ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1902/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 160 din 11 martie 2014, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea precizată formulată de reclamanta SC A. SRL în procedura insolvenței, prin administrator judiciar SC B. Timișoara, în contradictoriu cu pârâta SC C. SA București, și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 2.287 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că prin Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009, pârâta SC C. SA a acordat reclamantei SC A. SRL un împrumut de 600.000 euro, din care suma de 300.000 euro se utiliza la data constituirii garanțiilor stabilite în contract, iar suma de 300.000 euro se putea utiliza după prezentarea situațiilor financiare contabile revizuite și acceptate de bancă.

S-a constatat că reclamanta a susținut că banca și-a încălcat principala obligație contractuală și anume obligația de punere la dispoziție a împrumutatului contractat, mai exact modul în care s-a stabilit în contract că va fi eliberată a doua tranșă au fost stabilite într-un mod cu totul discreționar.

Referitor la clauza repudiată de reclamantă, ce a fost apreciată ca abuzivă, imorală și discreționară ce i-a afectat consimțământul prin faptul că banca nu și-a îndeplinit obligația de informare, instanța a apreciat că toată argumentația reclamantei gravitează în jurul noțiunii de clauze abuzive pe care însă nu le poate invoca în raport de dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care stabilește că în noțiunea de consumator nu pot intra decât persoanele fizice sau grup de persoane fizice constituite în asociații, cu excluderea persoanelor juridice printre care și societățile comerciale.

Instanța de fond a constatat că refuzul băncii de a pune la dispoziție a doua tranșă din împrumut trebuie analizată prin prisma dispozițiilor dreptului comun, regăsite în C. civ., și sub acest aspect a apreciat că nu există o încălcare a contractului de către bancă.

S-a reținut că, clauza privind eliberarea celei de a doua tranșe de împrumut de 300.000 euro condiționat de depunerea de către împrumutat a situațiilor financiare contabile revizuite și acceptate de bancă nu este o clauză contrară art. 5 din C. civ. de la 1865 și nici lipsită de cauză sau având o cauză ilicită conform art. 966 și art. 968 C. civ. de la 1865 în condițiile în care de principiu, acordarea unui împrumut bancar consistent impune existența unor garanții temeinice pentru bancă printre acestea fiind esențiale situațiile financiare ale societății comerciale care reflectă și pot previziona evoluția economică financiară a firmei.

Prin urmare, instanța de fond a reținut că depunerea situațiilor financiare și solicitarea de către bancă a unor garanții suplimentare pentru a își manifesta acordul în vederea aprobării celei de a doua tranșe de împrumut nu reprezintă o clauză și o manifestare discreționară, ci una firească, de protecție a capitalului împrumutătorului iar societatea reclamantă, care este la rândul ei un profesionist, cunoștea sau trebuia să cunoască aceste rigori comerciale astfel că nu poate afirma că s-a aflat pe o poziție de inferioritate și consimțământul său ar fi fost viciat într-un fel asupra clarității acestei clauze.

În concluzie, prima instanță a reținut că, clauza repudiată nu poate fi cauza producerii unui prejudiciu reclamantei întrucât imposibilitatea accesării celei de a doua tranșe de împrumut nu îi poate fi imputabilă băncii ci chiar reclamantei care nu a prezentat situațiile financiare și mai mult, chiar prezentate, aceste situații financiare nu duceau automat la eliberarea celei de a doua tranșe de împrumut dacă în urma analizei acestor înscrisuri banca aprecia că nu există siguranța că societatea poate restitui împrumutul în condițiile contractuale asumate.

Apelul declarat de reclamanta SC A. SRL, împotriva acestei sentințe a fost anulat, ca netimbrat, de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin Decizia civilă nr. 734/A din 6 octombrie 2014 și a fost obligată reclamanta apelantă la 2.363 RON cheltuieli de judecată către intimata SC C. SA.

Prin Decizia nr. 785 din 11 martie 2015 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. împotriva Deciziei civile nr. 734/AS din 6 octombrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, pe care a casat-o și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub număr de Dosar x/2012, la data de 26 martie 2015.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin Decizia nr. 361/A din 25 aprilie 2016 a admis apelul declarat de către reclamanta SC A. SRL, prin administratorul judiciar SC B.. împotriva Sentinței civile nr. 160 din 11 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2012; a schimbat sentința atacată și, pe fond, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtei-intimate SC C. SA; a obligat pârâta la plata sumei de 992.727 RON cu titlu de beneficiu nerealizat, 82.024,24 RON reprezentând cheltuieli accesorii creditului către reclamantă; a respins în rest acțiunea și a obligat pârâta intimată la plata sumei de 12.325 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expert, în apel.

Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 2060 din 8 decembrie 2016 a admis recursurile declarate de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. și pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 361/A din 25 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă; a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, cauza a fost reînregistrată sub nr. x/2012**.

Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă prin Decizia nr. 555/A din 26 iunie 2019 a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B. împotriva Sentinței civile nr. 160 din 11 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă și a obligat apelanta să achite intimatei suma de 42.861,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că din analiza tuturor probelor administrate în cauză și având în vedere și îndrumările instanței de control judiciar, apelanta-reclamantă nu a dovedit condițiile răspunderii civile a intimatei-pârâte.

Totodată, s-a reținut că s-au dovedit a fi reale și alte motive invocate de către pârâta-intimată în justificarea refuzului său de acordare a celei de-a doua tranșe, respectiv: scăderea indicatorului de solvabilitate, a veniturilor din activitatea de exploatare, creșterea stocului de marfă, achiziționarea unui teren în valoare de 550.000 de euro la 30 octombrie 2009 de la o persoană fizică, plătit în numerar, iar pe de altă parte, nu s-a probat că prin acest refuz apelanta-reclamantă a fost prejudiciată în vreun fel, din moment ce activitatea sa nu a fost afectată.

Mai mult, a reținut instanța de apel, prezintă relevanță și faptul că ulterior acestui refuz apelanta-reclamantă a încheiat un alt contract de credit cu o altă bancă, prin care i s-a virat o sumă superioară.

Or, reține instanța de apel, premisa ce a stat la baza acestui litigiu a fost aceea că prin omisiunea virării sumei respective de bani, ceea ce a implicat faptul că apelanta-reclamantă nu a mai avut la dispoziție aceste lichidități, a fost prejudiciată, ipoteză care însă nu poate fi susținută.

Instanța de apel a apreciat că, în mod judicios prima instanță a reținut că depunerea situațiilor financiare și solicitarea de către bancă a unor garanții suplimentare pentru a își manifesta acordul în vederea aprobării celei de a doua tranșe de împrumut nu reprezintă o clauză și o manifestare discreționară, ci una firească, de protecție a capitalului împrumutătorului.

De asemenea, s-a reținut că și dacă erau prezentate aceste situații financiare nu duceau automat la eliberarea celei de a doua tranșe de împrumut, dacă în urma analizei acestor înscrisuri banca aprecia că nu există siguranța că societatea poate restitui împrumutul în condițiile contractuale asumate.

Împotriva acestei decizii reclamanta SC A. SRL prin administrator judiciar SC B.. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., după o prezentare a situației de fapt, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit atât concluziile raportului de expertiză întocmit de dl. expert D., cât și însăși natura, înțelesul și intenția părților de la momentul semnării actului juridic dedus judecății, pronunțând decizia criticată cu aplicarea greșită a legii.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că, decizia recurată nu cuprinde motivele concrete pe care se sprijină, lipsind din cuprinsul deciziei considerentele de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate susținerile reclamantei în sprijinul cererilor formulate, instanța rezumându-se la a arăta în cadrul a 5 fraze din a doua jumătate a paginii 6 că nu s-au dovedit condițiile răspunderii civile delictuale, raportându-se la îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, prin considerarea refuzului de acordare a tranșei drept unul întemeiat, instanța de apel a interpretat greșit însăși actul juridic dedus judecății, respectiv Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009, schimbând natura convenției dintre părți, obiectul contractului fiind acordarea sumei de 600.000 euro cu titlu de împrumut și nu acordarea sumei de 300.000 euro, după care părțile să încheie un nou contract pentru aceeași sumă, fiind evident că dacă aceasta ar fi fost voința părților s-ar fi procedat în consecință, fiind încheiate două contracte distincte.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel s-a raportat greșit la o altă perioadă de timp decât cea în care s-au desfășurat evenimentele ce fac obiectul litigiului (respectiv lunile noiembrie - decembrie 2009), pentru a constata o ușoară scădere a solvabilității reclamantei calculată în intervalul iunie 2009 - ianuarie 2010.

