ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3744/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 27 octombrie 2015, reclamanții Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții societatea A. SA și Ministerul Economiei, Comerțului și Turismului, au solicitat:

- anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societății A. SA;

- restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timișoara;

- restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, înainte de dezmembrare și sistarea CF nr. x UAT Timișoara;

- obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 87 din 31 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții societatea A. SA și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri, și a dispus: anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societății A. SA, restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timișoara, restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, înainte de dezmembrare și sistarea CF nr. x UAT Timișoara.

Totodată, prima instanță a obligat pârâții, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată suportate de către reclamanți, în sumă de 50 de RON.

Împotriva Sentinței civile nr. 87 din 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții societatea A. SA și Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri.

3.1. Pârâta societatea A. SA și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, în esență, pentru următoarele motive:

Instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, concluzionând în mod nelegal că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru obținerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Din probatoriul administrat rezultă incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, fiind dovedită existența terenului în proprietatea societății A. SA, la data înființării acesteia.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis pentru suprafața de 3.703 mp, conform documentației nr. 16108/10.09.2009, a fost eliberat de Ministerul Economiei și Finanțelor, din subordinea căruia face parte Autoritatea Națională pentru Turism, care a avut competența legală de a analiza cererea și de a elibera societății certificatul de atestare a dreptului de proprietate.

Au fost anexate cererii de emitere a certificatului, documentația completă prevăzută de actele normative în vigoare, purtând viza de legalitate și conformitate, atât din partea O.C.P.I. Timiș, cât și a Consiliului Județean Timiș, documentația fiind aprobată în prealabil și vizată de către O.C.P.I. Timiș și Consiliul Județean Timiș, care astfel au confirmat că terenul în litigiu s-a aflat în patrimoniul societății pârâte, nu face parte din domeniul public și este necesar desfășurării activității acestei societăți.

Instanța de fond nu a avut în vedere, cu ocazia analizării îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1 din H.G. nr. 834/1991, planșele anexate întâmpinării depuse la dosar, ce prezintă avizul Consiliului Județean Timiș, înregistrat sub nr. x/18.02.2014.

Raportat la toate înscrisurile existente la dosar, rezultă că antecesoarea societății A. SA a edificat respectivele parcări, trotuare și alei, că a continuat să le dețină în patrimoniu ulterior edificării Centrului comercial și că a efectuat toate demersurile legale în fața autorităților (ISU) în ceea ce privește această parcare, reglementând funcționalitatea acesteia.

Nelegalitatea sentinței civile recurate rezidă și din motivarea primei instanțe, care a concluzionat că nu este îndeplinită nici cerința că terenul să fie necesar desfășurării activității, pronunțând o hotărâre cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Terenul care face obiectul certificatului de atestare a dreptului de proprietate are ca destinație parcare, acesta este necesar desfășurării obiectului de activitate al societății, și mai mult, este necesar funcționării normale și eficiente a magazinului A.

Motivarea instanței de fond este criticabilă și sub aspectul ignorării prevederilor Legii nr. 350/2001 și ale Legii nr. 50/1991 și în detaliu, ale Planului Urbanistic General al Municipiului Timișoara și ale Regulamentului Local de Urbanism, care prevăd că pentru orice tip de construcție va trebui să se asigure realizarea locurilor necesare de parcare pentru autoturisme, conform Anexei nr. 2 - Normele locale privind determinarea numărului locurilor de parcare.

Prevederi legale privind necesitatea existenței parcajelor proprii se regăsesc și în Normele de aplicare ale Legii nr. 50/1991, unde la art. 35, referitor la conținutul certificatului de urbanism, se precizează la rubrica vizând regimul tehnic, că acesta va conține reglementări cu privire la "circulația pietonilor și a autovehiculelor, accesele auto și parcajele necesare în zonă, potrivit studiilor și proiectelor anterior aprobate."

3.2. Pârâtul Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate și în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În esență, pârâtul a susținut că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, întrucât din actele dosarului rezultă că terenul a existat în proprietatea societății A. SA, instanța de fond neluând în considerare documentația anexată întâmpinării.

Totodată, recurentul-pârât a învederat că achiesează la susținerile recurentei-pârâte A. SA, care consideră că o parcare este necesară într-un centru comercial.

