ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1253/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 16.12.2016, sub nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, anularea parțială a Hotărârii nr. 849/2009 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș și a Hotărârii Guvernului nr. 1.016/2005 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș, publicată în M. Of. nr. 699 bis/19.10.2009, respectiv anularea poziției 4069 din anexa 2 "Completare la inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Timișoara" privind imobilul situat în Timișoara, Bd. x.

Prin sentința civilă nr. 101 pronunțată în data de 28 martie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția tardivității introducerii plângerii prealabile și a respins acțiunea formulată de reclamanta A., prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar, luând act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 101 din 28 martie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., prin mandatar B., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței și în rejudecarea cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul anulării parțiale a Hotărârii Guvernului nr. 849/2009 în privința imobilului evidențiat la poziția nr. 4069 din Anexa 2, imobil situat în Timișoara, Bulevardul x.

Prin decizia nr. 6319 din 11 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost admis recursul declarat de reclamanta A., prin mandatar B., a fost casată sentința atacată și trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal la data de 26.05.2020, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 146 din data de 18 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamanta A., prin mandatar B., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar și Guvernul României și s-a dispus anularea poziției 4069 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 849/2009 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș și a Hotărârii Guvernului nr. 1.016/2005 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului Timiș, precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul Timiș, publicată în M. Of. nr. 699 bis/19.10.2009.

Împotriva sentinței civile nr. 146 din data de 18 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal a formulat recurs pârâtul Guvernul României, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate.

În motivarea cererii de recurs, recurentul a susținut, în esență, că hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., respectiv cu nerespectarea deciziei instanței de casare.

Astfel, instanța de fond după casare, a reținut că "raportat la indicațiile din decizia de casare, cauza se impune a fi examinată pe fond, Înalta Curte statuând că este neîntemeiată excepția tardivității introducerii acțiunii", susținere complet eronată, întrucât din considerentele deciziei de casare reiese faptul că aprecierea eronată a primei instanțe de fond asupra tardivității formulării plângerii prealabile s-a datorat faptului că la dosar nu erau suficiente probe care să permită instanței să admită excepția tardivității introducerii plângerii prealabile, respectiv probe din care să rezulte data la care reclamanta a luat cunoștință de H.G. nr. 849/2009, iar nu faptul că instanța de recurs ar fi statuat că excepția tardivității introducerii acțiunii este neîntemeiată.

Raționamentul instanței de recurs, regăsit în decizia de casare, conducea la necesitatea ca instanța, în rejudecare, în virtutea rolului activ și în limitele legii, să dispună administrarea unui probatoriu adecvat care să permită acesteia să se edifice asupra datei la care reclamanta a luat cunoștință de conținutul hotărârii de guvern, să solicite părților lămuririle necesare și să obțină informații certe cu privire la aceste aspecte, ceea ce, în speță, instanța de fond după casare nu a realizat.

În considerarea acestor aspecte, recurentul a reiterat excepția tardivității introducerii plângerii prealabile și excepția tardivității introducerii acțiunii, susținând că, raportat la regimul juridic al hotărârii de guvern, demersurile reclamantei sunt tardive, întrucât potrivit art. 108 alin. (4) din Constituția României, măsura oficială de comunicare către cei interesați a hotărârilor de guvern o reprezintă publicarea lor în Monitorul Oficial al României.

Cum H.G. nr. 849/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 699 din19 octombrie 2009 și cum reclamanta a înregistrat plângerea prealabilă împotriva acestei hotărâri la data de 26 octombrie 2016, a apreciat recurentul că reclamanta nu a respectat termenul de 30 de zile instituit de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, totodată fiind depășit și termenul de prescripție de 6 luni stabilit de art. 7 alin. (3) din același act normativ.

Consideră recurentul-reclamant că au fost nesocotite dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, nefiind clarificată data de referință la care să fie aplicat termenul de 30 de zile prevăzut de art. 7 alin. (3) din lege și nefiind probat nici un motiv temeinic ce ar fi putut să permită aplicarea termenului de 6 luni regăsit în teza a doua a aceluiași alineat.

De asemenea, apreciază că în mod nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, instanța de fond nu a procedat și la analiza excepției tardivității introducerii acțiunii invocată prin întâmpinarea de la fondul cauzei, aceasta necercetând data luării la cunoștință a actului, dată la care trebuia să facă raportarea termenelor de 6 luni sau un an prevăzute de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Având în vedere că acțiunea a fost introdusă tardiv față de dispozițiile imperative ale art. 11 alin. (1), alin. (2) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, a apreciat recurentul că se impune admiterea excepției tardivității și respingerea acțiunii ca tardiv formulată.

