ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2485/2019

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal la 2 octombrie 2019, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, obligarea acestuia la soluționarea dosarului de despăgubire, în baza dispoziției nr. 2514 din 17 octombrie 2006 a Primarului Municipiului Timișoara și punerea la dispoziție a dosarului care face obiectul acestei cereri. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 996 C. proc. civ. și ale Legii nr. 554/2004. La 10 ianuarie 2019, reclamantul a modificat cererea de chemare în judecată, solicitând, în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Municipiul Timișoara, prin primar, constatarea calității de persoană îndreptățită la măsuri compensatorii prin puncte, privind imobilul situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, înscris în CF nr. x; obligarea pârâtului Municipiul Timișoara, prin primar, la emiterea dispoziției privind acordarea măsurilor compensatorii sub formă de puncte aferente imobilului menționat; obligarea pârâtului Municipiul Timișoara, prin primar, ca după emiterea dispoziției să înainteze dosarul către pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor în vederea emiterii deciziei de compensare. La 5 noiembrie 2019, reclamantul a modificat din nou cererea de chemare în judecată, în sensul că a solicitat obligarea pârâtului Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor să soluționeze, în termen de 60 de luni, dispoziția nr. x din 17 octombrie 2006, emisă de Primarul Municipiului Timișoara, care se află la dosarul cauzei.

Hotărârea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal Prin încheierea din 10 ianuarie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea unei secții civile din cadrul Tribunalul București. Pentru a dispune astfel, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică (...) prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru (...) repararea pagubei ce i-a fost cauzată". Aceeași mențiune este reluată și în art. 8 alin. (1) teza a II- a din Legea nr. 554/2004. Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a constat că prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013 stipulează următoarele: "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor." Apreciind că finalitatea acțiunii introduse de reclamant este aceea de a obține măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 165/2013, a stabilit că, în raport de acest aspect, obiectul acțiunii se circumscrie dispozițiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, astfel încât competența aparține secției civile a tribunalului. De asemenea, a reținut că această normă legală face trimitere la reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor deținute de foștii proprietari, nefiind incidente în cauză dispozițiile speciale privind competența instanței de contencios administrativ și fiscal. În acest sens, instanța a constatat că dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004 se referă la emiterea sau refuzul de emitere a unui act administrativ, situație care nu se regăsește în speță, întrucât reclamantul solicită emiterea unor acte care se referă la reconstituirea dreptului de proprietate sau care să constate existența dreptului de proprietate. Or, această procedură este reglementată de Legea nr. 165/2013 care stabilește competența de soluționare în favoarea secției civile a tribunalului. Pentru aceste argumente, a stabilit că este competentă să judece cauza secția civilă a Tribunalului București.

Hotărârea Tribunalului București, secția a V-a civilă Prin Sentința nr. 1198 din 28 mai 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetentei teritoriale și a declinat competenta de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Pentru a dispune astfel, Tribunalul București, secția a V-a civilă a reținut, în esență, că prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Municipiul Timișoara, prin primar, să emită dispoziție privind acordarea de masuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul situat în str. x, Timișoara, precum și obligarea acestuia la înaintarea dosarului administrativ Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor. Referitor la primul capăt de cerere al acțiunii civile, prin care reclamantul a solicitat constatarea calității sale de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul indicat, a stabilit că acesta vizează soluționarea pe fond, de către instanța de judecată, a notificării formulate de reclamant. În raport de aceste constatări, Tribunalul București, secția a V-a civilă a considerat că sunt incidente dispozițiile art. 35 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 (în forma în vigoare la data introducerii cererii), care stabilesc un caz de competență teritorială exclusivă în favoarea tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității învestite cu soluționarea notificării. Considerând că această entitate este Primăria Municipiului Timișoara (imobilul notificat fiind situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș), a apreciat că revine Tribunalului Timiș competența de soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor mai sus menționate. Deși reclamantul a înțeles să se judece în contradictoriu și cu pârâtele Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și Autoritatea Naționala pentru Restituirea Proprietăților, Tribunalul București, secția a V-a civilă a reținut că acesta nu a formulat nicio pretenție față de acestea, iar competența teritorială se stabilește conform art. 35 alin. (2) C. proc. civ., în raport de sediul entității învestite cu soluționarea notificării.

