ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5499/2022

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, la data de 27 octombrie 2015, reclamanții Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții societatea A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, au solicitat:

- anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societății A.;

- restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timișoara;

- restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, înainte de dezmembrare și sistarea CF nr. x UAT Timișoara;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 87 din 31 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții societatea A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, și a dispus: anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societății A., restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timișoara, restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, înainte de dezmembrare și sistarea CF nr. x UAT Timișoara.

Totodată, prima instanță a obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanți, în sumă de 50 de RON.

Împotriva sentinței civile nr. 87 din 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții societatea A. și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri.

Prin Decizia nr. 3744/3.07.2019, pronunțată în dosar nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție:

- a admis recursurile declarate de pârâții Ministerul Economiei și A. împotriva sentinței civile nr. 87 din 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal.

- a casat sentința atacată și, rejudecând:

- a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Timișoara.

- a admis excepția lipsei calității procesuale active a Primarului Municipiului Timișoara.

- a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primarului Municipiului Timișoara, ca neîntemeiată.

- a respins excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, ca neîntemeiată.

- a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu luarea în considerare a cadrului procesual astfel stabilit.

Instanța de recurs a reținut că, raportat la datele concrete ale speței, unitatea administrativ-teritorială este Municipiul Timișoara, iar Primăria Municipiului Timișoara este numai o structură funcțională a unității administrativ-teritoriale, care nu are capacitatea de folosință a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) din C. proc. civ. astfel că este întemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei Primăria Municipiului Timișoara.

În considerarea prevederilor art. 21 alin. (2) coroborat cu art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, care dispun că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în justiție, rezultă că reclamantul Primarul Municipiului Timișoara are capacitatea procesuală de folosință pentru a fi parte în judecată, conform art. 56 alin. (1) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, consiliul local funcționează ca autoritate a administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii, iar în speță, pentru considerente ce vizează opozabilitatea față de acest organ deliberativ a hotărârii ce urmează să se pronunțe, se justifică calitatea procesuală activă a Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

Procedând, în continuare, la examinarea sentinței recurate, prin raportare la criticile formulate de recurenți pe fondul pricinii, Curte a apreciat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este întemeiat.

Din analiza hotărârii recurate, Înalta Curte a constat că aceasta cuprinde o motivare generică, prima instanță limitându-se la a da aparența unei minime examinări a cauzei, fără a arăta, în concret, înscrisurile pe care și-a întemeiat soluția adoptată, raportat la condițiile prevăzute de dispozițiile H.G. nr. 834/1991, care se impuneau a fi îndeplinite la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.

Prin sentința nr. 344 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și a lipsei de interes, invocate de pârâta S.C. A.

În baza art. 40 alin. .1 C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010) a anulat acțiunea formulată de reclamanta Primăria Municipiului Timișoara, ca fiind formulată de o persoană de o persoană care nu are capacitate procesuală.

A respins acțiunea formulată de Primarul Municipiului Timișoara ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.

A admis acțiunea formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, reprezentat de primarul Mun. Timișoara, și de Consiliul Local al Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri, și, în consecință a dispus anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor Seria x nr. x/18.04.2014, emis de Ministerul Economiei.

A dispus restabilirea situației anterioare în Cartea Funciară nr. x Timișoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timișoara.

A dispus restabilirea situației anterioare în Cartea Funciară nr. x Timișoara, în Cartea Funciară nr. x Timișoara, în Cartea Funciară nr. x Timișoara, în Cartea Funciară nr. x Timișoara, înainte de dezmembrare și sistarea Cărții Funciare nr. x Timișoara.

A obligat pârâții Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri și A. la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanți, în suma de 50 RON, respectiv obligă fiecare pârât la plata a câte 25 RON către reclamanți.

A respins cererea pârâtei A. de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 344 din 26 noiembrie 2020 a Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâții Ministerul Economiei în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și A., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursurilor, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

6.1. Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de Afaceri critică soluția instanței de fond, arătând că, în conformitate cu prevederile Hotărârii de Guvern nr. 834/1991, ministerul de resort atestă prin certificat dreptul de proprietate asupra terenurilor deținute în patrimoniu de către societatea comercială la data înființării acesteia prin hotărâre de Guvern, pe baza documentațiilor întocmite de Comisia constituită la nivelul societății comerciale și avizată de organele teritoriale de specialitate, Oficiului de Cadastru, s. Publicitate imobiliara si Departamentul de Urbanism si Amenajare a Teritoriului, teren necesar desfășurării activității, potrivit obiectului de activitate al societății comerciale.

În calitate de minister de resort, Ministerul Industriilor (actual Ministerul Economiei), (in baza H.G. nr. 834/1991 cu modificări si completări ulterioare) eliberează certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate in patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora prin hotărâre a guvernului, numai pe baza verificării documentelor depuse in original de către societate, documente care trebuie sa îndeplinească cerințele Criteriilor nr. 2665/1992 ale Ministerului Finanțelor Publice.

Astfel, răspunderea întocmirii documentației topografice în vederea emiterii certificatului nu revine ministerului de resort, iar conformitatea înscrierilor în cartea funciară pentru suprafețele de teren ale societăților pentru care au fost emise certificate de atestare a dreptului de proprietate nu intră în atribuțiile ministerului.

