ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 678/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 14.03.2019, reclamanții Municipiul Timișoara, prin primar, Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la perfectarea unui contract de superficie cu titlu oneros pe durata existenței construcțiilor, dar nu mai mult de 99 de ani; stabilirea unei sume egale cu chiria corespunzătoare de pe piața liberă, astfel cum este prevăzut de art. 697 din C. civ. pentru imobilul teren intravilan situat în Timișoara, proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara, înscris în CF nr. x Timișoara, fiind înscris un drept de superficie în favoarea S.C. A. S.R.L.; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor reprezentând costul folosirii terenului, pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acțiunii și până la perfectarea contractului, suma rezultată urmând a fi actualizată cu indicele de inflație; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 693 și urm., art. 1531 și art. 1532 C. civ. Prin întâmpinare, pârâta S.C. A. S.R.L. a invocat excepția lipsei calității procesuale active a Municipiului Timișoara, prin primar, a Primarului Municipiului Timișoara și a Consiliului Local al Municipiului Timișoara, prin raportare la înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în patrimoniul Primăriei municipiului Timișoara. Totodată, a invocat excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei municipiului Timișoara prin raportare la prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale.

Sentința pronunțată de Tribunalul Timiș Prin sentința nr. 1347/A/12.07.2021, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților Municipiul Timișoara prin primar, Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, invocată prin întâmpinare. A admis în parte acțiunea. A obligat pârâta la perfectarea unui contract de superficie cu titlu oneros pe durata existenței construcțiilor, dar nu mai mult de 99 de ani asupra imobilului teren intravilan situat în Timișoara, înscris în CF nr. x Timișoara, nr. cad. x. A stabilit o rată lunară în valoare de 2564 euro sau echivalentul în RON la cursul BNR la data plății efective reprezentând contravaloarea prestației superficiarului pentru terenul intravilan situat în Timișoara, înscris în CF nr. x Timișoara, nr. cad. x. A respins în rest cererea de chemare în judecată. A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în cuantum de 1700 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara Prin decizia nr. 142/21.05.2024, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței civile nr. 1347/A/12.07.2021 a Tribunalului Timiș. A admis apelul pârâtei S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe. A schimbat sentința în sensul că a admis în parte acțiunea și a stabilit prestația superficiarului S.C. A. S.R.L. la suma de 20.084 euro/an echivalentul în RON la cursul BNR la data plății, la care l-a și obligat începând cu data introducerii acțiunii pe durata existenței construcțiilor, dar nu mai mult de 99 de ani. A obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata, către reclamanta Primăria Municipiului Timișoara, a sumei de 60.252 euro echivalentul în RON la cursul BNR, actualizată cu indicele de inflație reprezentând contravaloarea prestației pentru perioada 14.03.2016-13.03.2019. A respins în rest acțiunea. A obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata, către reclamanții Municipiul Timișoara prin primar, Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, a sumei de 1700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în primă instanță. A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în acest ciclu procesual.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 142/21.05.2024 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Într-o primă critică, subsumată tuturor celor trei motive de casare invocate, recurenta arată că, în mod greșit, a fost menținută în cadrul procesual activ Primăria Municipiului Timișoara. În atare situație, este imposibil de înțeles în raport cu care din entitățile reclamante s-a născut obligația pârâtei de plată, întrucât tabular este înregistrat ca proprietar Primăria Timișoara (care nu are capacitate procesuală), iar Municipiul Timișoara sau Consiliul Local al Municipiului Timișoara nu au făcut dovada că ar fi preluat drepturile și obligațiile primăriei pentru a percepe sumele cuvenite acesteia. Din această perspectivă decizia recurată nu este nici corespunzător motivată, întrucât s-a validat un cadru procesual ce determină imposibilitatea punerii în aplicare a soluției. Totodată, au fost încălcate dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 care consacră și definesc primăria ca o structură funcțională cu activitate permanentă constituită din primari, viceprimari, secretari și aparatul de specialitate al primarului, fără a i se atribui personalitate juridică, împrejurare din care rezultă lipsa capacității procesuale a acestei entități. Printr-o a doua critică, recurenta arată că instanța de apel a stabilit cadrul normativ ce guvernează analiza supusă disputei litigioase confirmând că vechiul C. civ. constituie ansamblul de norme reper prin raportare la care urmează să se înfăptuiască judecata. Consecutiv, în momentul analizării solicitării intimatei reclamante de obligare a recurentei la plata prestației, instanța de apel omite că stabilise deja aplicabilitatea în cauză a vechiul C. civ. și instituie ca fundament în drept prevederile art. 697 alin. (2) din noul C. civ., ce reglementează acțiunea în stabilirea prestației superficiarului. Mai mult, în dispozitivul deciziei recurate se admite în parte acțiunea, stabilindu-se prestația începând cu data introducerii acțiunii, pe durata existenței construcțiilor însă nu mai mult de 99 de ani, prevedere ce nu era cuprinsă în vechea reglementare și care din nou face trimitere la prevederile art. 694 din noul C. civ. care, fără fi nominalizat în mod explicit în decizia recurată, prevede o durată maximă de instituire a dreptului de superficie pe 99 de ani. În fața acestor inconsecvențe este evident că hotărârea astfel pronunțată este alterată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind una contradictorie, fundamentată pe motive străine de natura cauzei. Pe de o parte, se susține argumentat că, în cauză, sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ., prin raportare la care se și respinge cererea intimatei reclamante de obligare a recurentei la încheierea unui contract având ca obiect instituirea dreptului de superficie, iar pe de altă parte, se pretinde că la baza pretențiilor intimatei reclamante ar sta prevederile ce reglementează stabilirea contravalorii dreptului de superficie din noul C. civ., hotărârea fiind configurată și prin aplicarea art. 694 din noul C. civ., în sensul recunoașterii dreptului de superficie doar pentru 99 de ani. În lipsa prezentării unor argumente explicite în virtutea cărora să se concluzioneze în sensul instituirii, pentru 99 de ani, a contravalorii și, deci, a recunoașterii dreptului de superficie, hotărârea este nemotivată. În acest sens, recurenta arată că, deși instanța de apel a stabilit împrejurarea că disputa litigioasă este guvernată de vechiul C. civ., a valorificat norme juridice din cuprinsul noului C. civ., respectiv art. 697 alin. (2) din noul C. civ. cu privire la stabilirea prestației superficiarului și art. 694 din noul C. civ. privind durata maximă a superficiei, respectiv 99 de ani (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.). Printr-o a treia critică, recurenta arată că, în mod greșit, a reținut instanța de apel caracterul pretins oneros al modului de constituire a superficiei, critică subsumată, de asemenea, dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. O asemenea abordare nesocotește prevederile art. 492 din vechiul C. civ., care au guvernat recunoașterea acestui drept al recurentei, în lipsa solicitării contraprestației, neputându-se impune din oficiu una și neputându-se presupune că dreptul recunoscut ar fi unul oneros până cel puțin la data solicitării achitării unei despăgubiri pentru folosință. Instanța de apel nu putea dispune instituirea unei obligații retroactive pentru folosința dreptului atâta vreme cât însăși titularul nu a fost cel care să o fi solicitat. Nimic nu ar fi împiedicat intimata reclamantă să solicite de la un moment dat stabilirea contravalorii dreptului recurentei și plata sumei ce avea să fie astfel stabilită, fiind neloial ca cererea să se raporteze la o perioadă retroactivă când dreptul recurentei a fost recunoscut fără vreo obligație asociată. Nici alegerea valorii reper care să reprezinte echivalentul dreptului acordat nu a fost cea mai fericită, fiind instituită o sumă prin comparație cu valoarea plătită de deținătorul unei concesiuni, pe care a fost edificată o sală polivalentă cu multe funcțiuni, ce permite o exploatare pe întreaga perioadă a anului și unde se practică sporturi de echipă cu antrenori profesioniști în fiecare zi a săptămânii. În situația respectivă calculul dreptului de concesiune a avut în vedere potențialul enorm pe care construcția unei săli polivalente îl produce deosebit de baza sportivă a recurentei, care e constituită într-un fost ștrand dezafectat, al cărui bazin de înot a fost profund alterat și adus în stare de nefolosință tot de către intimata reclamantă, ca efect al implementării proiectului de lărgire a malurilor Begăi, cu un teren de handbal descoperit și unul de tenis, de asemenea, în aer liber și o clădire ce în momentul de față nu este exploatată. Prin urmare, suma constituită cu titlul de contravaloare a superficiei este una exagerată, baza sportivă în discuție neproducând 20.000 euro într-un an. Singura evaluare congruentă situației concrete din teren a fost efectuată de expert B., valoarea identificată de acesta prin raportare la gradul de exploatabilitate al bazei fiind de 3.100 RON pe lună.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Recurenta-pârâtă întemeiază recursul formulat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. în sensul că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. ce atrage nelegalitatea hotărârii recurate când aceasta nu cuprinde motivele, pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei și pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. privind interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente. Într-o primă critică, subsumată tuturor celor trei motive de recurs invocate, astfel cum au fost menționate anterior, recurenta este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a soluționat excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului Timișoara, despre care arată că este lipsită de personalitate juridică și nu are capacitate procesuală, iar menținerea acesteia în cadrul procesual, pe lângă că nu este corespunzător motivată, încalcă dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și prevederile art. 5 lit. h) din O.G. nr. 57/2019. Critica este nefondată. Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod corect a respins excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului Timișoara, în cauză nefiind identificate elemente de nelegalitate din această perspectivă. În acest sens, așa cum în mod corect au stabilit instanțele devolutive, în litigiul în care s-a recunoscut intimatei-pârâte din prezenta cauză dreptul de superficie asupra terenului situat în Timișoara, înscris în CF nr. x Timișoara, nr. cad. x, prin decizia civilă nr. 1701/05.06.2012 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2010, definitivă prin decizia civilă nr. 16/05.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă în dosar nr. x/2010, s-a reținut că "Deși reclamanta nu a chemat în judecată instituția menționată, Primăria Municipiului Timișoara, care figurează ca proprietar tabular al terenului din anul 1999, cu titlu de dobândire legea, tribunalul apreciază că acest fapt nici nu era necesar, pentru că din dispozițiile Legii nr. 215/2001 nu rezultă că aceasta are un patrimoniu propriu, astfel că bunurile din raza unității administrativ teritoriale sunt proprietatea acesteia, așa cum de altfel recunoaște și pârâtul Municipiul Timișoara prin Primar prin întâmpinarea depusă atunci când arată că terenul face parte din domeniul său privat. Ca atare, deși în cartea funciară este înscris ca proprietar Primăria Municipiului Timișoara, această mențiune trebuie avută în vedere ca privind pe proprietarul Municipiul Timișoara prin Primar, fiind firesc ca și organul său deliberativ să participe în cauză ca pârât, întrucât se urmărește constituirea unui drept de superficie." Așa cum în mod corect a stabilit instanța de apel, aceste statuări se impun cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, în respectarea dispozițiilor art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată". Prin urmare, rațiunea pentru care instanța de apel a respins excepția lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului Timișoara își are fundamentul în norma procesuală anterior menționată, respectiv art. 430 alin. (1) din C. proc. civ., astfel încât dispozițiile art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și prevederile art. 5 lit. h) din O.G. nr. 57/2019 indicate de către recurentă ca fiind pretins încălcate ori greșit aplicate sau interpretate de către instanța de apel, sunt lipsite de relevanță, iar în ce privește acest aspect, cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. nu se justifică. Pentru aceleași argumente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ. nu sunt incidente. Totodată, în mod corect instanța de apel a reținut că o astfel de soluție se impune și în vederea "...necesității păstrării simetriei raporturilor procesuale, fiind fără logică adoptarea unei strategii procesuale diametral opuse de către pârâtă." Nu în ultimul rând, este de observat că potrivit evidențelor de carte funciară, terenul asupra căruia s-a constituit dreptul de superficie figurează în proprietatea Primăriei Municipiului Timișoara, aspect ce justifică o dată în plus calitatea procesuală activă a acesteia în cauza, având ca obiect stabilirea unei contraprestații aferente dreptului de superficie. În ce privește pretinsa motivare necorespunzătoare privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a Primăriei Municipiului