Recurenta-reclamantă consideră soluția pronunțată de instanța de apel rezultatul unei aplicări greșite a legii, deoarece instanța de apel trebuia să analizeze strict perioada de timp cuprinsă între data semnării contractului și momentul refuzului de achitare a sumei convenite, perioadă în care, din expertizele regăsite la dosar, rezultă existența faptei culpabile a pârâtei.

După o prezentare a situației de fapt dinaintea momentului încheierii contractului de credit, a analizei și corespondenței purtate între părți, a obligațiilor inserate în contract, recurenta-reclamantă consideră că este îndeplinită condiția existenței faptei culpabile, contractul nefiind doar un acord de voință al părților, acesta cuprinzând interesele reunite ale părților semnatare.

Recurenta-reclamantă consideră că ceea ce nu a fost tratat în decizia instanței de apel este specificul activității unei farmacii, existând clienți care plătesc în numerar, însă marea parte a produselor farmaceutice sunt decontate de Casa de Asigurări de Sănătate, unele chiar cu întârzieri de 12 luni.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate și pe cale de consecință admiterea apelului declarat împotriva Sentinței civile nr. 160 din 11 martie 2014 pronunțată de Tribunalul Timiș, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata-pârâtă C. SA a solicitat respingerea recursului cu consecința menținerii deciziei recurate ca fiind temeinică și legală.

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând decizia prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Cu prioritate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că la data de 23 octombrie 2019 recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. a depus prin serviciul registratură "cerere de redeschidere a dezbaterilor", ce va fi recalificată de instanță ca cerere de repunere pe rol, susținând, în esență, că nu i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în urma verificărilor efectuate, a constatat că întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. SA a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 9 octombrie 2019 prin plic (astfel cum rezultă din mențiunea grefierului de ședință la fila x), la adresa indicată în cererea de recurs. Așadar neexistând motive temeinice care să susțină repunerea pe rol a cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge cererea de repunere pe rol.

Prealabil examinării criticilor invocate în cererea de recurs, se constată că modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție va proceda doar la examinarea aspectelor de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivele indicate prin cererea de recurs.

Prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de apel a interpretat greșit atât concluziile raportului de expertiză întocmit de dl. expert D., cât și însăși natura, înțelesul și intenția părților de la momentul semnării actului juridic dedus judecății, precum și că hotărârea nu cuprinde considerentele de fapt și de drept pentru care i-au fost înlăturate susținerile în sprijinul cererilor formulate.

Criticile privind presupusa interpretare greșită a raportului de expertiză, precum și însăși natura, înțelesul și intenția părților de la momentul semnării actului juridic dedus judecății sunt aspecte de netemeinicie ce nu pot fi analizate în această etapă procesuală, astfel încât vor fi înlăturate.

În ceea ce privește pretinsa nemotivare a deciziei recurate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel, cu respectarea limitelor rejudecării, fixate prin decizia de casare - Decizia nr. 2060 din 8 decembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă - a expus în mod coerent și sistematic argumentele substanțiale ce au întemeiat raționamentul judiciar ce a condus la soluția pronunțată în cauză, raportându-se atât la dispozițiile normative aplicabile speței, cât și la contextul faptic și juridic de la data realizării acordului de voință consemnat în Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se constată că hotărârea curții de apel cuprinde motivele pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, precum și pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, instanța nefiind ținută obligată să răspundă fiecărui argument invocat de părți, putând să sistematizeze susținerile părților și chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părți, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluții clare și convingătoare impune acest lucru și cât nu sunt încălcate exigențele dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., - ceea ce în speță nu se regăsește.

În consecință, împrejurarea că recurenta-reclamantă este nemulțumită de aceste argumente și de soluția pronunțată în cauză nu determină incidența niciuneia dintre tezele reglementate de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât s-a răspuns în fapt și în drept la criticile aduse sentinței, iar concluziile instanței conduc logic și convingător la soluția din dispozitiv.

Din perspectiva punctului 8 al art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că, prin considerarea refuzului de acordare a tranșei drept unul întemeiat, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009, schimbând natura convenției dintre părți.

Susținerea recurentei-reclamante este nefondată.

Astfel, având în vedere conținutul contractului, instanțele anterioare au dat prioritate voinței reale a părților contractante. Această concluzie se bazează tocmai pe faptul că instanțele au observat legătura dintre voința reală și voința juridică astfel cum aceasta din urmă este delimitată prin noțiunea de cauză a actului juridic.

Cu alte cuvinte, principiul de interpretare a contractelor a fost respectat, instanța reținând în mod corect că, prin refuzul pârâtei de acordare a celei de-a doua tranșe, recurenta-reclamantă nu poate pretinde că a fost prejudiciată în vreun fel, din moment ce activitatea sa nu a fost afectată.

În cauză, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale, sub aspectul interpretării clauzelor stabilite de părți dându-le înțelesul și finalitatea urmărită la încheierea convenției supuse spre analiză instanțelor, astfel că natura raporturilor juridice a fost determinată ținând seama de Contractul de credit nr. x din 25 noiembrie 2009 și de clauzele acestuia, iar actului dedus judecății nu i-a fost dată o altă calificare

Este de reținut că, situația de fapt stabilită de prima instanță și confirmată de instanța de apel, constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei-reclamante nu relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluției adoptate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii - instanța de recurs reține că acesta nu este operant în cauză.

Acest motiv de recurs trebuie analizat în contextul celorlalte prevederi procedurale care califică recursul drept o cale extraordinară de atac nedevolutivă, ceea ce înseamnă pe de o parte că regulile instituite pentru promovarea și susținerea criticilor trebuie să fie respectate întocmai, iar pe de altă parte, că prin recurs se examinează legalitatea soluțiilor anterior pronunțate fără să fie provocată o rejudecare a fondului în orice situație.

În speță, din redarea criticilor pe care recurenta-reclamantă și-a sprijinit motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate constata că au fost aduse spre o nouă examinare chestiuni de fond legate de administrarea și interpretarea probelor care nu se încadrează în motivul de nelegalitate invocat. În realitate recurenta-reclamantă prin trimitere la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se limitează la o simplă indicare "de formă" a textului din moment ce din "dezvoltarea motivului" nu rezultă că s-a adus o argumentare în drept a acestuia.

În concret, trebuie observat că art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează două ipoteze și anume lipsa temeiului legal și încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Ipotezele acestui motiv care au în vedere încălcarea legii de drept material, nu se regăsesc în dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. Altfel spus, recurenta-reclamantă nu a arătat care sunt dispozițiile legale greșit aplicate sau interpretate, ci s-a limitat la a reconsidera din punctul său de vedere probele care au stat la baza soluției, înscrisurile, precum și alte chestiuni de fapt care țin de judecata în fond și nu de nelegalitatea soluției rezultat al aplicării greșite a legii.

În concret, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele prezentate în susținerea acestui motiv de nelegalitate se constituie într-o reiterare a situației de fapt și se referă exclusiv la analiza și aprecierea probelor de către instanța de apel, criticile vizând situația de fapt reținută de către această instanță, respectiv aprecierea pretins eronată a perioadei de timp dintre momentul semnării contractului de credit și momentul refuzului de achitare a sumei convenite, concluziile raportului de expertiză, a corespondenței purtate între părți, a obligațiilor inserate în contract și a specificul activității unei farmacii privind încasările financiare.

Prin urmare, față de dispozițiile procedurale care limitează posibilitățile de rediscutare a probelor, după ce s-a judecat fondul și apelul, prevederi raționale față de modul de organizare a sistemului căilor de atac, în care recursul este cale de atac de reformare, nedevolutivă, criticile bazate pe aceste chestiuni vor fi înlăturate, întrucât nu vizează nelegalitatea soluției care a fost pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 312 (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Constatând culpa procesuală a recurentei - reclamante SC A. SRL prin administrator judiciar E. în declanșarea litigiului de față, în raport de cererea formulată de intimata - pârâtă C. SA, urmează a se aplica dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și a obliga recurenta - reclamantă la plata către intimata - pârâtă a sumei de 22.524,32 RON reprezentând cheltuieli de judecată, justificată/dovedită prin înscrisurile de la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de repunere pe rol.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. împotriva Deciziei nr. 555/A din 26 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL prin administrator judiciar E. la plata sumei de 22.524,32 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. SA.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM