ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2488/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă la 31 octombrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul Local Timișoara, Administrația Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au arătat că prin dispoziția nr. x din 20 august 2002 a Primarului Municipiului Timișoara s-a rezolvat notificarea pe care au formulat-o în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul că imobilul revendicat, situat în Timișoara, Bd. x, înscris în CF ind. nr. x Timișoara, nr. top. xx și CF col. x Timișoara, a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995, unor terțe persoane și, drept urmare, reclamanții sunt îndreptățiți numai la primirea despăgubirilor. Cum de la data notificării au trecut 16 ani și nu au primit un răspuns favorabil, reclamanții au solicitat rezolvarea cererii lor, arătând că aceasta a fost formulată în termenul legal prevăzut de art. 35 alin. (2) și art. 34 din Legea nr. 165/2013. În drept, au invocat dispozițiile Legii nr. 10/2001, Legii nr. 165/2013, Legii nr. 65/2015 și ale Legii nr. 103/2016.

Apărările formulate în cauză 2.1 Prin întâmpinarea formulată, pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au solicitat respingerea acțiunii, în principal, ca fiind introdusă față de o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată. 2.2 Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, secția I civilă.

Hotărârea Tribunalului Timiș, secția I civilă Prin Sentința nr. 535 din 4 aprilie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale exclusive și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Pentru a dispune astfel, Tribunalul Timiș a reținut că reclamanții vizează, prin demersul judiciar, finalizarea procedurii inițiate în temeiul Legii nr. 10/2001, urmare căreia a fost emisă dispoziția nr. x din 20 august 2002 a Primarului Municipiului Timișoara, prin care s-a propus acordarea despăgubirilor în echivalent. Tribunalul Timiș a apreciat că reclamanții au solicitat îndeplinirea atribuțiilor conferite prin lege Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor care, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, a preluat atribuțiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. De asemenea, a reținut că scopul demersului judiciar rezultă din pretenția concretă dedusă judecății, ce vizează soluționarea dosarului înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform art. 21 alin. (9) din Legea nr. 165/2013, respectiv finalizarea procesului de retrocedare. Astfel, a constatat că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității în termen de 30 de zile de la data comunicării" alin. (2) din același act normativ prevede în sensul că, "în cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor". Tribunalul Timiș, interpretând sistematic prevederile art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, a constatat că deciziile emise, conform art. 33, de unitățile deținătoare ori de entitățile sesizate cu rezolvarea notificării în derularea procedurii demarate în baza Legii nr. 10/2001, vor fi supuse controlului de legalitate la secția civilă a tribunalului unde își are sediul entitatea căreia îi revine obligația legală de a emite decizia, în raport de stadiul procedurii de restituire, competența teritorială reglementată de legea specială de reparație fiind exclusivă. Cum acțiunea civilă dedusă judecății vizează refuzul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor (succesoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor) de a emite decizia de compensare prin puncte a imobilului nerestituit în natură, Tribunalul Timiș a apreciat că aparține Tribunalului București competența teritorială de soluționare a acesteia, potrivit prevederilor art. 34, 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, raportate la cele ale art. 3 pct. 4 lit. g) din acest act normativ.

Hotărârea Tribunalului București Prin Sentința nr. 2363 din 30 octombrie 2019, Tribunalul București a admis excepția necompetenței teritoriale, invocate din oficiu, și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei privindu-i pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, Consiliul Local Timișoara, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea Tribunalului Timiș. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestuia. Pentru a dispune astfel, Tribunalul București, față de cadrul procesual stabilit de reclamanți, a reținut că reclamanții au înțeles să cheme în judecată atât entitatea care trebuia să-i soluționeze notificarea, cât și pe pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și alte instituții ale statului. Având în vedere că, la momentul depunerii cererii de chemare în judecată, au fost chemate în judecată mai multe persoane juridice dintre care unele au sediul în municipiul Timișoara, Tribunalul București a reținut că prima instanță învestită era competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze cererea de chemare în judecată, fiind sesizată conform art. 112 C. proc. civ. Odată făcută alegerea de către reclamant, în privința sesizării oricăreia dintre instanțele deopotrivă competente, Tribunalul București a arătat că pârâții nu pot solicita declinarea competenței, iar instanța (corect sesizată și competentă față de sediul unuia dintre pârâți), nu poate din oficiu să își decline competența. În aceste condiții, Tribunalul București a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând conflictul de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în baza art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Litigiul dedus judecății are ca obiect cererea de chemare în judecată prin care reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar, Consiliul Local Timișoara, Administrația Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, au solicitat acordarea despăgubirilor pentru imobilul situat în Timișoara, Bd. x, jud. Timiș, astfel cum s-a stabilit prin dispoziția nr. x din 20 august 2002 emisă de Primarul Municipiului Timișoara în dosarul administrativ nr. x/2001, aflat în prezent pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Cadrul legislativ aplicabil soluționării unei astfel de cereri este reglementat de Legea nr. 165/2013, act normativ care a fost adoptat în scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau acordării despăgubirilor aferente acestora, prevăzut de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, pentru bunurile care nu pot fi restituite în natură. Prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost reglementată sfera de aplicare a acestui act normativ, stabilindu-se că, "În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III". De asemenea, prin art. 41 din Legea nr. 165/2013 s-a stabilit în sarcina Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților obligația de emitere a titlului de plată cu privire la despăgubirile acordate în dosarele aprobate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a legii, precum și a sumelor prevăzute în hotărâri judecătorești, rămase definitive și irevocabile la data intrării în vigoare a acesteia. În cauză, scopul urmărit de reclamanți prin litigiul dedus judecății constă în plata despăgubirilor aferente imobilului care a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, a cărui restituire în natură s-a stabilit că nu este posibilă și pentru care, prin dispoziția nr. x din 20 august 2002, emisă de Primarul Municipiului Timișoara în dosarul administrativ nr. x/2001, aflat în prezent pe rolul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, s-a dispus acordarea despăgubirilor. Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, "Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicate, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora (...)". Art. 34 alin. (1) din același act normativ stipulează că "Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni; (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni; (4) Dosarele se soluționează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naționale. Prin art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, s-a stabilit competența de soluționare a deciziilor emise de entitățile învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicate, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității. Totodată, prin alin. (2) al art. 35 din acest act normativ, s-a stipulat că "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor". Aceste prevederi legale instituie o normă de competență absolută, ce atribuie secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității competența de soluționare a cererilor prevăzute de articolul mai sus menționat, în termenele prevăzute de Legea nr. 165/2013. În acest context se impun a fi menționate considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 833/2015 prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, (la care au făcut referire instanțele aflate în conflict) conform cărora "decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum și refuzul autorității de a soluționa cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității", că din coroborarea dispozițiilor din Legea nr. 165/2013 menționate, "rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București", reglementându-se astfel, "competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze". Referitor la semnificația sintagmei "entitate învestită de lege", în art. 3 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 165/2013 sunt enumerate structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, fiind menționate și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, împotriva cărora a fost îndreptată acțiunea civilă formulată de reclamanți. Reținând că art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede o normă de competență absolută a secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității învestite cu soluționarea cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și că pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor au sediul în București, Calea x, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Faptul că alături de aceste pârâte în dosar figurează, în aceeași calitate procesuală, și pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Primăria Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin Primar și Consiliul Local Timișoara, cu sediul în municipiul Timișoara, nu este de natură a atrage competența Tribunalului Timișoara, față de caracterul absolut al normei de competență prevăzute de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013. În concluzie, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea secției civile a Tribunalului București.