ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 455/2020

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 29 iunie 2016, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, Consiliul local al municipiului Timișoara, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., S.C. P. S.A. și S.C. Q. S.A.: să se constate nulitatea absolută parțială a actului/documentației de apartamentare înscrisă în CF x Timișoara pentru nr. top. x, ulterior transcrisă în CF x Timișoara în privința calificării ca spații comune indivize a spațiilor situate la demisolul imobilului (în fapt, foste apartamente); să se stabilească că o suprafață de 973 mp teren din nr. top. x este, în sensul art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată și art. 71 din H.G. nr. 250/2007, o suprafață suficientă pentru buna utilizare a imobilului construcție situat în Timișoara b-dul x nr. x ce a aparținut antecesorilor lor; să se constate nulitatea absolută parțială a actului/documentației de apartamentare înscrisă și ulterior transcrisă în aceleași cărți funciare și în privința cotelor de teren aferente apartamentelor din imobil; să se dispună reapartamentarea întregului imobil prin atribuirea de cote de teren corespunzătoare apartamentelor/spațiilor de la demisolul imobilului raportat la suprafața construită și restrângerea în mod corespunzător a cotelor de teren aferente apartamentelor situate la parter și la etajul construcției; să se constate că în fapt imobilul nr. top. x, teren intravilan împrejmuit are o suprafață reală de 1.779 mp și să se dispună rectificarea suprafeței înscrisă în CF de la 1.287 mp la 1.779 mp; să se dispună dezmembrarea imobilului nr. top. x în loturi noi, unul, ca teren aferent imobilului casă cu mai multe apartamente din Timișoara b-dul x nr. x și un altul liber, având ca proprietar Statul Român; să se dispună rectificarea tuturor înscrierilor de carte funciară efectuate în baza actelor mai sus arătate a căror nulitate au solicitat a fi constatată și a cărților funciare subsecvent constituite. La data de 21 octombrie 2016, reclamanții au depus completare de acțiune în sensul că au solicitat să se constate și nulitatea absolută a încheierii de carte funciară ce a stat la baza înscrierii actului/documentației de apartamentare indicat/ă în cererea introductivă și ca admiterea celorlalte capete de cerere indicate în cererea introductivă să se dispună potrivit constatărilor și concluziilor raportului de expertiză extrajudiciară (anexat) întocmit de expert judiciar R. Totodată, au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a numitei S., succesoarea numitei E.

Sentința pronunțată de tribunal Prin Sentința nr. 606 din 5 mai 2017, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei E. și a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția inadmisibilității cererii invocată de același pârât. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia nr. 208 din 5 decembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a admis apelul reclamanților A., B. și C. împotriva sentinței tribunalului. A admis cererea de intervenție accesorie formulată în sprijinul apelanților de T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. și II. A schimbat, în parte, sentința. A admis acțiunea completată. A constatat că suprafața reală a imobilului nr. top. x, teren intravilan înscris în CF x Timișoara, actual în CF x Timișoara, este de 1.783 mp și a dispus modificarea suprafeței înscrisă în cartea funciară de la 1.287 mp la 1.783 mp. A respins, în rest, acțiunea. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A respins apelul pârâtului Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași hotărâri. I-a obligat pe pârâții intimați Municipiul Timișoara, Consiliul Local al municipiului Timișoara, G. și O. la plata, în solidar către reclamanții apelanți, a sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recursuri, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A., B. și C., precum și pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara. Recurenții-reclamanți au învederat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că problema supusă analizei nu viza momentul schimbării destinației spațiului de la demisol, ci dacă demisolul putea fi apartamentat și defalcat, respectiv intabulat în CF pe seama unor persoane care nu au cumpărat niciodată demisolul, nici terenul, în condițiile în care întreg imobilul fusese notificat pentru restituire de vechii proprietari. Acest aspect nu a fost analizat de nicio instanță, iar motivul esențial de nulitate al actului contestat este legat de înscrierea în CF (după notificarea imobilului potrivit Legii nr. 10/2001), pe seama altor persoane, a unor spații care nu fuseseră înstrăinate și trebuiau să facă obiectul restituirii în natură. Au susținut că atât schița de apartamentare, cât și încheierea de CF sunt nule absolut, întrucât la data întocmirii, respectiv înscrierii - 15 august 2005, acestea nu întruneau condițiile legale pentru a face posibilă înscrierea în CF, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 22 și art. 50 din Legea nr. 7/1996, în forma în vigoare la data arătată. Recurenții au mai susținut că în apel nu a fost analizată situația de fapt prin administrarea de probe, toate solicitările de probatorii formulate de reclamanți fiind respinse, iar argumentele din cererea de apel subzistă, ele fiind confirmate de expertiza topografică efectuată în cauză și din înscrisurile depuse la dosar. Nulitatea absolută trebuia a fi constatată în raport cu momentul și data la care au fost efectuate o serie de înscrisuri în CF cu privire la imobilul notificat de reclamanți în baza Legii nr. 10/2001, înscrieri care îi prejudiciază pe aceștia și care au făcut imposibilă restituirea în natură a întregii părți nevândute în temeiul Legii nr. 112/1995 din imobil. În privința terenului, au arătat că prin actul contestat au fost atribuite cote fără a fi respectate dispozițiile legale ce impuneau determinarea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției, condiții în care au fost atribuite doar apartamentelor de la parter și de la etaj cote părți de teren prin raportare la întreaga curte, fără a se ține seama de apartamentele de la demisol și fără a fi efectuate măsurători în teren. După cum s-a probat în privința situației terenului cu nr. top. x, nicio cotă de teren nu a fost înstrăinată conform Legii nr. 112/1995, motiv pentru care era necesară o identificare clară a situației de fapt, cu determinarea suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției, conform art. 7.3 din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 și art. 7 din Legea nr. 10/2001. Au considerat că în cauză se impune reluarea și completarea expertizei topografice pentru lămurirea tuturor obiectivelor încuviințate de instanța de apel, asupra cărora ulterior s-a revenit, respectiv nu s-a determinat suprafața necesară bunei utilizări a construcției, deși a fost majorată suprafața nr. top notificată la Legea nr. 10/2001. În rejudecare, se impune a fi analizată cererea de dezmembrare a imobilului nr. top. x în loturi nou create conform expertizei topografice, unul din loturi, ca teren aferent imobilului casă cu mai multe apartamente situate în Timișoara b-dul x nr. x și un altul liber, având ca proprietar Statul Român. În mod greșit s-a apreciat asupra cheltuielilor de judecată, în condițiile în care acțiunea a fost admisă parțial, situație față de care trebuiau acordate toate cheltuielile efectuate cu expertiza topografică. Recurentul-pârât a arătat că în mod greșit a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, în condițiile în care imobilul în litigiu, fiind situat în intravilanul localității, a fost în permanență în administrarea autorităților locale, numai acestea reprezentând statul cauză, iar nu și Ministerul Finanțelor Publice. Analiza apelului pârâtului trebuia făcută prin raportare la dispozițiile legale ce vizau reprezentarea în prezenta cauză, iar nu reprezentarea generală a Statului Român. Lipsa de calitate procesuală invocată rezultă și din dispozițiile art. 36 alin. (1) și (2) al Legii nr. 18/1991, aspect față de care instanța de apel nu s-a pronunțat, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (2) teza ultimă C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a formulat întâmpinare, prin care a arătat că prin încheierea de ședință din 13 ianuarie 2017, Tribunalul Timiș a admis excepția lipsei calității sale procesuale pasive, soluție ce nu a fost criticată prin apelurile declarate, sens în care a intrat în puterea lucrului judecat. Nu are calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu se poate pronunța asupra regimului juridic al unui imobil revendicat decât în condițiile formulării unei notificări în temeiul Legii nr. 10/2001 și numai dacă imobilul revendicat se află în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate de Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. În cadrul Autorității pentru Administrarea Activelor Statului nu există nicio notificare formulată de reclamanții A., B. și C., iar dispoziția Primarului municipiului Timișoara nr. 129/2 februarie 2016 privind imobilul situat în Timișoara, b-dul x nr. x, nu a fost transmisă pârâtei până în prezent. Instanța de judecată poate analiza cererea privind măsurile reparatorii numai în măsura în care s-ar fi emis o decizie sau o dispoziție motivată în procedura Legii nr. 10/2001, care să poată face obiectul controlului de legalitate în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Întrucât potrivit celor arătate și dispozițiilor legale în materie în sarcina pârâtei nu se poate reține nicio obligație legală, aceasta nu are calitatea procesuală de a se pronunța asupra capetelor de cerere formulate de reclamanți prin prezenta acțiune. Intimații JJ., KK., K., LL., MM., H., NN., OO. și S. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului reclamanților, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat. Au arătat că în mod corect instanțele anterioare au reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, text legal ce prevede, sub sancțiunea nulității absolute, schimbarea destinației spațiului survenită după remiterea notificării, în cauză nefiind făcută dovada că schimbarea destinației spațiului aflat la subsolul imobilului a avut loc după depunerea notificării. Au apreciat că în speță nu există temei care să atragă nulitatea absolută a documentației de apartamentare, în sensul calificării ca spații comune indivize a celor situate la demisolul imobilului și nu există temei pentru atribuirea de cote de teren spațiilor de la demisol. Terenul ce constituie nr. top. x este ocupat de casă, curtea comună și de magaziile cumpărate de către intimați, astfel încât întreaga suprafață este necesară pentru buna utilizare a construcției. Reclamantul A. nu mai deține niciun imobil din construcție, astfel încât se pune problema calității procesuale active a acestuia. Intimata-pârâtă O. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamanților, ca nefondat, arătând că documentația de apartamentare a fost întocmită conform legii, pe baza înscrisurilor existente în contractele de vânzare-cumpărare și nu există motiv de constatare a nulității absolute parțiale a acesteia. A considerat că instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile prevăzute de C. proc. civ. în materie de probe și a respins, în mod legal, ca nefiind utile soluționării cauzei proba cu interogatoriu, proba testimonială și proba cu expertiza topografică. În mod corect instanța de apel a reținut că în cauză nu există dovezi care să ateste faptul că schimbarea destinației spațiului aflat la subsolul imobilului a avut loc după depunerea notificării. În mod temeinic și legal instanța de judecată a apreciat că nu se impune dezmembrarea terenului aflat la nr. top. x și că cererea de rectificare a acestei suprafețe de la 1.287 mp la 1.779 mp nu poate fi primită. Conform extrasului de carte funciară, A. nu mai deține în prezent niciun imobil, iar B. este decedată. Intimata-pârâtă D. a depus întâmpinare la recursul reclamanților, prin care a arătat că își menține poziția procesuală din fazele anterioare ale litigiului.

Procedura de filtru Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 4 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamanții A., B. și C. și de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara împotriva Deciziei nr. 208 din 5 decembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 12 februarie 2020. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de partea reclamantă, Înalta Curte constată că este fondat, în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În drept, schimbarea destinației bunului este un act de dispoziție care presupune modificarea regimului său juridic. Actele de folosință materială ale unui bun nu sunt apte, prin însele, a schimba destinația bunului ori a transforma utilizarea lui obișnuită. Fiind vorba de un act de dispoziție, schimbarea destinației unui imobil proprietate exclusivă se poate face numai cu acordul proprietarului, în considerarea dispozițiilor art. 555 C. civ., iar a unui imobil proprietate comună cu acordul tuturor coproprietarilor, conform dispozițiilor art. 641 alin. (4) C. civ.. În privința proprietății comune este de observat că și modul de folosire a bunului se stabilește tot prin voința părților, iar în caz de neînțelegere, prin hotărâre judecătorească (art. 639 C. civ.). Cât privește coproprietatea forțată asupra părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente (condominii), legiuitorul a statuat cu privire la regimul său juridic prin dispozițiile art. 648 și urm. C. civ., determinând care părți ale imobilului sunt părți comune dacă prin lege sau prin act juridic nu se prevede altfel. Cu privire la alte bunuri, legiuitorul a acordat coproprietarilor posibilitatea ca prin acordul lor să stabilească folosința comună prin dispozițiile 649 alin. (1) lit. d) C. civ. Terenul pe care se află clădirea, compus din suprafața construită și din cea neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinației construcției, pentru a asigura exploatarea normală, potrivit dispozițiilor art. 649 alin. (1) lit. a) C. civ. se încadrează în categoria părților-comune ale imobilului. Potrivit dispozițiilor art. 26 alin. (8) din Legea nr. 7/1996, operațiunea de împărțire a unei construcții-condominiu în mai multe unități individuale se numește apartamentare, iar această operațiune se face în baza unei documentații cadastrale și a actului autentic întocmite potrivit legii. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, dreptul de proprietate comună forțată și perpetuă pe părțile comune ale unui imobil se valorifică numai împreună cu dreptul de proprietate exclusivă care poartă asupra acestuia sau a unei părți determinante din acesta. Reglementarea s-a impus în raport de dispozițiile art. 648 alin. (2) C. civ. potrivit cărora: Părțile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spațiile locative, care constituie bunurile principale în sensul art. 546. Rezultă că în cazul clădirilor condominiu stabilirea părților comune, bunuri accesorii, se face în temeiul legii sau prin acordul tuturor proprietarilor iar operațiunea este subsecventă determinării spațiilor proprietate exclusivă din condominiu, care sunt bunuri principale, urmând ca determinarea cotelor părți din părțile comune să se realizeze în conformitate cu dispozițiile art. 652 C. civ., potrivit cărora: În lipsa unei stipulații contrare existente în titlurile de proprietate, cotele-părți se stabilesc prin raportarea suprafeței utile a fiecărui spațiu locativ la totalul suprafeței utile a spațiilor locative din clădire. Concluzia este valabilă și în ceea ce privește construcțiile-condominiu care au făcut obiectul legilor de reparație, anume al Legii nr. 112/1995 și Legii nr. 10/2001, în urma aplicării cărora au rezultat spații cu destinație de locuință sau cu altă destinație având proprietari diferiți. Anume, mai întâi se impune identificarea bunurilor principale, apoi determinarea bunurilor accesorii reprezentate de părțile comune, conform legii sau prin acordul părților, și mai apoi stabilirea valorii cotelor-părți și atribuirea acestora proprietarilor bunurilor principale. Cât privește bunurile principale, identificarea acestora trebuie să se realizeze în acord cu mențiunile din titlurile de proprietate emise în cadrul procedurilor prevăzute de legile speciale, cu luarea în considerare a normelor speciale prin care s-au indisponibilizat temporar astfel de bunuri. În ceea ce privește terenul pe care se află clădirea, determinarea trebuie să se realizeze, de asemenea, cu luarea în considerare și a normelor speciale din legile de reparație, în care acesta este desemnat prin sintagma teren aferent imobilului. Relevante pentru situația unor astfel de imobile sunt dispozițiile art. 37 și art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1995 și ale art. 7 alin. (1) și (5) și art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și pct. 7.3 din H.G. nr. 923/2010. În speță, pentru imobilul situat în municipiul Timișoara, B-dul x nr. x, înscris în CF nr. x Timișoara sub nr. x, compus din casă și curte de 1.289 mp teren, (în realitate, 1.783 mp, cum corect s-a stabilit prin hotărârea din apel) a fost intabulat dreptul de proprietate exclusivă al Statului Român, cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, fiind în administrarea Primăriei Municipiului Timișoara. Mai multe spații din clădire au fost înstrăinate în favoarea chiriașilor, în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995, spații identificate prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate de aceștia cu Primăria Municipiului Timișoara. Partea reclamantă a înregistrat notificare pentru imobilul menționat, nr. x din 31 octombrie 2001 a B.E.J. PP. și QQ., în procedura Legii nr. 10/2001, caz în care asupra imobilului a operat o indisponibilizare până la finalizarea procedurilor administrative și judiciare prevăzute de acest act normativ de reparație. Prin dispoziția nr. x din 2 februarie 2016 emisă de Primarul Municipiului Timișoara, părții reclamante i-au fost restituite în natură un număr de 18 apartamente din clădire și cote părți indivize din părțile comune ale construcției și din teren, conform descrierii de carte funciară, precum și măsuri compensatorii pentru un număr de 11 apartamente înstrăinate persoanelor fizice pârâte în baza Legii nr. 10/2001. Împotriva acestei dispoziții partea reclamantă a formulat contestație, în temeiul dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care a solicitat restituirea în natură a demisolului construcției (contestând că este spațiu comun), a terenului liber din parcela cu nr. top x (contestând că întreaga parcelă de teren este necesară pentru buna utilizare a construcție) precum și a terenului liber din parcela cu nr. top x, ambele înscrise în CF x Timișoara (în Dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Timiș, secția I civilă, în care judecata este suspendată) Pârâta Primăria Municipiului Timișoara, prin apărările formulate, a precizat că parcela cu nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timișoara, cu o suprafață totală de 1.287 mp, a fost propusă pentru includerea în domeniul privat al Municipiului Timișoara aprobată prin HCL nr. 569/2013, urmând ca intabularea să se facă după verificarea revendicărilor și litigiilor pentru terenul respectiv. La data de 15 august 2005, sub nr. x, a fost înregistrată o documentație cadastrală în baza căreia s-au modificat în CF nr. x Timișoara mențiunile relative la proprietatea imobilului, întocmindu-se o carte funciară pentru întreaga construcție, CF colectivă nr. x - C1 în care s-au identificat ca părți comune astfel: instalația electrică de apă și canal, podul intrarea în pod, intrările în imobil, casa scărilor, împrejmuirile, fațadele, acoperișul, învelitoarea și șarpanta, demisolul (toate ap. cu excepția ap. 22A) și coborârea la demisol wc-urile pentru ap. nr. 1 coridoarele, terenul construit și neconstruit și Observații: Casa cu 28 de apartamente, conform extrasului de la dosar fond. Asupra părților comune mai sus arătate, printre care se numără și demisolul (toate ap. cu excepția ap. 22A) și terenul construit și neconstruit, s-a înscris dreptul de proprietate pe cote părți în favoarea persoanelor menționate în extrasul de carte funciară. În atare condiții, în mod evident a operat o schimbare a destinației spațiilor mai sus arătate, deducție logică care se impune în considerarea operațiunii de transformare a acestor spații din bunuri principale, asupra cărora era intabulat dreptul de proprietate exclusivă al Statului Român, în bunuri accesorii (părți comune) asupra cărora s-a intabulat un drept de coproprietate comună forțată în favoarea mai multor coproprietari. Așa fiind, în mod eronat instanțele de fond au statuat că partea reclamantă nu a probat schimbarea destinației demisolului construcției, în considerarea