4.1. Intimații-reclamanți Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au depus întâmpinare față de recursurile declarate de pârâți, prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

În esență, intimații-reclamanți au susținut că în mod temeinic și legal prima instanță, în baza probatoriului administrat, a constatat că pârâta A. SA nu a făcut dovada existenței în patrimoniul său, la data înființării, a terenului în litigiu, condiție esențială pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, conform prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

De asemenea, în mod corect instanța de fond a stabilit, ținând cont în primul rând de interesul general, că parcarea aflată pe terenul atribuit pârâtei A. SA, aflată în centrul orașului, este întreținută de municipalitate pentru a deservi interesului public iar simpla împrejurare că aceasta se află în imediata vecinătate a centrului comercial, proprietatea pârâtei, nu constituie un argument temeinic care să justifice ipoteza că acest teren este necesar desfășurării activității centrului comercial.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâta A. SA, prin care a solicitat admiterea recursului, cu motivarea că din actele depuse la dosarul cauzei rezultă că sunt îndeplinite condițiile impuse de prevederile H.G. nr. 834/1991 pentru eliberarea actului administrativ contestat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 25 aprilie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea de la aceeași dată, Înalta Curte, luând act de transmisiunea calității procesuale, în temeiul art. 7 din O.U.G. nr. 1/2017, a dispus înlocuirea în citativ a pârâtului Ministerul Economiei, Comerțului și Relațiilor cu Mediul de Afaceri cu Ministerul Economiei.

Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 18 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 06 martie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

La termenul de judecată din 06 martie 2019, recurenta-pârâta societatea A. SA a depus la dosar o cerere precizatoare a motivelor de recurs, la care a anexat înscrisuri noi, precum și o completare a motivelor de recurs, prin intermediul căreia a invocat, în temeiul art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de casare de ordine publică privind: lipsa capacității procesuale de folosință și de exercițiu a Primăriei Municipiului Timișoara, lipsa capacității și a calității procesuale active în privința Primarului Municipiului Timișoara și a Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosar la data de 11 iunie 2019, la care au atașat înscrisuri, intimații-reclamanți au invocat, în principal, excepția tardivității motivelor noi de recurs, iar în subsidiar, au solicitat respingerea acestor motive de recurs ca nefondate.

La termenul de judecată din 12 iunie 2019, Înalta Curte a constatat că motivele de recurs depuse la dosar de către pârâta societatea A. SA la termenul din 06 martie 2019, reprezintă precizări ale motivelor inițiale de recurs, iar nu motive noi de recurs, urmând a fi analizate acele motive depuse în termenul procedural, cu precizările aferente, în măsura în care aceste precizări nu exced motivelor inițiale de casare.

În ceea ce privește cererea de completare a motivelor de recurs, Înalta Curte a constatat că aceasta cuprinde motive de ordine publică, și a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității, invocată în privința acestor motive de recurs.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâți sunt fondate.

După cum rezultă din expunerea rezumativă de la pct. I.1. al prezentei decizii, intimații-reclamanți Municipiul Timișoara, reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care au solicitat anularea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societății A. SA, restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate al Primăriei Municipiului Timișoara, precum și restabilirea situației anterioare în CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, CF nr. x UAT Timișoara, înainte de dezmembrare și sistarea CF nr. x UAT Timișoara.

Cu titlu preliminar se constată că, deși la dosar au fost înregistrate două cereri de recurs distincte, având în vedere criticile similare formulate de recurenții-pârâți societatea A. SA și Ministerul Economiei, raportat la motivele de casare pe care le-au invocat, instanța de recurs va trata unitar aceste critici.

Totodată, instanța de control judiciar va examina motivele de recurs depuse la dosar în termenul procedural, cu precizările aferente depuse ulterior de pârâta A. SA, numai în măsura în care aceste precizări nu exced motivelor inițiale de casare.

Analizând, cu prioritate, motivele de casare de ordine publică, invocate de recurenta-pârâtă societatea A. SA, potrivit art. 489 alin. (3) C. proc. civ., se constată următoarele:

Capacitatea procesuală de folosință este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, constând în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și de a-și asuma obligații în plan personal, fiind definită în dreptul procesual civil ca o reflectare în plan procesual a capacității civile, în sensul art. 56 alin. (1) din C. proc. civ.

Acțiunea în contencios administrativ este supusă însă unor reguli specifice, adoptate în considerarea caracterului de drept public al raportului juridic administrativ.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispozițiile Legii contenciosului administrativ se completează cu prevederile C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte, și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.

Compatibilitatea aplicării normelor de procedură civilă se stabilește de instanță, cu prilejul soluționării cauzei.

În speță, analizând condițiile de exercițiu ale acțiunii astfel cum a fost configurată în fața primei instanțe, Înalta Curte constată că potrivit art. 20 alin. (1) corelat cu art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, în forma în vigoare la data sesizării instanței, comunele, orașele, municipiile și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale, unitățile administrativ-teritoriale fiind calificate de lege drept persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Conform dispozițiilor art. 77 din legea menționată, primăria este o structură funcțională cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale.

Prin urmare, raportat la datele concrete ale speței, unitatea administrativ-teritorială este Municipiul Timișoara, iar Primăria Municipiului Timișoara este numai o structură funcțională a unității administrativ-teritoriale, care nu are capacitatea de folosință a drepturilor civile pentru a fi parte în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) din C. proc. civ.

Înalta Curte reține astfel că este întemeiată excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei Primăria Municipiului Timișoara, urmând a o admite și a constata că primăria nu are capacitatea de a fi parte în cauză.

În raport de soluția dată acestei excepții, nu se mai impune a fi analizată excepția lipsei capacității de exercițiu a Primăriei Municipiului Timișoara, invocată de recurenta-pârâtă societatea A. SA.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Primarul Municipiului Timișoara, se constată, așa cum s-a arătat anterior, că potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ-teritoriale sunt calificate de lege drept persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, "în justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean."

De asemenea, art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că "primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoane fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție."

Din analiza acestor dispoziții legale, se reține faptul că numai unitățile administrativ-teritoriale au calitate procesuală, motiv pentru care, în speță, nu se justifică calitatea procesuală activă a reclamantului Primarul Municipiului Timișoara, urmând a fi admisă excepția în discuție și a se constata că Primarul Municipiului Timișoara nu are calitate procesuală în cauză.

În contextul celor expuse mai sus, întrucât cadrul procesual stabilit în primă instanță și susținerile intimaților-reclamanți nu sunt compatibile cu specificul raportului de drept administrativ dedus judecății, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale redate anterior, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Totodată, în considerarea prevederilor art. 21 alin. (2) coroborat cu art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, care dispun că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în justiție, rezultă că reclamantul Primarul Municipiului Timișoara are capacitatea procesuală de folosință pentru a fi parte în judecată, conform art. 56 alin. (1) din C. proc. civ., și pe cale de consecință, urmează a fi respinsă această excepție, ca neîntemeiată.

Înalta Curte va respinge, ca neîntemeiată, și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului Consiliul Local al Municipiului Timișoara, reținând că, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 215/2001, consiliul local funcționează ca autoritate a administrației publice locale și rezolvă treburile publice din comune, orașe și municipii, în condițiile legii, iar în speță, pentru considerente ce vizează opozabilitatea față de acest organ deliberativ a hotărârii ce urmează să se pronunțe, se justifică calitatea procesuală activă a Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

În raport de soluția dată excepției în discuție, nu se mai impun a fi analizate excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință și de exercițiu ale Consiliului Local al Municipiului Timișoara.

Procedând, în continuare, la examinarea sentinței recurate, prin raportare la criticile formulate de recurenți pe fondul pricinii, Curte apreciază că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, pentru argumentele prezentate în continuare.

Din parcurgerea considerentelor sentinței recurate, rezultă că prima instanță a dispus anularea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria x nr. x/18.04.2014, emis în favoarea societății A. SA, cu motivarea că, în cauză, nu sunt îndeplinite două din cele trei condiții prevăzute de dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, și anume, terenul să fie în patrimoniul solicitantei - societate comercială cu capital de stat la data înființării acesteia și terenul să fie necesar desfășurării activității societății.

Constatând neîndeplinirea acestor două condiții, instanța de fond nu a mai analizat și cerința prevăzută la art. 3 din H.G. nr. 834/1991, respectiv ca terenul în litigiu să nu facă parte din domeniul public, considerând că este suficient ca una dintre condițiile legale să nu fie îndeplinită, pentru a se refuza eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.