Timișoara, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. se referă la acele situații când hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei. Față de conținutul textului legal, Înalta Curte constată că, pe de o parte, recurenta folosește o terminologie care nu se regăsește în configurația juridică a motivului de recurs invocat, respectiv arată că instanța de apel nu a motivat corespunzător, iar pe de altă parte, nu precizează, în concret, care dintre cele trei ipoteze ale motivului de casare se circumscriu, în opinia sa, noțiunii de motivare necorespunzătoare, și anume, ce lipsește, ce este contradictoriu sau ce este străin motivării pe care o califică drept necorespunzătoare, astfel încât motivul de recurs apare ca fiind invocat pur formal. Cu toate acestea, chiar dacă recurenta a procedat la o indicare generică și formală a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că o astfel de critică nu se susține, întrucât hotărârea instanței de apel expune rațiunile pentru care respinge excepția invocată și nu conține argumente contradictorii sau străine cauzei, fiind, astfel, conformă exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. Printr-o a doua critică, subsumată atât motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., cât și motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenta învederează că, deși instanța de apel a stabilit că litigiului pendinte îi sunt aplicabile dispozițiile vechiul C. civ., a valorificat norme juridice din cuprinsul noului C. civ., respectiv art. 697 alin. (2) din noul C. civ. cu privire la stabilirea prestației superficiarului și art. 694 din noul C. civ. privind durata maximă a superficiei, respectiv 99 de ani, astfel încât a realizat, deopotrivă, o motivare contradictorie, străină de natura pricinii dar și o nemotivare a instituirii pentru 99 de ani a dreptului de superficie, precum și o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material incidente. Critica este nefondată. Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a aplicat corect normele de drept material incidente în cauză, respectiv dispozițiile vechiul C. civ. din materia dreptului de superficie, cu o motivare căreia nu i se poate reține niciun aspect de nelegalitate. Prin decizia recurată s-a stabilit în mod clar că dispozițiile legale incidente în cauza pendinte sunt cele ale vechiul C. civ. Considerentele în acest sens ale instanței de apel sunt fără echivoc: "Contrar tribunalului, Curtea constată aplicabilitatea în cauza de față a dispozițiilor C. civ. din 1864, având în vedere că pârâta a obținut recunoașterea dreptului de superficie în cadrul unei acțiuni în constatare. Or, acțiunea în constatare reprezintă acel mijloc procedural prin care reclamantul solicită instanței să se confirme un drept al său pe care l-a dobândit anterior prin vreunul din modurile prevăzute de lege. Acțiunea în constatare are efect declarativ, iar nu constitutiv de drept, motiv pentru care, pentru admiterea ei este necesar a se dovedi că reclamantul a dobândit anterior acel drept..." De asemenea, instanța de apel a reținut că, "...urmare a efectului declarativ, decizia civilă nr. 1701/05.06.2012 a Tribunalului Timiș definitivă prin decizia civilă nr. 6/05.02.2013 a Curții de Apel Timișoara, a confirmat cu efect retroactiv dreptul de superficie asupra construcțiilor care reprezintă baza sportivă de la data constituirii lui. Așadar, constituirea dreptului de superficie se situează temporal anterior intrării în vigoare a Noului C. civ., motiv pentru care, cu observarea prevederilor art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. care prevăd că "dispozițiile art. 693-702 C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ.." Curtea prin raportare și la prevederile art. 6 alin. (2) C. civ., reține incidența dispozițiilor vechiul C. civ… " Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a stabilit prestația superficiarului în temeiul art. 697 alin. (2) din noul C. civ., ci a constatat că dispozițiile art. 693 și urm. din noul C. civ. "...reprezintă o transpunere legislativă a practicii și a doctrinei privind dreptul de superficie în reglementarea din vechiul C. civ.." În același sens, instanța de apel a reținut că "...întreaga jurisprudență și doctrină juridică, întemeiată pe vechiul C. civ., a acceptat în mod unanim că dreptul de superficie poate fi constituit prin lege sau prin convenția părților, cu titlu oneros sau gratuit, prin contract bilateral sau prin act juridic unilateral." Prin urmare, stabilirea prestației superficiarului nu s-a realizat în temeiul unei legislații care nu era în vigoare la data dobândirii dreptului de superficie, cum eronat pretinde recurenta, ci în considerarea doctrinei și practicii judiciare din perioada în care era în vigoare vechiul C. civ. și a unei prezumții general valabile că, în materia dreptului de proprietate (dreptul de superficie reprezentând un dezmembrământ al dreptului de proprietate), intenția de a gratifica trebuie să fie clară și neechivocă. În mod similar, s-a realizat de către instanța de apel și stabilirea duratei maxime a dreptului de superficie, pe 99 de ani, soluția fiind raportată tot la doctrina și practica judiciară aferentă momentului la care a fost constituit dreptul de superficie, deci, anterioară actualei reglementări. Trimiterea pe care instanța de apel a făcut-o la dispozițiile art. 693 și urm. din noul C. civ. a fost în sensul că lacunele din legislația anterioară (vechiul C. civ.) privind dreptul de superficie au fost remediate în actuala reglementare, urmare a doctrinei și practicii judiciare în materie pe care instanțele judecătorești le-au aplicat în vechea reglementare, în lipsa unor dispoziții legale exprese. Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut că noul C. civ. a reglementat ceea ce s-a cristalizat prin intermediul doctrinei și practicii judiciare anterior intrării sale în vigoare, doctrină și practică judiciară ce au suplinit, la acel moment, lipsa unor dispoziții legale exprese. Prin urmare, normele de drept material incidente au fost corect stabilite, interpretate și aplicate, iar motivarea hotărârii este una conformă legii, nefiind incidente motivele de nelegalitate invocate de către recurenta-pârâtă. Printr-o a treia critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., recurenta arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut caracterul oneros al dreptului de superficie, încălcând astfel prevederile art. 492 din vechiul C. civ., care nu consacră o astfel de contraprestație. Nici această critică nu poate fi primită. Potrivit art. 492 din C. civ., "Orice constructie, plantatie sau lucru făcut în pămînt sau asupra pămîntului, sînt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pămînt cu cheltuiala sa și că sînt ale lui, pînă ce se dovedește din contra." Din economia dispozițiilor textului legal menționat, rezultă că dreptul de superficie este un drept real care implică pentru titular/superficiar două atribute, constituite în drepturi distincte și anume, dreptul de proprietate asupra construcțiilor, plantațiilor sau altor lucrări și dreptul de folosință asupra terenului pe care acestea se află. Corelativ dreptului de folosință a terenului pe durata existenței construcției, superficiarului îi incumbă obligația personală de a plăti o despăgubire proprietarului terenului, dacă nu s-a convenit altfel, întrucât nu se poate îmbogăți pe nedrept în paguba acestuia. Dreptul la despăgubire se naște la momentul la care proprietarul terenului a luat cunoștință de faptul instituirii în sarcina sa a obligației de a respecta folosința terenului pe durata construcției, mai înainte ca el să se folosească de beneficiul de a păstra sau cere ridicarea construcției, prevăzut de dispozițiile art. 494 din vechiul C. civ. Împrejurarea că proprietarul terenului nu formulează o astfel de solicitare, de despăgubire, la momentul edificării construcției, este lipsită de relevanță, cât timp superficiarul nu dovedește intenția proprietarului de a-l gratifica cu folosința terenului. Or, în materia dreptului de proprietate și a dezmembrămintelor sale, intenția de a gratifica nu poate rezulta din fapte omisive, ci trebuie să fie manifestată în mod expres, clar și neechivoc. Înalta Curte constată că, în cauză, nu a fost dovedită o astfel de intenție de a gratifica, dat fiind chiar prezentul demers judiciar, prin care reclamanții au solicitat obligarea recurentei-pârâte la perfectarea unui contract de superficie cu titlu oneros pe durata existenței construcțiilor, dar nu mai mult de 99 de ani. Chiar dacă contraprestația superficiei nu era reglementată în mod expres în configurația juridică a vechiul C. civ., ea rezultă din caracterul real al dreptului de superficie, ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, regula consacrată în materia proprietății fiind constituirea cu titlu oneros a dreptului, iar nu gratificarea, care reprezintă excepția și care, așa cum s-a arătat, trebuie să fie expresă și neechivocă. Prin urmare, și această critică va fi înlăturată, ca nefondată. Recurenta a solicitat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 4760 RON, dovedit cu factura nr. x/21.11.2024, însă întrucât prin respingerea recursului aceasta este partea care a pierdut procesul în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate avea în vedere această solicitare, întrucât se află în culpă procesuală pentru declanșarea căii de atac extraordinare. Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 142 din 21 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă.