ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 760/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 23 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiș, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara reprezentat de Primarul municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, constatarea dreptului de folosință al societății debitoare A. S.A. asupra terenului în suprafață de 18.884 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cadastral/topografic x Timișoara, imobil adus din cartea funciară nr. x Timișoara (provenită din conversia electronică a cărții funciare nr. x Timișoara), nr. top x/1.

I.2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă

Prin sentința civilă nr. 282/PI din 23 februarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția de nelegalitate a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 34/23.02.2010, a respins excepția autorității de lucru judecat și a respins acțiunea formulata de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâții DGRFP Timișoara în reprezentarea Statului Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara reprezentat de Primarul municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara.

Împotriva sentinței civile nr. 282/PI din 23 februarie 2021, pronunțate de Tribunalul Timiș, secția I civilă, a declarat apel reclamanta A. S.A., prin care a solicitat anularea sentinței atacate și, ca urmare a rejudecării procesului, respingerea excepției autorității de lucru judecat, admiterea excepției de nelegalitate a articolului 2 din hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timișoara nr. 34/23.02.2010, în partea referitoare la includerea în domeniul public al Municipiului Timișoara a imobilului în litigiu și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 249 din 09 noiembrie 2021, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de apelanta A. S.A. - în reorganizare, reprezentată de către administratorul judiciar B., împotriva sentinței civile nr. 282/23.02.2021, pronunțate de Tribunalul Timiș, în contradictoriu cu intimații Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Local Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara, având ca obiect acțiune în constatare.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 249 din 09 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în reorganizare, reprezentată de către administratorul judiciar B., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Recursul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 18 ianuarie 2022 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris .

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pe motiv că hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Astfel, printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a arătat că în speță nu există niciun echivoc în privința pretenției deduse judecății, respectiv constatarea dreptului de folosință al societății A. S.A. - în reorganizare asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cadastral/topografic x și nicidecum stabilirea concordanței dintre terenul asupra căruia s-a constatat anterior dreptul de folosință al societății A. S.A. și terenul înscris în cartea funciară nr. x Timișoara.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 din C. proc. civ., așa încât, din perspectiva admisibilității, rolul instanțelor de fond era limitat la verificarea existenței unei alte căi prevăzute de lege pentru realizarea dreptului dedus judecății - dreptul de folosință asupra terenului. Cu prilejul analizei instanțele nu aveau însă posibilitatea să schimbe obiectul și cauza acțiunii, doar pentru a reține apoi că se poate cere, pe altă cale, realizarea dreptului nou calificat.

Nelegalitatea deciziei atacate este vădită, ținând seama că în tot cursul procesului - inclusiv prin concluziile orale cu ocazia dezbaterii apelului - recurenta a susținut că acțiunea promovată are drept scop îndeplinirea uneia dintre condițiile prevăzute de Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, și anume existența titlului asupra terenului.

Or, prin faptul că instanța de apel a statuat (la fel ca tribunalul) că demersul judiciar urmărește "rezolvarea situației de carte funciară rezultate în urma conversiei electronice" ori "stabilirea concordanței dintre numerele topografice menționate în dispozitivul sentinței civile nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timișoara și actualele numere topografice" sau "identificarea topografică a terenului" a fost încălcat principiul disponibilității procesului civil, reglementat de art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Sunt lipsite de orice fundament și suport probator considerentele instanței de apel că nu au fost invocate dispozițiile legale care conferă societății A. S.A. un drept de folosință asupra terenului, cum s-a procedat în primul proces, ci că întregul demers se sprijină pe cele stabilite de către instanță în litigiul anterior.

Așa cum rezultă din motivarea sentinței civile nr. 7567/30.05.2000, pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/1999 (depusă la prima instanță la data de 1 februarie 2021), precum și din cuprinsul cererii de chemare în judecată pendinte și a celorlalte acte de procedură, în ambele procese s-a invocat Hotărârea Guvernului nr. 1.353/1990, Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, Circulara nr. 85415/17.08.1993 a Ministerului Agriculturii și Alimentației și normele juridice referitoare la acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept în vigoare la data formulării fiecărei cereri (art. 111 din C. proc. civ. din 1865, respectiv art. 35 din C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010).

Arată recurenta că împrejurarea că s-a prevalat de sentința civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/1999, definitivă și irevocabilă, și faptul că a indicat operațiunile de carte funciară care au dus la schimbarea identificării cadastrale a imobilului folosit de A. S.A. nu este de natură nici să schimbe substanța acțiunii (având ca obiect constatarea dreptului de folosință asupra terenului în litigiu) și nici să reprezinte fine de neprimire a acesteia. Hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă are autoritate de lucru judecat, iar expunerea situației de fapt în mod corect și complet este o obligație ce îi revenea conform art. 14 alin. (3) din C. proc. civ.