Pe fondul cauzei, consideră că instanța a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia care a reprezentat temei legal al emiterii H.G. nr. 849/2009, respectiv a dispozițiilor art. 21, făcând abstracție de faptul că legea specială recunoaște hotărârilor de consiliu local caracterul de acte administrative, de sine stătătoare, cu efecte juridice proprii, care pot fi atacate în contencios administrativ de persoana interesată.

Totodată, instanța de fond a nesocotit rolul autorității publice locale de a aprecia asupra caracterului de uz sau interes public a obiectivului în discuție, atestat ca atare la poziția 4069 și a nesocotit și dispozițiile art. 26 din Legea 112/1995.

A arătat recurentul că, în cauză, reclamanta nu a făcut dovada faptului că imobilul pe care l-a dobândit în proprietate este supus regimului Legii nr. 112/1995, aceasta în condițiile în care din CF Colectivă nr. x conform mențiunilor regăsite la punctul B referitor la unitatea individuală nr. 2 aflată în posesia reclamantei nu se regăsesc aceste mențiuni după cum se regăsesc spre exemplu la unitatea individuală nr. 3, nr. 5 sau nr. 6.

Reclamanta nu este titulara unui drept de proprietate asupra terenului menționat la poziția contestată din H.G. nr. 849/2009, ci doar posesoarea unui drept de folosință asupra acestuia, astfel încât nu se poate dovedi că prin această hotărâre s-a adus vreo vătămare drepturilor recunoscute de lege.

Mai mult, fără a cerceta legitimitatea procesuală activă a reclamantei, acțiunea a fost admisă cu privire la întreaga suprafață de teren de 516 mp prevăzută la poziția 4069, însă este evident că reclamanta nu poate pretinde un drept și nici justifica un interes asupra întregii suprafețe de teren de 516 mp, pretențiile sale trebuind a fi limitate la cota parte asupra terenului aferent părților comune, dobândită în urma achiziționării apartamentului.

În aceste condiții a apreciat recurentul că se impunea respingerea cererii de anulare ca neîntemeiată, întrucât prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la data emiterii H. G. nr. 849/2009, au fost respectate normele de competență, exigențele de tehnică legislativă și conformitatea acesteia cu legea în baza căreia a fost adoptată și pe care o pune în executare.

Intimații nu au formulat întâmpinare.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 6 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 12 mai 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

La termenul de judecată din data de 12 mai 202, instanța constatând necesitatea emiterii unei adrese către intimata-reclamantă A. prin mandatar B., pentru a depune, în scris, data la care a luat cunoștință de actul administrativ individual a cărui nulitate o invocă a amânat cauza pentru data de 27 octombrie 2021, termen la care, constatând lipsa relațiilor solicitate a revenit cu adresă către intimata-reclamantă cu aceeași mențiune și a amânat cauza pentru 16 februarie 2022.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele expuse în continuare.

Reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, cu acțiunea în anularea parțială a Hotărârii nr. 849/2009.

Pârâții au invocat excepția tardivității introducerii plângerii prealabile și excepția tardivității formulării acțiunii, raportat la prevederile art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Instanța de fond, în primul ciclu procesual, a admis excepția tardivității introducerii plângerii prealabile și a respins acțiunea reclamantei, reținând în esență, în ceea ce privește data la care reclamanta a luat la cunoștință de existența actului vătămător, respectiv de faptul că terenul în discuție a fost trecut în domeniul public al Municipiului Timișoara, că H.G. nr. 849/2009 a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 699/19.10.2009 și chiar dacă s-ar putea reține că publicarea în Monitorul Oficial nu reprezintă o dovadă a luării la cunoștință de conținutul hotărârii, această hotărâre de guvern nu reprezintă un act de trecere al imobilului din domeniul privat în domeniul public, ci doar unul de atestare a domeniului public, imobilul fiind trecut în domeniul public al Municipiului Timișoara prin HCL Timișoara nr. 313/2005, necontestat în cauză.

De asemenea a observat instanța că terenul în speță a fost intabulat în CF nr. x Timișoara (CF. vechi nr. x), nr. top x în domeniul public al Municipiului Timișoara în 05.06.2013, considerând că din acest moment se prezumă că reclamanta a luat la cunoștință despre intabularea terenului în domeniul public al Municipiului Timișoara și implicit și despre prevederile și conținutul H.G. nr. 849/2009.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 6319 din 11 decembrie 2019 a admis recursul declarat de reclamanta A., prin mandatar B., a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecarea după casare instanța, apreciind că se impune a fi examinată pe fond cauza, întrucât prin decizia de casare s-ar fi reținut că este neîntemeiată excepția tardivității introducerii acțiunii, a admis acțiunea reclamantei și a dispus anularea poziției 4069 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 849/2009 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002, împotriva acestei soluții formulând recurs pârâtul Guvernul României întemeiat pe cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind că sentința a fost dată cu nerespectarea deciziei instanței de casare, reiterând excepția tardivității introducerii plângerii prealabile și a introducerii acțiunii.

Deși prin decizia de casare s-a reținut că din cuprinsul actelor depuse la dosar nu rezultă data la care reclamanta a luat cunoștință de H.G. nr. 849/2009 și că prima instanță a formulat doar ipoteze plauzibile sub acest aspect, ceea ce face imposibil de analizat, în cadrul recursului, a legalității soluției primei instanțe, în rejudecare după casare, instanța de fond nu s-a preocupat de lămurirea acestui aspect și nu a administrat probe pentru a stabili momentului de la care reclamanta a luat cunoștință de hotărârea atacată.

Instanța de control judiciar reține că excepția tardivității acțiunii invocată de recurentul-pârât Guvernul României atât în fața instanței de fond cât și ca motiv de recurs este întemeiată.

Actul administrativ a cărui anulare se solicită face parte din actele emise de Guvernul României și care, potrivit dispozițiilor art. 108 alin. (4) din Constituția României se publică în Monitorul Oficial. Comunicarea și aducerea la cunoștința publică a hotărârilor de guvern se consideră realizată la momentul publicării acestora.

Reclamanta este terț față de actul contestat, iar momentul la care terții iau cunoștință de existența unui act administrativ vătămător este legat de elemente extrinseci, acesta trebuind să rezulte fără echivoc din împrejurările de fapt stabilite prin probatoriile administrate în cauză.

Prin încheierea de ședință din data de 12 mai 2021, Înalta Curte a dispus emiterea unei adrese către intimata-reclamantă A., prin mandatar B., pentru a depune la dosar, în scris, data la care a luat cunoștință de actul administrativ individual a cărui nulitate o invocă, aceasta fiind citată pentru termenul de judecată din 27 octombrie 2021 cu această mențiune, conform proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar.

În ședința din 27 octombrie 2021, Înalta Cute constatând lipsa relațiilor solicitate de la intimata-reclamantă a dispus revenirea către aceasta cu aceeași solicitare de a depune la dosar documente din care să rezulte data la care a luat cunoștință de actul administrativ individual a cărui nulitate o invocă, dispunând citarea atât la adresa sa de domiciliu cât și la domiciliul ales al mandatarului B., intimata-reclamantă fiind citată pentru termenul de judecată din 16 februarie 2022, conform proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar.

Aceasta nu a înțeles să dea curs, nici de această dată, solicitării instanței, astfel că, în ședința publică din 16 februarie 2022, Înalta Curte a făcut aplicabilitatea prevederilor art. 358 C. proc. civ., în conformitate cu care:

"Dacă partea fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfățișează, instanța poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul. În acest caz din urmă, atât dovada cu martori cât și alte probe, inclusiv prezumții, pot fi admise pentru completarea probatoriului".

Potrivit principiilor fundamentale ale procesului civil "părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia". Dacă partea deține un mijloc de probă, judecătorul poate, la cererea celeilalte părți sau din oficiu, să dispună înfățișarea acestuia (…)".

Cum intimata-reclamantă A. nu a oferit în fața instanței de recurs niciun argument din care să rezulte data la care a luat cunoștință de actul administrativ a cărui nulitate o invocă, pentru a putea justifica declanșarea demersurilor sale în anul 2016, la mai bine de 7 ani de la data publicării actului contestat, Înalta Curte, având în vedere și necesitatea respectării principiului securității și stabilității raporturilor juridice, urmează să admită excepția tardivității acțiunii.

Cu privire la limitele legale impuse de Legea nr. 554/2004 pentru exercitarea dreptului la acțiune, Curtea Constituțională (Decizia nr. 635/2007) a considerat că acestea reprezintă măsuri de protecție a stabilității și securității raporturilor juridice create și a efectelor actelor administrative și că stabilirea unor condiționări pentru introducerea acțiunilor în justiție nu constituie o încălcare a dreptului la liberul acces la justiție și la un proces echitabil.

Pe cale de consecință, având în vedere că prima instanță a soluționat procesul, interpretând și aplicând în mod eronat dispozițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de control judiciar va admite recursul și, în rejudecare, va admite excepția tardivității acțiunii și va respinge acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, ca tardiv formulată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința recurată și, rejudecând, va admite excepția tardivității acțiunii cu consecința respingerii acțiunii reclamantei, ca tardiv formulată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinței nr. 146 din 18 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite excepția tardivității acțiunii.

Respinge acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, ca tardiv formulată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 martie 2022.