Așadar, întreaga responsabilitate incumba beneficiarului actului administrativ - certificat de atestare a dreptului de proprietate, respectiv S.C. A. in cauza dedusa judecații.

Cu toate acestea rezonează la opinia paratei de rang 1, care considera ca o parcare este necesara unui centru comercial.

Fata de cele menționate mai sus, prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. apreciază netemeinice cele reținute de Curte referitoare la temeinicia obligării pârâților căzuți in pretenții la plata cheltuielilor judiciare efectuate de reclamanta in prezenta cauza.

6.2. Societatea Comercială A.. Timișoara a criticat sentința civilă nr. 344/26.11.2020 a Curții de Apel Timișoara arătând că motivele de recurs incidente in prezenta cauză sunt:

I. Sentința este nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. având în vedere următoarele argumente mai jos expuse:

Sentința civilă recurată a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara cu ignorarea celor dispuse prin Decizia ICCJ, respectiv în soluționarea pricinii în fond după casare, nu au fost respectate dispozițiile art. 501 alin. (1) și alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Instanța de rejudecare a fondului după casare trebuie să soluționeze pricina în cadrul celor stabilite de decizia de casare, în limitele casării dispuse de către instanța de recurs.

Jurisprudența a stabilit ca in caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie sa procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, pentru rest cauza intrând în puterea lucrului judecat.

Curtea de Apel Timișoara a admis cererea de chemare in judecata reținând puterea de lucru de judecat a hotărârii judecătorești irevocabile prin care s-a soluționat dosarul nr. x/2010 având în vedere identitate de părți si obiect litigios, făcând o aplicare greșită a art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ.

Reținând puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în dosar nr. x/2010, instanța de fond nu a procedat în sensul și in limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, respectiv nu a analizat și valorificat înscrisurile depuse sub aspect probator la analizarea condițiilor impuse de H.G. nr. 834/1991 pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.

Mai mult, instanța de fond a ignorat statuarea deciziei de casare a ICCJ conform căreia la soluționarea cauzei, trebuie să se aibă în vedere înscrisurile depuse la dosar, raportat la condițiile prevăzute de dispozițiile H.G. nr. 834/1991, care se impuneau a fi îndeplinite la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.

Acesta statuare a ICCJ cuprinsă în decizia de casare anihilează orice abordare în soluționarea cauzei prin raportare la o eventuale putere de lucru judecat a unor hotărâri anterioare, cum în mod nelegal a procedat instanța de fond.

II. Curtea de Apel Timișoara, făcând o aplicare greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) a respins în mod nelegal excepția inadmisibilității și a lipsei de interes a reclamanților în promovarea acțiunii, reținând în mod greșit calitatea de proprietar a Municipiului Timișoara raportat la înscrierile de carte funciară "posesor la localizare" și cu încălcarea art. 16 al Decretului Lege nr. 115/1938, art. 6 din Constituția României din anul 1965, art. 25 aliniat 2 din Decretul n.31/1954 art. 233 C. civ.

În mod nelegal, instanța de fond a reținut că Municipiul Timișoara a fost proprietar al terenului în cauză.

Înainte de intabularea societății ca proprietar în baza Certificatului, proprietar al terenului a fost Statul Român, ca proprietar extratabular, conform art. 16 al decretului Legea nr. 115/1938, în acord cu noua ordine instituită de Republica Populară Română.

Primăria Municipiului Timișoara a fost menționată ca "posesor la localizare", acest lucru rezultând cu claritate din extrasele de carte funciară în extenso depuse la dosar.

Proprietatea de stat reprezenta un fond unic. Diverselor organizații socialiste le erau atribuite imobile în baza unui "drept de administrare operativă" care decurgea din dispozițiile art. 6 din Constituția României din anul 1965, potrivit cărora "proprietatea socialista asupra mijloacelor de producție este fie proprietatea de stat asupra bunurilor aparținând întregului popor, fie proprietatea Cooperatistă asupra bunurilor aparținând fiecărei organizații cooperatiste.

În mod limpede, terenul face obiectul raportului juridic Stat -Societate (ca beneficiar al Legii nr. 15/1990 si H.G. nr. 834/1991 și continuator al posesiei inițiate prin dreptul de administrare operativă), iar Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara sunt terți fată de acest raport.

Proprietatea asupra terenului este o chestiune prin urmare care poate fi dezbătută doar de Statul Român și Societate.

Înscrierile din cartea funciara nr. x a municipiului Timișoara si din cartea funciară nr. x a municipiului Timișoara apar ca fiind "posesor la localizare" (adică nu se poate determina proprietarul terenului, se atesta doar posesorul de la vremea respectivă — autoritatea publică locală).

Aceasta înscriere nu are nici o relevantă întrucât aceasta datează din anul 1949; or sub regimul comunist, s-a desființat personalitatea juridică a unităților administrative teritoriale, respectiv ale oricăror autorități publice, singura persoană juridică de drept public rămânând STATUL ROMÂN, astfel că toate bunurile aparținând oricăror autorități au devenit "proprietate de stat".

Pe cale de consecință, anterior intabulării dreptului de proprietate în baza Certificatului de atestare a dreptului de proprietate, terenul a fost proprietatea Statului Român, Primăria Timișoara fiind doar posesor la localizare și nu proprietarul acestuia.

Textul de principiu îl constituie art. 25 aliniat 2 din Decretul n.31/1954 privitor la persoanele fizice si juridice în prezent existent în cadrul art. 233 C. civ.

III. În cauză este incident motivul de recurs prevazut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Curtea de Apel Timișoara făcând o gresită aplicare si interpretare a dispozitiilor art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ.

Curtea de Apel Timișoara a retinut in mod greșit puterea de lucru judecat a hotărârii judecătoresti irevocabile prin care s-a soluționat dosarul nr. x/2010 "având în vedere identitatea de părți și de obiect litigios".

Astfel, în dosarul x părți au fost în calitate de reclamantă S.C. B. Timisoara, pârât Consiliul Judetean Timiș, Municipiul Timișoara prin Primarul Municipiului Timișoara având calitatea de intervenient

Prin cererea de chemare in judecată formulată de S.C. B. s-a solicitat:"anularea refuzului comunicat prin adresa nr. x/29.09.2009, respectiv adresa nr. x/09.12.2009 emise de Consiliul Judetean Timiș și obligarea acestuia la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului aferent parcării C.".

În dosarul nr. x/2015 cererea de chemare în judecată este formulată de Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara în contradictoriu cu subscrisa societate S.C. A. si Ministerul Economiei — în calitate de pârâți.

Obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă:"Anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014 emis în favoarea societatii A., restabilirea situației anterioare în CF nr. x UA T Timisoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timișoara, restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr x UA T Timișoara, înainte de dezmembrare și sistarea CF nr. x UA T Timișoara".

Raportat la hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010, nu sunt incidente dispozitiile art. 430 si următoarele C. proc. civ., având în vedere că noul C. proc. civ. a intrat in vigoare în data de 15 februarie 2013.

Astfel, hotărârile judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2010 au fost pronunțate sub incidența vechiul C. proc. civ.. In acest context, nu se poate vorbi despre o eventuală "autoritate de lucru judecat a considerentelor" având în vedere că această autoritate de lucru judecat a considerentelor este reglementată pentru prima oară în Noul C. proc. civ.

Antecesoarea S.C. B., în conformitate cu dispozițiile cuprinse în H.G. nr. 834/1991, a solicitat Consiliului Județean Timiș eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, iar ca urmare a refuzului emis de acesta din urmă s-a adresat instantei de judecată.

In dosarul nr. x/2010 instanța a respins cererea de chemare în judecată, motivând că antecesoarea S.C. A. S.A., nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor, respectiv existența terenului în patrimoniul societății și că acesta este necesar desfăsurării activității".

Ulterior, a intervenit operațiunea de fuziune Între societatea A. si societatea B., context in care S.C. A. este succesoarea în drepturi și obligații a S.C. B. ca urmare a fuziunii prin absorbție.

In acest context, a solicitat Ministerului Economiei (organul abilitat conform legii) emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Pe cale de consecință, ca urmare a depunerii documentației și făcând dovada îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. x, societății i s-a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x la data de 18.04.2014 privind atestarea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de 3703 mp (terenul aferent parcării C. situat in str. x, Timișoara)

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor- a cărui anulare se solicită în prezentul dosar a fost emis de către ministerul de resort în cadrul unei proceduri administrative, procedură în care au fost analizate îndeplinirea condițiilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991.

Astfel, analizarea îndeplinirii condițiilor legale la emiterea Certificatului de atestare a dreptului proprietate se impune a fi efectuată prin raportare la documentația depusă și existentă, precum și la dovezile existente la data emiterii certificatului. (cum de altfel a dispus si ICCJ prin decizia de casare)

Controlul legalității Certificatului de atestare a dreptului de proprietate se impune astfel a fi efectuat prin prisma îndeplinirii conditiilor prevederilor H.G. nr. 834/1991 cu ocazia emiterii certificatului.

În acest sens, sunt și dispozițiile cuprinse în decizia nr. 3744/3 iulie 2019 pronunțată de ÎCCJ, problemele de drept dezlegate de către instanța de casare, precum si cele dispuse de către ICCJ fiind obligatorii în caz de casare.

Astfel, s-a ignorat cauza juridică diferită a cererilor susținute în fața instanțelor de contencios administrativ în raport cu cererea privind constatarea nulității titlului de proprietate.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost emis de o autoritate publică centrală în baza dispozițiilor Legii nr. 15/1990 și ale H.G. nr. 834/1991, de unde rezultă că numai derularea procedurii legale administrative de către autoritatea emitentă, potrivit etapelor descrise în conținutul H.G. nr. 834/1991, formează obiect al evaluărilor instanței de contencios administrativ.

IV. Susține recurenta și că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material respectiv cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Conform art. 1 din H.G. nr. x "terenurile aflate în patrimoniul societătilor comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activitătii conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvemului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile m i n i s t e r u l u i d e resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administratiei locale de stat, de către autoritatea publică județeană".

Din întreg probatoriul administrat în cauza rezulta fără putință de tăgadă incidenta articolului 1 din H.G. nr. 834/1991 fiind dovedită existența terenului în proprietatea societății la data înființării acesteia, sens în care se impunea a se constata îndeplinirea primei condiții cuprinsă in articolul mai sus citat. Așadar, o condiție esențială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu este aceea că această societate să fi avut în patrimoniul său terenul care a făcut obiectul certificatului a cărui anulare se solicită.

Cu ocazia analizării indeplinirii condițiilor prevazute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, pe plansele anexate se regaseste avizul Consiliului Judetean Timis sub nr. x/18.02.2014.

Mai mult, însasi reclamantele au aplicat ștampila de conformitate pe planșa documentației de dezmembrare, prin urmare însași reclamantele au avizat aceasta legalitate celor prezentate, si anume a faptului ca suprafata de teren indeplineste conditiile prevazute in H.G. nr. 834/1991.

Indeplinirea conditiei prevazuta de art. 1 din H.G. nr. 834/1991 referitoare la existenta terenului in patrimoniul societatii rezultă fără echivoc din inscrisurile depuse la dosar.

Recurenta a facut dovada existentei terenului in patrimoniu la data infiintarii societatii, având in vedere următoarele înscrisuri:

- autorizatia de construire nr. x/1972 precum si plansa anexa fac referire la acest teren care va avea destinatia de parcare — —titulara autorizatiei de construire având ca obiectiv C. fiind Intreprindeea Comercială de Stat Marfurj Textile Incaltaminte Timisoara (antecesoarea subscrisei) "

- proiectul care a stat la baza emiterii autorizatiei de construire proiectul nr. x/1970 si memoriul la acest proiect prevede ca amplasamentul a fost determinat in mod special datorita pozitei acestuia si datorita posibilitatii de edificare de "parcaje"

- plansa foto a D. de la data edificarii in care se poate observa existenta parcării aferente D.

- adresa nr. x/1970 emisa de antecesoarea societatii B. prin care solicita Militiei Municipiului Timisoara prin care se solicita sprijin in sensul inchiderii unei strazi in vederea inceperii investitiei, adresa in care de asemenea este identificat terenul;

- ulterior ISU a pus in vederea societatii BEGA sa reglementeze zona de parcari in vederea desfasurarii optime a unei eventuale interventii, aspect indeplinit de subscrisa care in vederea functionarii centrului comercial a trebuit sa se supuna tuturor exigentelor legislative, inclusiv referitor la cele care prevedeau amenajarea parcarii si a cailor de acces.

- Proiect 14475/1970 —din partea din documentatia scrisă se confirmă edificarea acestei parcări care urma să deservească activității magazinului sud de magazine este prevazut ca str. x sa se inchida si să se dezvolte intr-un parcaj coresunzător pentru deservirea zonei comerciale"

Raportat la toate actele depuse reiese in mod indubitabil ca antecesoarea recurentei a edificat respectivele parcari, trotuare, alei, ca recurenta a continuat să îl detină in patrimoniu ulterior edificarii Centrului comercial, ca a efectuat toate demersurile legale in fata autoritatilor (ISU) raportat la aceasta parcare reglementând functionalitatea acesteia etc.

Este îndeplinită și cerința că terenul să fie necesar desfășurării activității.

În susținerea celor mai sus menționate sunt si prevederilor Legii 35012001 privind amenajarea teritoriului și urbanismul, și ale Legii nr. 50/1991 privind autorizarea lucrărilor de construcții și în detaliu ale Planului Urbanistic General al Municipiului Timișoara și ale Regulamentului Local de Urbanism, care prevăd că pentru orice tip de construcție va trebui să se asigure realizarea locurilor necesare de parcare pentru autoturisme conform Anexei 2 1 Normele locale privind determinarea numărului locurilor de parcare.

Prevederi privind necesitatea existenței parcajelor proprii se regăsesc și în Normele de aplicare ale Legii 50/1991 unde la art. 35 privind conținutul Certificatului de Urbanism se precizează la rubrica "c) Regimul tehnic:" la pct. 4 că acesta va conține reglementări cu privire la "4. circulația pietonilor și a autovehiculelor, accesele auto și parcaiele necesare în zonă, potrivit studiilor și proiectelor anterior aprobate."

Același concept juridic de parcaje necesare se regăsește și în art. 31 lit. c) a Legii 350/2001 unde este reglementat conținutul certificatului de urbanism regimul tehnic.

Prin Autorizatia pentru executarea de lucrări nr. x/31.03.1972 având ca obiectiv "D." si schitele aferente acestuia rezultă de asemenea că este evidentiata si această parcare din litigiu.

Nu în ultimul rând, terenul în discutie nu face parte din domeniul public aceasta sustinere nefiind dovedită de către reclamanti.

Municipiul Timișoara prin primar și Consiliul Local al mun. Timișoara au depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, solicitând respingerea acestora ca nefondate.

Prin certificatul cu Seria x nr. x/18.04.2014 emis de Ministerul Economiei s-a atestat dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 3703,0 mp în favoarea pârâtei A.

Pârâta A. și-a intabulat dreptul de proprietate în temeiul a două încheieri de carte funciară, respectiv:

- Încheierea nr. 206299/10.12.2014 prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei A. conform H.G. nr. 834/1991 asupra imobilului cu număr cadastral x, înscris în CF nr. x Timișoara, în suprafață de 3.271 mp;

- Încheierea nr. 29423/23.02.2015 prin care s-a dispus intabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei A. conform H.G. nr. 834/1991 asupra următoarelor imobile:

a) parcela cu nr. topografic x înscrisă în CF x Timișoara, provenită din Cartea Funciară de pe hârtie cu nr. 1 Timișoara, în suprafață de 1335 mp;

b) parcela cu nr. topografic x înscrisă în CF x Timișoara, provenită din Cartea Funciară de pe hârtie cu nr. 1 Timișoara, în suprafață de 551 mp;

c) parcela cu nr. topografic x înscrisă în CF x Timișoara, provenită din Cartea Funciară de pe hârtie cu nr. 2 Timișoara, în suprafață de 151 mp;

d) parcela cu nr. topografic x înscrisă în CF x Timișoara, provenită din Cartea Funciară de pe hârtie cu nr. 2 Timișoara, în suprafață de 1327 mp;

În ceea ce privește parcela x, înscrisă în CF x Timișoara, în suprafață de 1335 mp, potrivit încheierii nr. 29423/23.02.2015, aceasta se dezmembrează în două parcele, astfel:

a) parcela cu nr. topografic x în suprafață de 1134 mp, care rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara, înscrisă în CF x Timișoara;

b) parcela cu nr. topografic x în suprafață de 201 mp, care se înscrie în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timișoara, în proprietatea pârâtei A.;

În ceea ce privește parcela x, înscrisă în CF x Timișoara, în suprafață de 551 mp, instanța reține că potrivit încheierii nr. 29423/23.02.2015, aceasta se dezmembrează în două parcele, astfel:

a) parcela cu nr. topografic x în suprafață de 500 mp, care rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara, înscrisă în CF x Timișoara;

b) parcela cu nr. topografic x în suprafață de 51 mp, care se înscrie în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timișoara, în proprietatea pârâtei A.;

În ceea ce privește parcela x, înscrisă în CF x Timișoara, în suprafață de 151 mp, potrivit încheierii nr. 29423/23.02.2015, aceasta se dezmembrează în două parcele, astfel:

a) parcela cu nr. topografic x în suprafață de 114 mp, care rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara, înscrisă în CF x Timișoara;

b) parcela cu nr. topografic x în suprafață de 37 mp, care se înscrie în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timișoara, în proprietatea pârâtei A.;

În ceea ce privește parcela x, înscrisă în CF x Timișoara, în suprafață de 1327 mp, potrivit încheierii nr. 29423/23.02.2015, aceasta se dezmembrează în două parcele, astfel:

a) parcela cu nr. topografic x în suprafață de 1184 mp, care rămâne în proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara, înscrisă în CF x Timișoara;

b) parcela cu nr. topografic x în suprafață de 143 mp, care se înscrie în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timișoara, în proprietatea pârâtei A.;

În Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timișoara, a fost înscris dreptul de proprietate al pârâtei A. asupra mai multor parcele dezmembrate din alte nr. topografice, care erau proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara, respectiv:

- 201 mp (parcela x provenită din parcela x din CF x);

- 51 mp (parcela x provenită din parcela x din CF x);

- 37 mp (parcela x provenită din parcela x din CF x);

- 143 mp (parcela x provenită din parcela x din CF x).

Toate aceste parcele înscrise în Cartea funciară nou deschisă, cu nr. x Timișoara, însumează 432 mp – proprietatea pârâtei A.

La suprafața de 432 mp se adaugă suprafața de 3.271 mp înscrisă în CF x Timișoara, rezultând un total de 3703 mp – suprafață asupra căreia s-a atestat dreptul de proprietate al pârâtei A. prin certificatul contestat.

În dosarul nr. x/2008, Municipiul Timișoara a fost obligat să semneze procesul-verbal de vecinătăți privind terenul asupra căruia B. a solicitat eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, sentința civilă nr. 624/CA/23.07.2008 a Tribunalului Timiș și decizia civilă nr. 1238/19.11.2008 a Curții de Apel Timișoara fiind atașate la dosar.

În dosarul nr. x/2010, reclamanta B. S.A. a solicitat obligarea Consiliului Județean Timiș la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului conform H.G. nr. 834/1991, cererea fiind respinsă prin sentința civilă nr. 1189/PI/CA/14.10.2011 a Tribunalului Timiș, soluție menținută de Curtea de Apel Timișoara prin respingerea recursului prin decizia civilă nr. 2804/11.10.2012.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenții-pârâți, a apărărilor intimaților-reclamanți invocate prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Cu privire la recursul declarat de pârâta S.C. A., se constată că un prim motiv de nelegalitate valorificat de recurentă este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Afirmă partea că instanța de fond nu a respectat dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) Cod preced. Civilă, ignorând limitele stabilite prin decizia de casare pronunțată în primul ciclu procesual.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 3744/3.07.2019, instanța supremă a apreciat că hotărârea recurată cuprinde o motivare generică, prima instanță limitându-se la a da aparența unei minime examinări a cauzei, fără a arăta, în concret, înscrisurile pe care și-a întemeiat soluția adoptată, judecătorul fondului nelămurind pe deplin situația de fapt în cauză, prin prima susținerilor părților și a mijloacelor de probă administrate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei și este de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puțin al uneia dintre părți.

Cu ocazia rejudecării cauzei, s-a considerat necesar ca instanța de fond să valorifice toate susținerile și apărările părților în proces și totodată, să analizeze întregul material probator administrat în cauză, în vederea lămuririi pe deplin a situației de fapt și justei soluționări a cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Această obligație vizează doar dezlegările problemelor de drept, nu și alte elemente cu privire la care, în limitele casării, instanța de fond păstrează libertatea de apreciere.

Din perspectiva alin. (1) al art. 501 anterior menționat, se constată că instanța de casare nu a dezlegat nicio problemă de drept care să vizeze fondul dreptului dedus judecății, stabilirea situației de fapt și analiza probelor neintrând în sfera de preocupare a judecătorilor din recurs astfel încât recurenta susține în mod nefondat critica arătată.

Cu privire la dispozițiile art. 501 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată, textul de lege arătat nu trebuie interpretat în sensul că se opune unei noi judecăți în cadrul căreia să poate fi ridicate excepții de ordine publică, administrate probe, discutate cereri, invocate apărări, în condiții de contradictorialitate, cu respectarea exigențelor unui proces echitabil.

Or, în speță, instanța de fond, după casare, a reținut puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri în condițiile în care acestă excepție este una de ordine publică, putând fi invocată în orice stadiu al procesului.

În aceste condiții, decizia de casare nu are cum să anihileze abordarea cauzei prin raportare la o excepție de ordine publică deoarece, prin dezideratul asigurarii unei bune administrări a justiției și prevenirea contrarietății de hotărâri, principiul arătat depășește interesul privat al părților, hotărârea trebuind să exprime adevărul judiciar.

În concret, în rejudecare s-a procedat la completarea probațiunii, în raport cu aspectele considerate relevante de către părțile litigante și încuviințate de instanță, astfel:

- prin încheierea din 18.11.2019 s-a dispus atașarea dosarului nr. x/2010 al Tribunalului Timiș;

- prin încheierea din 9.12.2019 a fost încuviințată cererea reclamantei privind efectuarea unei expertize topografice având ca obiectiv stabilirea împrejurării dacă există suprapuneri totale sau parțiale a terenurilor menționate în Certificatul seria x nr. x/18.04.2014 (emis de Ministerul Economiei) cu terenurile pentru care B. a solicitat, în dosar nr. x/2010, obligarea Consiliului Județean Timiș la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului de 3703 metri pătrați, reprezentând parcarea C., din Timișoara.

S-a efectuat expertiza solicitată, fiind depus la dosar raportul de expertiză la data de 21.08.2020, plus anexele la raportul de expertiză.

În urma formulării de obiecțiuni de către pârâta A. s-a depus, la 14.10.2020, și răspunsul expertului la obiecțiuni, inclusiv anexele la acest răspuns.

În concluzie, Curtea de Apel a analizat cauza ținând seama de dispozițiile din hotărârea de casare a instanței supreme și cu respectarea cadrului procesual stabilit prin respectiva hotărâre, astfel cum impun dispozițiile art. 501 alin. (1)-(3) C. proc. civ. (aprobat prin Legea nr. 134/2010), motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind găsit nefondat.

Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat și din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în doctrină s-a arătat că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie nu le-a aplicat în litera sau spiritul lor, fie le-a aplicat greșit.

Pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurenta să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Din perspectiva situației de fapt se reține că limitele învestirii instanței, așa cum au fost stabilite la fond, vizează solicitarea Municipiului și Consiliului Local Timișoara cu privire la anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al pârâtei A. asupra suprafeței de 3703 metri pătrați, reprezentând parcarea C. din Timișoara – certificat eliberat de Ministerul Economiei în baza H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991.

Actul normativ menționat prevede la art. 1: "Terenurile aflate în patrimoniul societăților comerciale cu capital de stat la data înființării acestora, necesare desfășurării activității conform obiectului lor de activitate, se determină, pentru societățile comerciale înființate prin hotărâre a Guvernului, de către organele care, potrivit legii, îndeplinesc atribuțiile ministerului de resort, iar pentru societățile comerciale înființate prin decizia organului administrației locale de stat, de către autoritatea publica județeană".

Cu privire la respingerea excepțiilor invocate de pârâți prin întâmpinare (inadmisibilitatea și lipsa de interes), la nivelul anului 1949, Primăria Municipiului Timișoara era înscrisă în cartea funciară ca proprietar al suprafețelor de teren (parcelelor) ce fac obiectul prezentei judecăți.

Așa se face că, la data intabulării în Cartea Funciară a dreptului de proprietate al pârâtei, calitatea de proprietar al terenurilor aparținea, conform înscrierilor de carte funciară, Municipiului Timișoara (fiind înscrisă formal Primăria Municipiului Timișoara, care nu are capacitate de folosință, după cum a reținut instanța supremă în hotărârea de casare pronunțată în cauză), iar nu Statului Român.

Reține judicios instanța de fond că, potrivit actelor depuse la dosar respectiv încheierii nr. 206299/19.12.2014 a Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timiș - Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Timișoara, a fost admisă cererea introdusă de S.C. A. și a fost intabulat dreptul de proprietate al solicitantei asupra imobilului în suprafață de 3271 mp., înscris în CF nr. x, având proprietar anterior Primăria Municipiului Timișoara.

De asemenea, prin încheierea nr. 29423/13.05.2015 s-a admis cererea S.C. A. și s-a recepționat documentația cadastrală pentru prima înscriere a imobilului de sub A 1, identic cu nr. x, aduse din Cărțile Funciare nr. x, 409640, 411551, respectiv 400348 Timișoara, sub B1 din Cartea Funciară nr. x și s-a dispus intabularea dreptul de proprietate al solicitantei asupra imobilului înscris în Cartea Funciară nr. x UAT Timișoara, în suprafață de 432 mp.

Instanța de fond admite existența unei contestări a dreptului de proprietate al Municipiului Timișoara de către A. care însă nu înlătură starea de fapt relevată anterior, faptul că Municipiul Timișoara și A. își contestă reciproc calitatea de proprietar fiind chiar motivul introducerii prezentei acțiuni în justiție.

Tocmai de aceea, stabilirea existenței și eventual a întinderii dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu a fost considerată o chestiune care va fi rezolvată în limita învestirii instanței în prezenta cauză, prin soluționarea fondului pricinii, iar nu sub forma unei excepții de procedură.

Instanța de fond face inclusiv o analiză a susținerilor pârâtei A. din perpectiva susținutei, posesiuni la localizare, și ajunge la concluzia justă potrivit căreia, chiar admițând calitatea Municipiului Timișoara de simplu posesor de localizare, acest drept implică prerogative specifice dreptului de proprietate, ca drept real, titularul unui astfel de drept având posibilități extinse de administrare a bunului. Aceste prerogative permiteau folosința și exploatarea imobilului, în sensul obținerii unor beneficii din închiriere sau din prestarea de activități generatoare de venituri. Or, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei A. a avut drept consecință încetarea acestor prerogative pentru Municipiul Timișoara.

Din acest punct de vedere, corect s-a stabilit că reclamanții Municipiul Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au interesul revenirii la situația anterioară de carte funciară.

Susținerile recurentei Bega S.A. cu privire la gresită aplicare si interpretare, de către instanța de fond, a dispozitiilor art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) din vechiul C. civ., art. 1 din H.G. nr. 834/1991, sunt de asemenea nefondate, pentru următoarele considerente:

Puterea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti semnifica faptul ca o cerere nu poate fi judecata in mod definitiv decat o singura data (bis de eadem re ne sit actio), iar hotararea este prezumata a exprima adevarul si nu trebuie sa fie contrazisa de o alta hotarare (res judicata pro veritate habetur).

Dupa cum se poate observa, efectul de "lucru judecat" al unei hotarari judecatoresti are doua acceptiuni:

Stricto sensu semnifica autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibila judecarea unui nou litigiu intre aceleasi parti, pentru acelasi obiect, cu aceeasi cauza (exclusivitatea);

Lato sensu semnifica puterea de lucru judecat (res judicata), care presupune ca hotararea beneficiaza de o prezumtie irefragabila ca exprima adevarul si ca nu trebuie contrazisa de o alta hotarare (obligativitatea).

"Autoritatea de lucru judecat" si "puterea de lucru judecat" nu sunt sinonime, autoritatea de lucru judecat constituind doar o parte a puterii de lucru judecat. Altfel spus, existenta unei hotarari judecatoresti poate fi invocata in cadrul unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci cand se invoca exclusivitatea hotararii, sau cu putere de lucru judecat, cand se invoca obligativitatea sa, fara ca in cel de-al doilea proces sa fie aceleasi parti, sa se discute acelasi obiect si aceeasi cauza.

Cu alte cuvinte, pentru a se invoca obligativitatea unei hotarari judecatoresti irevocabile privind solutionarea unei probleme juridice nu este necesara existenta triplei identitati de parti, cauza si obiect, ci este necesara doar probarea identitatii intre problema solutionata irevocabil si problema dedusa judecatii, instanta de judecata fiind tinuta sa pronunte aceeasi solutie, deoarece, in caz contrar s-ar ajunge la situatia incalcarii componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Pana la momentul intrarii in vigoare a noului C. proc. civ., aceasta problema isi avea sediul in dispozitiile art. 1201 din vechiul C. civ. si in art. 166 din vechiul C. proc. civ.

Potrivit art. 1201 C. civ. este lucru judecat atunci cand a doua cerere de chemare in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si impotriva lor in aceeasi calitate, iar potrivit art. 166 C. proc. civ., exceptia puterii de lucru judecat poate fi invocata de parti sau de instanta din oficiu in orice faza a judecatii, chiar si inaintea instantei de recurs.

Este adevărat că, în viziunea vechilor coduri, civil si de procedura civila, autoritatea de lucru judecat se ataseaza, in mod principal și indiscutabil, dispozitivului hotărârii si solutiilor exprese continute de acesta, insa, pentru ca autoritatea de lucru judecat este legata de verificarea jurisdictionala realizata de instanta, trebuie recunoscut acest atribut si motivelor necesare, care explica dispozitivul, facandu-l comprehensibil (altminteri, fara a se face apel la argumentele si ratiunile adoptarii solutiei, nu s-ar cunoaste limitele judecatii, pretentiile care au investit instanta si asupra temeiniciei carora aceasta a avut a se pronunta). De aceea, trebuie recunoscuta autoritate de lucru judecat motivelor cu valoare decizionala, adica acelor motive care contin solutii asupra unor puncte litigioase ale procesului de asa maniera incat doar felul in care au fost aduse in fata judecatii (pe cale de aparare ori ca aspecte prealabile cercetarii fondului), face ca astfel de solutii sa nu se regaseasca in dispozitiv.

Asadar, chiar sub imperiul vechilor coduri, trebuie recunoscut ca intra in autoritate de lucru judecat, alaturi de dispozitivul care transeaza litigiul, si motivele care sustin solutia (in absenta carora aceasta nu ar avea vreun inteles, permitand reluarea la nesfarsit a litigiilor), precum si motivele care contin ele insele solutii pe aspectele litigioase invocate de parti si supuse dezbaterii acestora.

Recunoașterea autoritatii de lucru judecat a motivelor decizorii este de natura, de asemenea, sa duca la evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotararilor judecatoresti, dand expresie functiei pozitive a autoritatii de lucru judecat.

Noul C. proc. civ. tranșează disputa privind partea din hotarare care se bucura de puterea de lucru judecat, fiind prevazut in mod expres ca autoritatea de lucru judecat se intinde atat asupra dispozitivului hotararii cat si asupra considerentelor pe care acesta se sprijina.

Aceasta noua reglementare a institutiei autoritatii de lucru judecat - puterea de lucru judecat a unei hotarari judecatoresti - reprezinta validare, o legiferare a punctului de vedere exprimat in doctrina precum si in jurisprudenta anterioara, in sensul ca puterea de lucru judecat nu este limitata la dispozitivul hotararii, ci ea se extinde si asupra considerentelor hotararii, care constituie sustinerea necesara a dispozitivului, facand corp comun cu acesta.

Această abordare este in concordanta cu jurisprudenta CEDO, potrivit careia obligatia de a executa o hotarare nu se limiteaza la dispozitiv, deoarece art. 6.1 din CEDO nu face nicio diferentiere intre cauzele prin care s-a admis actiunea si cele prin care s-a respins actiunea, hotararea trebuind sa fie respectata si aplicata indiferent de rezultatul procesului (cauza pilot Service c.Romaniei). De asemenea, tot in jurisprudenta CEDO s-a statuat faptul ca obligatia de a executa o hotarare nu se limiteaza la dispozitivul acesteia iar autoritățile nu pot repune in discutie problema solutionata prin hotararea definitiva (cauza Zazanis si altii c.Greciei).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, trebuie interpretat conform părții introductive a Convenției, care enunță supremația dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante, iar unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune, printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate (Brumărescu c. României, § 61). C.E.D.O. a amintit ca pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor noi proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă (mutatis mutandis, Gjonbocari și alții c. Albaniei § 66).

În cauza Amurăriței c. României (hotărârea din 23.09.2008) s-a arătat că instanțele ar fi trebuit sa țină cont de probele pe care părțile le-au administrat în procedurile anterioare în care s-a soluționat definitiv problema unei suprafețe de teren și nu ar fi trebuit să mai repună în discuție constatările jurisdicțiilor anterioare, iar neprocedând astfel s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenție.

Alineatul 2 al art. 431 din noul C. proc. civ. face referire la opunerea lucrului judecat într-un alt litigiu, daca are legătura cu solutionarea acestuia din urma. Acest text mentioneaza lucrul judecat, scopul invocarii acestui text fiind evitarea pronuntarii de hotarari care se contrazic.

Potrivit dispozitiilor art. 432 din noul C. proc. civ. exceptia autoritatii de lucru judecat poate fi invocata de catre instanță sau de parti in orice stare a procesului, chiar inaintea instantei de recurs, așa cum Înalta Curte a menționat și cu prilejul analizei motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 Cod proced. Cvilă.

În speța de față, judecătorul fondului a invocat puterea de lucru judecat a celor statuate în dosarul x/2010 al Tribunalului Timiș, dosar în care, antecesoarea pârâtei A. S.A, societatea B. (care a fuzionat prin absorbție cu pârâta A. în anul 2012) a solicitat obligarea Consiliului Județean Timiș la eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate al B. asupra suprafeței de 3703 metri pătrați, reprezentând parcarea C. din Timișoara, respectiv asupra aceluiași teren care a format obiectul certificatului emis ulterior de Ministerul Economiei (în anul 2014) și contestat în prezenta cauză.

Această acțiune în justiție