Hotărârea Tribunalului Timiș, secția I civilă Prin Sentința nr. 1404 din 5 noiembrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a V-a civilă. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării regulatorului de competență. Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reținut că obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată inițial, la data sesizării Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, respectiv la 2 octombrie 2018, și astfel cum a fost reiterat prin a doua cerere modificatoare a acțiunii civile depuse la primul termen la Tribunalul Timiș, constă în obligarea pârâtei Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor la emiterea unei decizii de despăgubire, în temeiul art. 34 din Legea nr. 165/2013, pentru imobilul prevăzut la art. 5 din dispozitivul dispoziției nr. 2514 din 17 octombrie 2006 emise de Primarul Municipiului Timișoara. Raportat la acest obiect și la data sesizări instanței de judecată, respectiv 2 octombrie 2018, a apreciat că revine Tribunalului București, secția a V-a civilă competența teritorială de soluționare a cauzei, conform art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, sediul pârâtei fiind pe raza teritorială a Tribunalului București, norma de competență teritorială având caracter exclusiv. Deși ulterior sesizării acestei instanțe, prin Legea nr. 111/2019, articolul redat mai sus a fost modificat în sensul că "Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării", Tribunalul Timiș, față de dispozițiile art. 24 și 25 C. proc. civ., a apreciat că aceste norme se aplică doar proceselor începute după data intrării în vigoare, 27 mai 2019, iar nu și cererii de chemare în judecată introduse anterior la instanțele de judecată, cum este cea pendinte.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Litigiul dedus judecății are ca obiect cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., astfel cum aceasta a fost modificată, prin care acesta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, obligarea acestuia la emiterea deciziei de despăgubire pentru imobilul situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, înscris în CF nr. x, pentru care a fost emisă dispoziția nr. x din 17 octombrie 2006 a Primarului Municipiului Timișoara de acordare a despăgubirilor în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Cadrul legislativ aplicabil soluționării unei astfel de cereri este reglementat de Legea nr. 165/2013, act normativ care a fost adoptat în scopul eficientizării procesului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada comunistă sau acordării despăgubirilor aferente acestora, prevăzut de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005, pentru bunurile care nu pot fi restituite în natură. Prin art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 a fost reglementată sfera de aplicare a acestui act normativ, stabilindu-se că, "În situația în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent care se pot acorda sunt compensarea cu bunuri oferite în echivalent de entitatea învestită cu soluționarea cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare, precum și măsura compensării prin puncte, prevăzută în cap. III". În cauză, scopul urmărit de reclamant prin litigiul dedus judecății constă în plata despăgubirilor aferente imobilului situat în Timișoara, str. x, jud. Timiș, care a făcut obiectul notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, a cărui restituire în natură s-a stabilit că nu este posibilă din cauza înstrăinării sale în baza Legii nr. 112/1995, și pentru care, prin dispoziția nr. x din 17 octombrie 2006, Primarul Municipiului Timișoara a propus acordarea despăgubiri în condițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, "Entitățile învestite de lege au obligația de a soluționa cererile formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicate, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi și de a emite decizie de admitere sau de respingere a acestora (...)". Art. 34 alin. (1) din același act normativ stipulează că "Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni; (2) Dosarele care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naționale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data înregistrării lor, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni; (4) Dosarele se soluționează în ordinea înregistrării lor la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv Secretariatul Comisiei Naționale". Prin art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, s-a stabilit competența de soluționare a deciziilor emise de entitățile învestite de lege cu soluționarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, republicate, cu modificările și completările ulterioare, înregistrate și nesoluționate până la data intrării în vigoare a acestui act normativ, în favoarea secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității. Totodată, prin alin. (2) al art. 35 din acest act normativ, s-a stipulat că "În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor". Aceste prevederi legale instituie o normă de competență absolută, ce atribuie secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității competența de soluționare a cererilor prevăzute de articolul mai sus menționat, în termenele prevăzute de Legea nr. 165/2013. În acest context se impun a fi menționate considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 833/2015, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, conform cărora "decizia emisă cu respectarea prevederilor art. 34, precum și refuzul autorității de a soluționa cererea pot fi atacate, potrivit art. 35 alin. (1) și (2) din Legea nr. 165/2013, la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității", că din coroborarea dispozițiilor din Legea nr. 165/2013 menționate, "rezultă că toate deciziile de invalidare sau de compensare prin puncte emise de Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, precum și refuzul acesteia de a soluționa cererile adresate în temeiul legilor reparatorii în materia proprietății vor putea fi contestate numai la secția civilă a Tribunalului Municipiului București", reglementându-se astfel, "competența exclusivă a unei singure instanțe cu privire la soluționarea acestor cauze". Referitor la semnificația sintagmei "entitate învestită de lege", în art. 3 pct. 4 lit. g) din Legea nr. 165/2013 sunt enumerate structurile cu atribuții în procesul de restituire a imobilelor preluate abuziv și de stabilire a măsurilor reparatorii, printre acestea, fiind menționată și Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor, împotriva căreia a fost îndreptată acțiunea civilă formulată de reclamant. Reținând că art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prevede o normă de competență absolută a secției civile a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității învestite cu soluționarea cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001 și că pârâtul Secretariatul Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor are sediul în București, Calea x, Înalta Curte apreciază că aparține Tribunalului București competența de soluționare a cauzei. Această concluzie se impune și în raport de faptul că modificările aduse art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 prin Legea nr. 119/2019, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 418 din 28 mai 2019 - în sensul că îi revine tribunalului în a cărui circumscripție se află imobilul soluționarea contestațiilor formulate de persoanele îndreptățite împotriva deciziilor emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 sau solicitarea de emitere a deciziei în termenele prevăzute de aceste articole - nu sunt aplicabile în cauză față de dispozițiile art. 25 alin. (2) teza I C. proc. civ., conform cărora "Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanțe, potrivit legii sub care au început." Având în vedere că modificarea normelor care reglementează competența de soluționare a litigiilor guvernate de Legea nr. 165/2013 a avut loc ulterior învestirii Tribunalului București cu soluționarea cererii de chemare în judecată, la 2 octombrie 2019, aceste dispoziții noi de procedură nu produc efecte în cauza pendinte, care va continua să fie judecată de secția civilă a tribunalului în a cărui rază teritorială se află sediul entității învestite cu soluționarea cererilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, conform art. 35 alin. (1) din actul normativ menționat, în forma avută la data sesizării primei instanțe. Concluzionând, pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a pricinii în favoarea secției civile a Tribunalului București.