probatoriilor relative la actele materiale de folosință ce au fost exercitate de-a lungul timpului asupra acestui spațiu și, în ceea ce privește ce se identifică cu nr. top. x, fără o motivație clară. Anume, cât privește terenul, potrivit considerentelor sentinței primei instanțe, soluția s-a impus ca o consecință a respingerii cererii de constatare a nulității documentației cadastrale privind spațiile de la demisolul clădirii (pentru care s-a reținut că nu s-a probat schimbarea destinației după înregistrarea notificării) dar și în aplicarea dispozițiilor art. 649 C. civ., instanța reținând că întregul teren este ocupat de casă, de curtea comună și de magaziile cumpărate de către pârâții-persoane fizice prin actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995. Menținând sentința, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește pretenția de stabilire a suprafeței de teren necesare bunei utilizări a construcției și de dezmembrare a acesteia din parcela inițială, că această cerere este în competența instanței învestite cu judecarea contestației formulate de partea reclamantă împotriva dispoziției nr. 129/2.02.2016 emisă de Primarul Municipiului Timișoara, (care face obiectul dosarului nr. x/2016 al Tribunalului Timiș, secția I civilă), statuând că în aceeași procedură se impune a fi verificată, totodată, și pretenția privind lipsa din dispozitivul dispoziției a vreunei referiri la încăperile de la demisol deși în cuprinsul acesteia s-a menționat existența lor și faptul că sunt libere. Ori, reglementând prin dispozițiile potrivit pct. 7.3 din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 că stabilirea suprafeței de teren necesar bunei utilizări a construcției se face, motivat, de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, legiuitorul a avut în vedere terenurile aflate în patrimoniul entității deținătoare la momentul soluționării notificării și asupra cărora aceasta, entitatea deținătoare, are drept de dispoziție. Cât privește terenul în litigiu, care se identifică cu nr. top. x, se constată că nu se mai afla în patrimoniul entității deținătoare la momentul soluționării notificării ca, de altminteri, nici demisolul (descris în dispoziție ca fiind compus din 48 de încăperi libere de sarcini), ca urmare a modificării regimului juridic în cartea funciară. În acest sens sunt mențiunile din cuprinsul dispoziției din 2.02.2016 potrivit cărora imobilului ce face obiectul notificării este compus din 28 de apartamente cu părți comune din întreaga construcție, teren construit și neconstruit și ap. 22A care nu are părți comune din demisol, potrivit mențiunilor extrasului CF x Timișoara din 23.09.2014. Așa fiind, Înalta Curte găsește ca neavenite considerentele instanței de apel potrivit cărora chestiunea litigioasă a terenului și demisolul în litigiu și-ar putea găsi rezolvare în procedura judiciară a Legii nr. 10/2001 prin explicațiile lămuritoare ale entității deținătoare, explicații care nu pot fi date cât timp aceste bunuri nu se mai află în patrimoniul acesteia. De altminteri, în procesul pendinte, partea reclamantă a justificat interesul promovării cererii în nulitatea absolută parțială a documentației cadastrale și a încheierii nr. x a OCPI prin imposibilitatea soluționării de către entitatea deținătoare, în limitele conferite de Legea nr. 10/2001, a cererii sale de restituire în natură a părții din imobilul de sub nr. top. x care nu a fost înstrăinată în procedura Legii nr. 112/1995, opunându-i-se modificările operate în foaia de proprietate din cartea funciară a imobilului. Înalta Curte găsește ca fiind neavenite și considerentele prin care instanța de apel a statuat că nu poate examina motivele de nelegalitate ale încheierii de carte funciară nr. x a OCPI, argumentat de faptul că ar avea natura unor cereri noi formulate direct în apel, cu încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., și de împrejurarea că prin apel nu s-a criticat omisiunea primei instanțe de a se pronunța asupra acestei cereri. Statuând prin dispozițiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. că în apel nu se pot formula pretenții noi, legiuitorul a avut în vedere acele pretenții care nu au fost formulate de părțile litigante în fața primei instanțe. În speță, partea reclamantă și-a completat cererea de chemare în judecată cu această pretenție iar soluția de respingere a cererii de chemare pronunțată