Din analiza hotărârii recurate se constată că aceasta cuprinde o motivare generică, prima instanță limitându-se la a da aparența unei minime examinări a cauzei, fără a arăta, în concret, înscrisurile pe care și-a întemeiat soluția adoptată, raportat la condițiile prevăzute de dispozițiile H.G. nr. 834/1991, care se impuneau a fi îndeplinite la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.

Astfel, în ceea ce privește prima cerință instituită de prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991, instanța de fond s-a rezumat, în considerentele sentinței, la simple aprecieri cu privire la avizul și confirmarea efectuate de către Consiliul Județean Timiș și O.C.P.I. Timiș, precum și în privința autorizației pentru executarea de lucrări nr. x/31.03.1972, eliberată de Consiliul Popular al municipiului Timișoara, înscrisuri invocate de pârâta societatea A. SA pentru a dovedi că terenul s-a aflat în patrimoniul societății la data înființării, fără ca judecătorul fondului să expună rațiunea pentru care a înțeles să se raporteze la înscrisurile menționate, în detrimentul altor documente depuse la dosarul cauzei, și pe care ulterior, nu le-a mai analizat.

În contextul arătat, concluzia primei instanțe potrivit căreia terenul în litigiu nu a existat în patrimoniul societății pârâte la data înființării acesteia, este lipsită de suport probator în absența oricărei trimiteri la înscrisurile pe care se întemeiază, și nu poate fi primită drept argument pentru soluționarea favorabilă a cauzei.

De asemenea, și în ceea ce privește cea de-a doua cerință prevăzută de aceste dispoziții legale, instanța de fond s-a limitat la a formula considerații generale, susținând, în esență, că majoritatea magazinelor își desfășoară activitatea fără a dispune de parcare privată și că parcajele ar fi specifice marilor centre comerciale aflate la periferia orașelor, pentru a concluziona în sensul că terenul nu este necesar desfășurării activității societății pârâte, susțineri care nu corespund unui raționament juridic de natură a fundamenta această concluzie, și care, în speță, reflectă aplicarea greșită a prevederilor H.G. nr. 834/1991.

Se observă astfel că, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și al întâmpinărilor depuse la dosarul instanței de fond, părțile în litigiu au formulat mai multe motive de nelegalitate în privința certificatului de atestare a dreptului de proprietate, și respectiv apărări în susținerea legalității acestui act administrativ, sens în care, au făcut trimitere la o serie de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, fără însă ca din lecturarea considerentelor sentinței atacate să rezulte dacă aceste înscrisuri au fost valorificate sub aspect probator la analizarea condițiilor impuse de dispozițiile H.G. nr. 834/1991 pentru emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate contestat.

Prin urmare, chiar dacă prima instanță a pronunțat o soluție pe fondul cauzei, în contextul în care, așa cum s-a arătat anterior, nu a indicat, în concret, înscrisurile pe care și-a întemeiat soluția adoptată, se constată că judecătorul fondului a aplicat greșit prevederile H.G. nr. 834/1991, întrucât nu a lămurit pe deplin situația de fapt în cauză, prin prima susținerilor părților și a mijloacelor de probă administrate, împrejurare ce echivalează cu o necercetare efectivă a fondului cauzei și este de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil cel puțin al uneia dintre părți.

În raport de motivele reținute mai sus, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării cauzei, instanța de fond urmează să valorifice toate susținerile și apărările părților în proces și totodată, să analizeze întregul material probator administrat în cauză, în vederea lămuririi pe deplin a situației de fapt și justei soluționări a cauzei.

Pentru considerentele expuse anterior, reținând incidența în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Economiei și societatea A. SA, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu luarea în considerare a cadrului procesual stabilit prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Economiei și A. SA împotriva Sentinței civile nr. 87 din 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând:

Admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Municipiului Timișoara.

Admite excepția lipsei calității procesuale active a Primarului Municipiului Timișoara.

Respinge excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primarului Municipiului Timișoara, ca neîntemeiată.

Respinge excepția lipsei calității procesuale active a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, ca neîntemeiată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu luarea în considerare a cadrului procesual astfel stabilit.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 iulie 2019.

GGC - GV