Oricum, chiar și în prezența acestor argumente, acțiunea nu putea fi, decât printr-o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. și, deopotrivă, cu nesocotirea conținutului său, calificată ca reprezentând un demers prin care se tinde la rezolvarea situației de carte funciară.

Această încălcare a normelor procedurale a afectat și soluționarea motivului de apel vizând excepția autorității de lucru judecat. Deși a reținut inițial că modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată pune în discuție autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timișoara, respingând cu o motivare exhaustivă argumentele privitoare la lipsa identității de obiect și de părți, instanța de apel a păstrat soluția de respingere a excepției motivând, la fel ca prima instanță, că în actualul proces se urmărește stabilirea concordanței dintre numerele topografice menționate în dispozitivul sentinței civile nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timișoara, statuare care este profund eronată.

A conchis recurenta că nerespectarea regulilor de procedură amintite anterior atrage sancțiunea nulității hotărârii recurate, în condițiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că i s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel.

Vătămarea este neechivocă, întrucât i-a fost negat dreptul de a fi judecată cererea cu care a învestit instanța - constatarea dreptului de folosință al societății A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, în suprafață de 18.884 mp.

Pe de altă parte, în situația în care acțiunea ar fi fost corect calificată ca o acțiune prin care se tinde la "rezolvarea situației de carte funciară", soluția de respingere a ei ca inadmisibilă este nelegală, cât timp recalificarea cererii obliga în continuare instanța de judecată la soluționarea acesteia, potrivit cu noua calificare.

Printr-o a doua critică, recurenta arată că acțiunea în constatarea dreptului de folosință al societății A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cadastral x este admisibilă, prin prisma dispozițiilor art. 35 C. proc. civ.

A criticat hotărârea atacată pe motiv că nu a fost identificată în concret calea prevăzută de lege pentru realizarea dreptului de folosință al societății A. S.A. asupra terenului în litigiu, doar astfel putându-se analiza conformitatea raționamentului juridic pe care se întemeiază soluția cu regulile de drept aplicabile litigiului.

Arată că instanța de apel s-a mărginit la a relua motivarea primei instanțe în sensul că recurenta trebuia să promoveze acțiunile specifice prevăzute de legislația în domeniul cadastrului și publicității imobiliare, fără a indica ea însăși, măcar exemplificativ, o atare acțiune în realizare. Instanța de apel trebuia să lămurească acest aspect, cu atât mai mult cu cât s-a criticat prin cererea de apel argumentul tribunalului privind existența unei căi procesuale de realizare a dreptului de folosință asupra terenului.

De altfel, din cuprinsul considerentelor deciziei atacate nici nu se poate stabili cu certitudine dacă instanța de apel a reținut inadmisibilitatea acțiunii în constatarea dreptului de folosință asupra terenului în litigiu pentru că există o cale de realizare a acestuia sau dacă a apreciat că acțiunea în constatare este inadmisibilă pentru că obiectul acțiunii îl constituie "rezolvarea situației de carte funciară", care poate fi realizată pe calea unei acțiuni specifice prevăzute de legislația în domeniul cadastrului și publicității imobiliare.

Aparte de motivarea superficială și ambiguă însă, trebuie observat că nu există o altă cale prevăzută de lege prin care se poate cere realizarea dreptului dedus judecății.

Așa cum reiese din extrasul de carte funciară nr. x Timișoara, pe terenul în litigiu sunt edificate 21 de construcții asupra cărora este intabulat dreptul de proprietate al A. S.A. (nr. cad x - x, pozițiile Al. l -A.1.21 din partea I a cărții funciare), ceea ce confirmă că societatea deține în folosință terenul.

De asemenea, prin expertiza judiciară efectuată în proces de expertul C. s-a stabilit că terenul situat în municipiul Timișoara, identificat în cadrul operațiunilor de efectuare a constatărilor limitelor de folosință și a măsurătorilor necesare pentru analiza imobilului în litigiu și a imobilelor învecinate, are o suprafață de 18.884 mp și este terenul aferent construcțiilor proprietatea A. S.A., fiind folosit exclusiv de către A. S.A., precum și că din punct de vedere al identificării topografice, nr. cadastral x, în suprafață de 18.884 mp, coincide cu nr. top x.

Împrejurarea că A. S.A. deține în folosință suprafața de 18.884 mp teren aferent construcțiilor, în Timișoara, str. x rezultă inclusiv din Raportul de inspecție fiscală încheiat la 06.08.2009 de Direcția Fiscală a Municipiului Timișoara - Serviciul Inspecție Fiscală PJ, din deciziile de impunere pentru stabilirea impozitului pe teren în cazul persoanelor juridice și din raportul de expertiză extrajudiciară întocmit de expertul D., toate aceste înscrisuri regăsindu-se la dosarul cauzei.

Așadar, interesul în constatarea dreptului de folosință al A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cadastral x, în suprafață de 18.884 mp, este determinat, legitim, născut și actual având în vedere că, deși a fost recunoscut anterior dreptul de folosință asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. top x.409/1, schimbările intervenite cu privire la identificarea cadastrală a imobilului constituie un impediment la atestarea dreptului de proprietate al A. S.A. asupra terenului aferent construcțiilor înscrise în cartea funciară nr. x Timișoara, teren aflat în patrimoniul societății la data înființării și necesar desfășurării activității conform obiectului său de activitate.

În ceea ce privește considerentul din hotărârea atacată în sensul că "din anul 2000 și până în prezent, reclamanta nu a fost preocupată să-și conserve dreptul de administrare (în realitate dreptul de folosință) apelând la sistemul de publicitate imobiliară", arată recurenta următoarele:

Prin sentința civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/1999, definitivă și irevocabilă, a fost respins capătul de cerere privind dezmembrarea parcelelor și întabularea dreptului de folosință asupra terenului aferent construcțiilor proprietatea A. S.A., reținându-se că "nu există un temei juridic pentru întabularea dreptului de folosință respectiv, acesta nefiind decât izvorul dreptului de proprietate pe care reclamanta îl va dobândi prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate conform procedurii prevăzute de H.G. nr. 834/1991 și pentru care prezenta sentință servește drept titlu".

Cu toate acestea, A. S.A. a solicitat întabularea dreptului de folosință constatat prin sentința civilă nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timișoara, însă cererea a fost respinsă prin încheierea nr. 24550/02.10.2001 a Judecătoriei Timișoara - Cartea funciară, cu motivarea că, pe de o parte, prin sentință instanța a respins în mod expres capetele de cerere privind dezmembrarea, înființarea de cărți funciare noi și înscrierea dreptului de folosință asupra terenului, iar pe de altă parte, că înscrierea dreptului de folosință asupra parcelelor de teren nu ar putea fi efectuată din motive de ordin tehnic, câtă vreme societatea nu ocupă întreaga parcelă cu nr. top x, nr. top x și nr. top x, ci doar porțiunile determinate prin expertiză, ceea ce înseamnă că, pentru înscrierea dreptului de folosință, aceste parcele trebuie evidențiate distinct, prin dezmembrarea parcelelor inițiale.

Din cauze ce nu pot fi imputate societății A. S.A., ținând cont că aceasta nu este titular al dreptului de proprietate asupra terenului pe care se află construcțiile proprietatea sa, dezmembrarea imobilelor inițiale (proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara - parcelele cu nr. top x și a Statului Român prin CFR - parcela cu nr. top x) nu s-a realizat. Au fost însă efectuate operațiunile de carte funciară descrise în cererea de chemare în judecată și în cererea de apel, probate cu încheierile de carte funciară și raportul de expertiză extrajudiciară depuse la dosar, în sensul că s-au efectuat dezlipiri ale unor porțiuni din parcelele inițiale și transnotarea lor în cărți funciare noi, fără dezmembrarea parcelelor inițiale, ci pe baza unor documentații de primă înscriere, aceste operațiuni având ca efect schimbarea identificării cadastrale a terenului aflat în folosința societății A. S.A.

Nu în ultimul rând, inadmisibilitatea acțiunii în constatarea dreptului de folosință asupra terenului în litigiu nu poate fi justificată legal nici măcar cu argumentul - reținut de instanța de apel - ca dacă s-ar fi obținut câștig în prezenta cauză hotărârea judecătorească nu ar rezolva situația conflictuală dintre părți, respectiv că în cazul admiterii acțiunii reprezentanții Municipiului Timișoara ar putea proceda ca și până acum, în sensul dezmembrării și transmutării terenurilor, în continuare, în alte cărți funciare, situație în care recurenta ar promova din nou o acțiune în constatare. Nu există niciun temei legal pentru această concluzie, mai ales că, așa cum s-a arătat în fața instanțelor de fond, în anul 2013 au fost semnate procesele-verbale de avizare a documentației și procesele-verbale de vecinătăți, pe baza documentației întocmite de către ing. E. (din care rezultă că suprafața incintei A. S.A este de 18.884 mp) și în conformitate cu cele dispuse prin sentința civilă nr. 319/04.04.2007 a Tribunalului Timiș.

Recurenta-reclamantă mai arată că în anul 2018 a cerut Consiliului Județean Timiș avizarea documentației topografice de atestare a dreptului de proprietate conform H.G.. nr. 834/1991, în sensul emiterii avizului favorabil al documentației pentru atestarea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 18.884 mp înscrisă în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cad. x (poziția Al), iar ca urmare a refuzului autorității publice, prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2018 A. S.A. a solicitat instanței să oblige pârâtul Consiliul Județean Timiș la emiterea avizului favorabil pentru atestarea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 18.884 mp teren aferent construcțiilor proprietatea A. S.A., înscris împreună cu aceste construcții în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cad. x (poziția Al).

Întrucât în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Timiș s-a pus în discuție lipsa titlului societății asupra terenului, s-a formulat acțiunea în constatarea dreptului de folosință înregistrată în dosarul de față (nr. x/2018). La 29 ianuarie 2019 Tribunalul Timiș a suspendat judecata ce face obiectul dosarului nr. x/2018 până la soluționarea definitivă a prezentei cauze. Consiliul Județean Timiș a formulat recurs împotriva încheierii de suspendare, calea de atac fiind respinsă de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2019, reținându-se că prin acțiunea ce face obiectul dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Timiș se tinde a se rezolva una dintre cerințele atestării dreptului de proprietate al societății A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cadastral/topografic x, în suprafață de 18.884 mp și anume titlul.

A mai arătat că, respingând apelul și confirmând soluția de inadmisibilitate a acțiunii în constatarea dreptului de folosință asupra terenului, cu toate că legea nu prevede o cale prin care se poate cere realizarea dreptului, instanța de apel a încălcat regulile de procedură prevăzute la art. 35 din C. proc. civ., sancțiunea fiind nulitatea deciziei astfel pronunțate, în condițiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.

Vătămarea produsă este indiscutabilă, ținând seama că acțiunea introductivă de instanță nu a fost judecată în fond, fără a i se putea imputa exercitarea neconformă a drepturilor procesuale.

În măsura în care s-ar reține că norma cuprinsă în art. 35 din C. proc. civ. trebuie calificată drept normă de drept material, solicită să se rețină că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind îndeplinite cerințele procedurale prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru casarea hotărârii în baza acestui motiv de nelegalitate. În acest sens, solicită să se aibă în vedere criticile de mai sus vizând aspectele reținute în decizia curții de apel cu privire la inadmisibilitatea acțiunii.

În drept, a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților la 07, respectiv 09 februarie 2022, conform dovezilor de comunicare aflate la dosar recurs.

I.5 Apărările formulate în cauză:

I.5.1. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, în reprezentarea Statului Român

Prin întâmpinarea înregistrată la dosar la data de 25 februarie 2022, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, în reprezentarea Statului Român a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, apreciind că instanța de apel în mod corect și legal a dispus respingerea apelului.

I.5.2. Răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta-reclamantă

La data de 10 martie 2022, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. a depus la dosar răspuns la întâmpinare, arătând că, prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, în reprezentarea Ministerului Finanțelor, în reprezentarea Statului Român a expus doar considerentele instanței de apel.

II. Procedura de filtru

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raportul întocmit conform art. 493 alin. (3) C. proc. civ. s-a reținut că partea are deschisă calea de atac a recursului, că aceasta a fost promovată în termen, precum și că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

Prin încheierea de ședință din data de 13 decembrie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. împotriva deciziei nr. 249 din 09 noiembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a stabilit termen de judecată la data de 9 mai 2023, ora 9:00, în ședință publică, cu citarea părților.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed.

La data de 23 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta A. S.A., în reorganizare, prin administrator judiciar B. a formulat o acțiune prin care a solicitat să se constate dreptul său de folosință asupra terenului în suprafață de 18.884 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, cu nr. cadastral/topografic x, imobil adus din cartea funciară nr. x Timișoara (provenită din conversia electronică a cărții funciare nr. x Timișoara), nr. top x/1.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin sentința civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/1999, definitivă prin decizia civilă nr. 67/A/19.01.2001, pronunțată în dosarul nr. x/2000 al Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1417/21.05.2001, pronunțată în dosarul nr. x/2001 al Curții de Apel Timișoara, s-a constatat că în Timișoara, str. x (actuală str. x), nr. 2 există construcții reprezentând activ "Complex format din 2 cabine portar, 3 hale producție, 2 bazine, coș cărămidă, centrală termică, conducte aeriene, post trafo, 2 ateliere, rampă auto, 6 magazii, 1 șopron, o stație distribuție gaz metan, drumuri interioare, platforme și alei betonate" în proprietatea societății A. S.A și s-a constatat că terenul aferent construcțiilor este în suprafață de 19.080 mp, înscris în parcela topo nr. x din CF nr. x Timișoara, pe parcela nr. topo x, înscrisă în CF nr. x Timișoara și pe parcela nr. topo x înscrisă în CF nr. x Timișoara; dreptul de folosință al societății A. S.A. asupra terenului în suprafață de 19.080 mp, respectiv asupra terenului din parcela topo nr. x din CF nr. x Timișoara, în suprafață de 2687 mp, asupra terenului din parcela nr. topo x, înscrisă în CF nr. x Timișoara, în suprafață de 2983 mp și asupra terenului situat în parcela nr. topo x din CF nr. x Timișoara, în suprafață de 13.410 mp, teren pe care se află activul complexului.

Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamantă, reținând că aceasta a formulat o acțiune în constatare, deși ar fi putut cere realizarea drepturilor sale prin promovarea acțiunilor specifice prevăzute de legislația în domeniul cadastrului și publicității imobiliare. Cu alte cuvinte, prima instanță a reținut că reclamanta încearcă rezolvarea situației de carte funciară rezultate în urma conversiilor electronice printr-o acțiune în constatare.

Ulterior, instanța de apel, analizând acțiunea, nu doar din prisma petitelor, ci și a considerentelor pe care aceasta se sprijină, a constatat că reclamanta nu urmărește constatarea altui drept de folosință decât cel obținut prin sentința civilă nr. 7567 din 30 mai 2000 a Judecătoriei Timișoara, ci stabilirea concordanței dintre numerele topografice menționate în dispozitivul acestei hotărâri și actualele numere topografice. Prin urmare, instanța de apel a respins apelul, apreciind că reclamanta avea la dispoziție calea acțiunii în realizare, respectiv trebuia să promoveze acțiunile specifice prevăzute de legislația în domeniul cadastrului și publicității imobiliare.

Prin cererea de recurs formulată împotriva hotărârii instanței de apel, recurenta-reclamantă a criticat această hotărâre pe motiv că a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În esență, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 35 C. proc. civ.

Astfel, într-o primă critică, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității reglementat de dispozițiile art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., atunci când a statuat că demersul reclamantei urmărește stabilirea concordanței dintre numerele topografice menționate în dispozitivul sentinței civile nr. 7567/30 mai 2020 a Judecătoriei Timișoara și actualele numere topografice.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că este nefondată.

Cu titlu prealabil, Înalta Curtea reține că părțile, obiectul și cauza sunt cele trei elemente specifice ale acțiunii civile, ale oricărei forme procesuale ce intră în conținutul acțiunii civile.

În conformitate cu prevederile art. 194 lit. c) și d) C. proc. civ., "cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) c. obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când acesta este evaluabil în bani (…) d. arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea".

Așadar, în principiu, în cadrul procesului civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecății) și de mijloacele acordate de lege în acest scop. Tot în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoțită și de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica și cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct și imediat al dreptului reclamat.

Prin principiul disponibilității se înțelege, așadar, faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului, a cauzei sale juridice, a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar parcurge.

În principiu, cadrul procesual, deci inclusiv obiectul și cauza cererii de chemare în judecată se fixează la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, excepțiile decurgând din posibilitatea conferită de către art. 204 C. proc. civ., realizându-se cu respectarea condițiilor edictate de acest text legal, evident coroborate cu prevederile art. 178 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților".

De asemenea, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

În considerarea principiului evocat al disponibilității, date fiind inclusiv prevederile anterior citate, instanța de judecată nu va putea, așadar, schimba obiectul cererii de chemare în judecată, înțeles pornind de la prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., ca reprezentând pretenția concretă a reclamantului și nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, stabilită de reclamant, acestea reprezentând coordonatele procesuale ale judecății sale. Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul și cauza acțiunii, constituie corelativ, garanția aplicării principiului în discuție.

Așadar, instanțele nu ar putea să analizeze situația de fapt decât prin raportare la obiectul și la cauza juridică invocate de către reclamantul din procesul judiciar.

În afară de excepțiile expres prevăzute de lege, în temeiul rolului judecătorului în aflarea adevărului, nu se poate deroga de la principiul disponibilității părților în procesul civil.

Așadar, ca principiu, judecătorul este ținut de cadrul procesual trasat de către părți, sub aspectul obiectului, cauzei și al părților, trebuind să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut (omnia petita), fără a depăși limitele învestirii (numai asupra a ceea ce s-a cerut).

Astfel, grefat pe aceste exigențe de ordin teoretic, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat să se constate dreptul său de folosință asupra terenului în suprafață de 18.884 mp, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, cu nr. cadastral/topografic x Timișoara, imobil adus din cartea funciară nr. x Timișoara (provenită din conversia electronică a cărții funciare nr. x Timișoara), nr. top x/1. Aceasta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 35 C. proc. civ.

Or, deși a solicitat să se constate dreptul său de folosință asupra acestei suprafețe de teren, în motivarea acțiunii a arătat faptul că prin sentința civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/1999 (definitivă prin decizia civilă nr. 67/A/19.01.2001, pronunțată în dosarul nr. x/2000 al Tribunalului Timiș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1417/21.05.2001, pronunțată în dosarul nr. x/2001 al Curții de Apel Timișoara), s-a constatat dreptul de folosință al reclamantei A. S.A. asupra terenului în suprafață de 19.080 mp aferent construcțiilor proprietatea sa. De asemenea, în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a indicat operațiunile de carte funciară care au dus la schimbarea identificării cadastrale a imobilului folosit de aceasta și a susținut faptul că "Interesul în constatarea dreptului de folosință al A. S.A. asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cadastral x, în suprafață de 18.884 mp, este determinat, legitim, născut și actual, având în vedere, că, deși a fost recunoscut anterior dreptul de folosință asupra terenului înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. top x/1, în suprafață de 19.080 mp (stabilită prin documentația tehnică întocmită de ing. E. ca fiind de 18.884 mp), schimbările intervenite cu privire la identificarea cadastrală a imobilului constituie un impediment la atestarea dreptului de proprietate al A. S.A., în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 834/1991, asupra terenului aferent construcțiilor înscrise în cartea funciară nr. x Timișoara, nr. cadastral x - x (pozițiile A1.1 - A.1.21 din foaia A), teren necesar desfășurării activității conform obiectului de activitate al societății."

Față de modul cum este motivată cererea de chemare în judecată, rezultă că instanța de apel în mod corect a reținut că reclamanta a subliniat că este vorba despre același teren și a apreciat că aceasta nu solicită constatarea altui drept de folosință decât cel statuat deja prin sentința civilă nr. 7567/30.05.2000, motivul cererii de chemare în judecată fiind acela că, de la momentul pronunțării hotărârii și până în prezent, pârâții au efectuat mai multe operațiuni de carte funciară care au dus la schimbarea identificării cadastrale a terenului.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel, soluționând cauza în raport de scopul concret al acțiunii (acela de obținere a unui certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra bunului imobil deținut în folosință), a apreciat că obiectul complex al cererii de chemare în judecată presupune în realitate, constatarea concordanței între numerele topografice menționate în sentința civilă nr. 7567/30.05.2000, pronunțată de Judecătoria Timișoara și numerele topografice actuale ale bunului obiect al dreptului său de folosință invocat și recunoscut judiciar anterior, pronunțând așadar, o hotărâre cu respectarea principiului disponibilității și a limitelor învestirii.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a suținut că, dată fiind încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., instanța de apel a soluționat greșit și motivul de apel vizând excepția autorității de lucru judecat, motivând la fel ca instanța de fond că în cauza pendinte recurenta-reclamantă urmărește stabilirea concordanței dintre numerele topografice menționate în dispozitivul sentinței civile nr. 7567/30.05.2000 a Judecătoriei Timișoara. Or, această statuare este eronată în opinia recurentei-reclamante, care susține, totodată, că instanța de apel a respins cu o motivare exhaustivă argumentele sale privitoare la lipsa identității de obiect și părți.

Nici această critică nu poate fi primită, instanța de apel soluționând în mod corect și motivul referitor la excepția autorității de lucru judecat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că autoritatea de lucru judecat este reglementată de dispozițiile art. 430 C. proc. civ. astfel:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

(3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre."

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite.

După cum se poate observa, efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata), care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea).

Sub acest aspect, Înalta Curte notează că este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. care se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți.

În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, Înalta Curte reține că aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect."

Or, în speță, în mod corect instanța de apel a statuat că există identitate de părți și cauză, însă lipsește identitatea de obiect.

În ceea ce privește identitatea de părți, în mod just instanța de apel a înlăturat argumentul reclamantei potrivit căruia nu este vorba despre aceeași persoană reclamantă, întrucât prima acțiune a fost promovată de către administratorul său social, iar cea de-a doua, de către administratorul judiciar, fiind introdusă după data deschiderii procedurii insolvenței.

Or, prin parte urmează a se înțelege persoana care a figurat în proces ea însăși sau prin reprezentant. Art. 209 C. civ. prevede la alin. (1) că persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. În cazul de față, A. S.A. a figurat în primul proces prin administratorul său social, iar în cauza de față figurează prin administratorul judiciar, având în vedere că se află în reorganizare.

Prin urmare, așa cum a reținut și instanța de apel, cele două acțiuni au fost formulate de aceeași parte reclamantă, respectiv A. S.A., acțiunile fiind promovate prin reprezentanți.

În ceea ce privește identitatea de cauză, se observă că atât în dosarul nr. x/1999 în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 7567/30.05.2000 de către Judecătoria Timișoara, cât și în dosarul de față, cauza este reprezentată de circulara nr. 85415/17.08.1993 a Ministerului Agriculturii și Alimentației - Departamentul Agriculturii Private - Cabinet Secretar de Stat, care prevede că în situația în care societățile comerciale nu dețin acte privind terenurile avute în folosință de mult timp, este necesar să se formuleze acțiune în constatare, hotărârea judecătorească ținând loc de titlu. În consecință, instanța de apel în mod corect a reținut că este îndeplinită și condiția identității de cauză.

Referitor la identitatea de obiect, așa cum s-a arătat mai sus, corect a reținut instanța de apel că prin prezenta acțiune recurenta-reclamantă nu urmărește să i se recunoască alt drept de folosință asupra terenului decât cel statuat prin sentința civilă nr. 7567/30.05.2000, cu atât mai mult cu cât aceasta recunoaște că a obținut anterior recunoașterea dreptului de folosință asupra acestuia prin sentința civilă amintită, sentință definitivă și irevocabilă.

Astfel, Înalta Curte observă că însăși recurenta-reclamantă susține că imobilul teren în suprafață de 18.884 mp, nr. top x/1, înscris în cartea funciară nr. x Timișoara, este adus din cartea funciară nr. x Timișoara, aceasta din urmă fiind provenită din conversia electronică a cărții funciare nr. x Timișoara.

Se mai impune a se preciza că scopul cărții funciare este acela de a asigura o evidență exactă și completă a situației juridice a imobilelor. Astfel, cartea funciară descrie imobilul, arătând destinația, categoria de folosință, suprafața, alipirile și dezlipirile acestuia, precum și drepturile care poartă asupra unui asemenea bun (dreptul de proprietate, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de superficie, dreptul de servitute).

Obiectul cărții funciare este reprezentat de înscrierile făcute în cartea funciară, adică drepturile reale imobiliare și, după caz, drepturile de creanță, actele, faptele sau raporturile juridice în legătură cu imobilele înscrise în cartea funciară. Cu alte cuvinte, în cartea funciară sunt înscrise drepturile care au ca obiect bunurile imobile, adică terenurile cu sau fără construcții, aceste drepturi purtând denumirea de drepturi reale imobiliare. În cazurile speciale prevăzute de lege, se înscriu în cartea funciară și unele drepturi sau raporturi juridice personale ori fapte care au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.

Așadar, astfel cum corect a reținut instanța de apel, dreptul de folosință se exercită asupra terenului în materialitatea sa, nu asupra cărții funciare în care acesta se află înscris, iar operațiunile de carte funciară care au condus la identificarea imobilului într-o altă carte funciară, provenită din conversia electronică a cărții funciare în care se regăsea inițial înscris terenul, nu sunt de natură să schimbe obiectul acțiunii.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod just instanța de apel a observat că scopul urmărit de recurenta-reclamantă prin promovarea acțiunii pendinte nu este acela de a pune în discuție din nou existența dreptului său de folosință asupra terenului, ci urmărește doar să i se recunoască faptul că îl exercită în condițiile noilor identificări topografice.

În considerarea celor arătate, se apreciază că în lipsa identității de obiect nu există autoritate de lucru judecat între prezentul litigiu și cel ce a format obiectul dosarului nr. x/1999 în care a fost pronunțată sentința civilă nr. 7567/30.05.2000 de către Judecătoria Timișoara.

Pe de altă parte, dacă în cazul de față s-ar considera că recurenta-reclamantă ar urmări doar constatarea dreptului de folosință asupra terenului, în cauză ar exista triplă identitate de părți, obiect, cauză, întrucât acest aspect a fost tranșat definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 7567/30.05.2000 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. x/1999. Acest argument ilustrat și de curtea de apel este unul care se integrează raționamentului juridic al cauzei, el neputând fi considerat unul inadecvat, astfel cum eronat invocă recurenta reclamantă.

Instanța de recurs constată în aceeași direcție că unul dintre elementele fundamentale ale principiului preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care presupune printre altele, ca soluțiile definitive date de instanțele judecătorești să nu mai poată fi contestate. Pentru respectarea acestui principiu statele trebuie să depună diligențe pentru a putea fi identificate procedurile judiciare conexe și să interzică redeschiderea unor proceduri judiciare referitoare la aceeași problemă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituind o încălcare a art. 6.1 din Convenție. Astfel, prin hotărârea pronunțată în cauza Beian împotriva României, CEDO a condamnat Statul Român pe motiv că sistemul judiciar românesc nu asigură stabilitatea circuitului juridic prin faptul că permite pronunțarea, în cauze identice a unor soluții contradictorii și diametral opuse.

Recurenta-reclamantă a mai criticat hotărârea instanței de apel și pe motiv că prevederile art. 35 C. proc. civ. s-au aplicat greșit de către instanța de apel. În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat, în primul rând, că acțiunea promovată este admisibilă, respingerea acesteia ca inadmisibilă datorându-se denaturării obiectului și cauzei acțiunii de către instanțele de fond. În al doilea rând, a susținut că instanța trebuia să indice exemplificativ în concret calea prevăzută de lege pentru realizarea dreptului său de folosință.

Înalta Curte constată că și această critică este nefondată, instanța de apel în mod just a aplicat și interpretat prevederile legale ale art. 35 C. proc. civ., considerând că acțiunea în constatare promovată de reclamantă este inadmisibilă, așa cum corect au observat instanțele de fond și de apel, partea având la îndemână acțiunea în realizare.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ. "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Textul de lege antereferit reglementează acțiunea în constatare, numită și în recunoașterea dreptului sau în confirmare, care reprezintă acea acțiune prin care reclamantul solicită instanței să constate existența unui drept al său sau inexistența unui drept al pârâtului împotriva sa.

Pentru exercitarea acțiunii în constatare este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului, să justifice un interes și prin acțiune să nu urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt. Legiuitorul a instituit principiul subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu acțiunea în realizarea dreptului. Caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acțiuni paralele: una în constatare și una în realizarea dreptului.

Prezenta acțiune a reclamantei este o acțiune în constatare, supusă regulii prevăzute de art. 35 C. proc. civ. potrivit căreia cererea pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Art. 35 C. proc. civ. consacră, așadar, principiul subsidiarității acțiunii în constatare, fără a face vreo distincție în funcție de încadrarea ei în categoria celor interogatorii, provocatorii sau declaratorii, față de acțiunea în realizare, ceea ce echivalează cu inadmisibilitatea oricărei categorii a acțiunii în constatare, atât timp cât ar fi deschisă calea acțiunii în realizare, caracterul subsidiar al acțiunii în constatare manifestându-se în raport cu toate posibilitățile procedurale avute, pentru realizarea dreptului.

Altfel spus, art. 35 C. proc. civ. impune, pentru chiar admisibilitatea acțiunii în constatare, condiția negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecății.

În raport de aceste considerații teoretice, Înalta Curte reține că în speță recurenta-reclamantă urmărește constatarea pe cale judecătorească a faptului că exercită dreptul de folosință asupra terenului în suprafață de 18.884 mp în condițiile noilor identificări topografice, respectiv, așa cum a reținut instanța de apel, încearcă rezolvarea situației de carte funciară rezultată în urma conversiilor electronice printr-o acțiune în constatare.

Or, recurenta-reclamantă trebuia să uzeze de acțiunea în realizare. Astfel, întrucât din cuprinsul cererii de chemare în judecată prezente, rezultă că reclamanta reclamă existența unor deficiențe în cadrul modificărilor de carte funciară survenite prin intermediul încheierilor de carte funciară ilustrate în cuprinsul acțiunii (începând cu încheierea nr. 124439/12.09.2011), respectiv faptul că nu s-ar fi dezmembrat numerele topografice x, iar în privința încheierii de carte funciară nr. x/14.08.2013, și faptul că nu s-ar fi indicat expres din suprafața cărei parcele a fost făcută diminuarea.

Raportat la aceste deficiențe menționate de partea procesuală, deficiențe care ar fi avut efecte juridice nedorite de parte în ceea ce privește dreptul său de folosință recunoscut judiciar anterior, rezultă că această parte procesuală prezentă putea cel puțin, ca și acțiune în realizare, să atace cu cerere de reexaminare și plângere, în conformitate cu prevederile art. 31 din Legea nr. 7/1996, încheierile de carte funciară indicate în cererea de chemare în judecată, cu privire la care recurenta-reclamantă a susținut că s-ar fi efectuat dezlipiri ale unor porțiuni din parcelele inițiale și transnotări ale lor în cărți funciare noi, fără deci însă, dezmembrarea parcelelor inițiale, ci pe baza unor documentații noi, operațiuni ce ar fi avut ca efect schimbarea identificării cadastrale a terenului aflat în folosința sa, dar și diminuarea vechilor parcele cu nr. top. x (din care făceau parte suprafețe de teren asupra cărora i s-a recunoscut judiciar anterior dreptul său de folosință), deși imobilele nou create ar fi fost distinct amplasate, în locații diferite față de amplasamentul terenului deținut de recurentă. O astfel de concluzie se impune cu atât mai mult cu cât astfel cum însăși recurenta reclamantă afirmă în cadrul motivelor sale de recurs, din extrasul de carte funciară nr. x Timișoara (una dintre aceste noi cărți funciare deschise) rezultă că pe terenul în litigiu sunt edificate 21 de construcții asupra cărora este întabulat dreptul de proprietate al recurentei A. S.A, aceasta fiind așadar, persoană chiar înscrisă în respectiva carte funciară.

Or, un astfel de demers judiciar identificat ar fi presupus în mod inevitabil din punct de vedere juridic, inclusiv verificarea de către instanța respectivă de judecată sesizată în domeniul publicității imobiliare, a aspectului concordanței de mențiuni de carte funciară invocată în prezentul litigiu.

Față de cele reținute, Înalta Curte observă că instanța de apel în mod corect a apreciat că demersul judiciar al recurentei-reclamante este inadmisibil, întrucât aceasta trebuia să promoveze acțiuni specifice prevăzute de legislația în domeniul cadastrului și publicității imobiliare, precum ar fi - cel puțin - mijl