capăt de cerere subsidiar privind constatarea dobândirii dreptului de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcțiilor și a dreptului de folosință asupra terenului pe durata existenței construcțiilor. Reclamantele au invocat și excepția de nelegalitate a tuturor hotărârilor de guvern prin care terenurile pe care se află construcțiile au fost trecute în domeniul public al unității administrativ teritoriale.

Prin sentința de fond a fost admisă excepția de nelegalitate, s-a constatat că reclamamtele au dobândit dreptul de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcțiilor și în dreptul de folosință asupra terenurilor pe durata existenței construcțiilor, fiind respinsă în rest acțiunea.

Prin decizia de apel, sentința a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor cu titlu de edificare, fiind respinsă în rest acțiunea și menținând în rest dispozițiile contrare acesteia.

Prin recursul reclamantelor au fost aduse critici privitor la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 492 C. civ. din 1864 și art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Analizând criticile recurentelor-reclamante referitoare la greșita neaplicare în speță a dispozițiilor art. 492 C. civ. din 1864, Înalta Curte apreciază că nu este fondat motivul de recurs invocat, supus analizei în context, față de considerentele care succed:

Prealabil, se reține că cererea dedusă judecății intră sub incidența dispozițiilor C. civ. din anul 1864, întrucât dreptul subiectiv invocat de către reclamante este anterior datei intrării în vigoare a C. civ. din anul 2009.

Potrivit art. 492 C. civ. din 1864 "Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcte de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până se dovedește din contra,,

Dreptul de susperficie, ca atare, nu a conținut o reglementare expresă în C. civ. înainte de Legea nr. 287/2009, existența sa fiind recunoscută prin dispoziții din alte acte normative (art. 11 din Decretul - lege nr. 115/1938, art. 21 din Legea nr. 7/1996, art. 22 din Decretul nr. 167/1958), fără să existe o reglementare la nivel de principiu a acestui drept, acesta fiind recunoscut pe cale doctrinară și jurisprudențială.

Recunoașterea dreptului de superficie se deduce din teza finală a art. 492 C. civ. din 1864, text de lege care cuprinde o regulă, cea privind dreptul de accesiune imobiliară artificială, și o excepție, cea care permite dovada existenței dreptului de superficie.

Regimul juridic al dreptului de superficie statuat doctrinar este în sensul unui drept real principal sui generis, care în conținutul său are un drept de proprietate asupra construcției și un dezmembrământ al dreptului de proprietate, anume folosința asupra terenului aferent construcției.

Dreptul de superficie nu se poate constitui prin simplul fapt al deținerii sau ridicării unei construcții pe terenul altuia, el nu poate fi constituit decât prin convenția părților, prin legat, prin uzucapiune sau prin lege.

Soluția posibilității dobândirii dreptului de superficie prin hotărâre judecătorească reținută în practica judiciară înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., a fost cenzurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, această instanță reținând prin Hotărârea din data de 15 februarie 2007, cauza Bock și Palade contra României, că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, prin prescripția achizitivă sau prin convenția părților.

Înalta Curte face trimitere și la dispozițiile art. 644 C. civ. din 1864, care prevăd că proprietatea bunurilor se dobândește și se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenție și prin tradițiune.

Pe calea recursului, recurentele-reclamante susțin dobândirea dreptului de superficie pe calea convenției părților, care a operat prin acordul tacit al proprietarului terenului.

Instanța de apel a constatat cu justețe, prin interpretarea corectă a probelor existente la dosarul cauzei, care nu mai pot fi reevaluate în recurs, că în speță s-a făcut dovada că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra construcțiilor cu titlu de edificare.

Curtea de apel a dat eficiență, în mod corect, apărărilor pârâtelor sub aspectul dispozițiilor art. 492 C. civ. din 1864, reținând că nu este incidentă situația de excepție regelementată de textul de lege în discuție, care înlătură prezumția de proprietate stabilită în favoarea proprietarului terenului, cu privire la construcțiile de pe terenul său, în cazul efectuării probei contrarii, a proprietății asupra acestor imobile în persoana unui alt titular.

Prin urmare, contrar celor susținute de recurente nu este incidentă teza a doua a art. 492 C. civ. din 1864, care stă la baza dreptului de superficie, realizarea construcțiilor pe terenul pârâtelor corelată cu dezinteresul proprietarului nu reprezintă convenție tacită, care să stea la baza dobândirii dreptului de folosință.

În acest sens s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reținut în Hotărârea din 15 februarie 2007, că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenția părților sau prin prescripție achizitivă, iar simplul fapt de a ridica o construcție pe terenul altuia, chiar de bună credință, nu ar fi de natură să conducă la recunoașterea unui drept de superficie în favoarea celui ce construiește pe terenul ce nu este în proprietatea sa, în absența posibilității aplicării unuia din modurile de dobândire sus amintite, deoarece aparența de drept nu intră în categoria actelor și faptelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de superficie, astfel că recunoașterea dobândirii dreptului de superficie pe cale judiciară ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Situația de fapt menționată de recurente nu are valoarea juridică a unui act juridic în sensul art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864, care să conducă la dobândirea folosinței terenului pe care sunt edificate construcțiile.

Altfel spus, suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparținând statului, cu dreptul de proprietate asupra construcției, aparținând reclamantelor, nu dă naștere prin ea însăși, unui drept de superficie, în absența unui act juridic (convenție chiar și tacită) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripție achizitivă) care să-l constituie, ori a unei dispoziții legale pe care să se întemeieze.

Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentelor-reclamante privind motivarea instanței de apel cu privire la excepția nelegalității hotărârilor de consiliu local și de guvern prin care terenul pe care construcțiile au fost edificate a fost atestat ca făcând parte din domeniul public al unității administrativ teritoriale.

Instanța de apel a reținut în mod corect faptul că reclamantele nu au interesul de a invoca excepția arătată, în condițiile în care folosința terenului nu le poate fi recunoscută pentru considerentele anterior arătate.

S-a statuat cu justețe în sensul că analiza excepțiilor de nelegalitate prin verificarea emiterii actelor administrative menționate cu respectarea dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998 nu se impune, față de soluția privind constatarea dreptului de folosință asupra terenului.

În ceea ce privește critica recurentelor-reclamante privind nesoluționarea cererii accesorii formulată prin întâmpinare, prin care au solicitat obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată în apel, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Curtea de Apel Timișoara, secția I Civilă prin decizia civilă nr. 33 din 28 februarie 2018 a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara formulată de petentele A., B. și C., a completat decizia în sensul că a respins cererea de obligare a apelanților la plata cheltuielilor de judecată către petente.

De altfel, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că soluția instanței de apel a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale în materie, analizate în precedent, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ. urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante B., C. și A. împotriva deciziei nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante B., C. și A. împotriva deciziei nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți COMISIA LOCALĂ DE FOND FUNCIAR TIMIȘOARA, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIȘOARA, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, MUNICIPIUL TIMIȘOARA PRIN PRIMAR, PREFECTUL JUDEȚULUI TIMIȘ, STATUL ROMÂN PRIN MUNICIPIUL TIMIȘOARA și PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2021.