de prima instanță impune concluzia potrivit căreia au fost respinse toate pretențiile deduse judecății, astfel fiind exclusă omisiunea de pronunțare asupra acestui capăt de cerere. Totodată, se observă că partea reclamantă a solicitat în preambulul cererii de apel schimbarea în întregime a sentinței apelate cu consecința admiterii acțiunii completate, iar în cuprinsul apelului a dezvoltat argumentele pentru care, în opinia sa, atât documentația cadastrală, cât și încheierea de carte funciară din nr. x/2005, sunt lovite de nulitate absolută. Împrejurarea că partea nu a detaliat la judecata în primă instanță normele de drept încălcate prin emiterea încheierii de carte funciară, ci doar a indicat actele normative nu echivalează cu formularea unor pretenții noi în apel, în sensul dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cât timp criticile dezvoltate atât în primă instanță, cât și în apel, se subsumează conținutul normativ al normelor de drept prevăzute de acte normative. Așa fiind, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de partea reclamantă, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanța. În rejudecare, instanța de trimitere va avea în vedere dezlegarea dată prin prezenta decizie chestiunii litigioase privind schimbarea destinației bunurilor ce au fost inițial înscrise în CF nr. x Timișoara, sub nr. top x, din bunuri principale în bunuri accesorii (părți comune), astfel cum sunt înscrise în CF colectivă nr. x - C1 Timișoara. Bunurile sunt descrise în partea introductivă a CF colectivă nr. x astfel: instalația electrică de apă și canal, podul intrarea în pod, intrările în imobil, casa scărilor, împrejmuirile, fațadele, acoperișul, învelitoarea și șarpanta, demisolul (toate ap. cu excepția ap. 22A) și coborârea la demisol wc-urile (pt. ap nr. 1 coridoarele, terenul construit și neconstruit. Instanța de trimitere va avea în vedere, în raport de soluția dată asupra cererilor principale, că stabilirea cotelor părți asupra părților comune ale unui condominiu (bunuri accesorii), printr-o nouă apartamentare, presupune ca, în prealabil, să fie determinate, în condițiile legii, atât bunurile aflate în folosință comună, cât și bunurile aflate în proprietate exclusivă (spații locative) din întregul condominiu. Aceasta, întrucât, în lipsa unei stipulații contrare existente în titlurile de proprietate, cotele părți se stabilesc prin raportarea suprafeței utile a fiecărui spațiu locativ la totalul suprafeței utile a spațiilor locative din clădire, conform dispozițiilor art. 652 C. civ. Rezultă că determinarea valorii procentuale a cotele părți asupra părților comune ale condominiului anterior statuării definitive cu privire la titularii drepturilor de proprietate exclusivă nu va reflecta situația reală a drepturilor cuvenite acestora. Instanța de trimitere va ține seama, totodată, de împrejurarea că în părțile comune ale condominiului se include terenul de sub construcție (terenul aferent, în accepțiunea legilor de reparație), a cărui suprafață se impune a fi determinată, motivat, în raport și de normele de drept din legile speciale, nu și eventualele suprafețe excedentare. Analizând recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara, Înalta Curte constată că este nefondată. Astfel, potrivit constatărilor instanțelor de fond, calitatea procesuală pasivă a Statului Român a fost reținută în considerarea faptului că asupra unuia dintre spațiile locative din imobilul în litigiu este înscrisă o interdicție de înstrăinare pe 5 ani și una de grevare cu sarcini pe durata finanțării în favoarea sa. Critica prin care pârâtul pretinde că în prezentul litigiu se impunea ca, în reprezentarea sa, să fie desemnată Primăria Municipiului Timișoara și nu Ministerul Finanțelor, în considerarea împrejurării că imobilul în litigiu a aparținut domeniului privat al acestei unități administrativ teritoriale, nu poate fi primită. Aceasta, întrucât, pe de o parte, soluția dată asupra excepției calității sale procesuale pasive nu a fost fundamentată pe acest considerent iar pe de altă parte, critica pune în discuție o problemă de reprezentare judiciară în combaterea unei soluții pronunțate asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, ceea ce nu este permis. Așa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din cod, va respinge recursul declarat de pârât, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,