ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1339/2020

Ședința publică din data de 14 iulie 2020

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la 3 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. S.R.L., prin administrator C. au solicitat obligarea pârâtei D. S.A., prin Sucursala Buzău, la plata sumei de 2.221.857 RON, reprezentând prejudiciul cauzat de pârâtă ca urmare a neexecutării obligațiilor contractuale, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ.

Pentru termenul din 13 septembrie 2017, reclamanții și-au majorat pretențiile la suma de 2.984.947 RON, în raport de concluziile expertizelor contabilă și energetică efectuate în cauză.

Pârâta D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității procesuale active de folosință atât a reclamantei societatea B. S.R.L., cât și a reclamanților C. și A., excepție ce a fost soluționată prin încheierea din 16 martie 2016, în sensul respingerii acesteia, iar, pe fondul cauzei, a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

Prin sentința nr. 1407 din 22 noiembrie 2017, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea, astfel cum a fost completată.

Împotriva încheierii de dezbateri din 8 noiembrie 2017 și a sentinței primei instanțe, au declarat apel atât A., cât și B. S.R.L., prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin decizia nr. 569 din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate apelurile declarate de apelanta-reclamantă B. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar C.I.I. F. și de apelantul-reclamant A. împotriva încheierii de dezbateri din 8 noiembrie 2017 și a sentinței primei instanțe. Totodată, a respins cererea formulată de intimata-pârâtă D. S.A., prin Sucursala Buzău privind obligarea apelanților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată.

La 8 februarie 2019, reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a sentinței nr. 1407 din 22 noiembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, solicitând casarea hotărârilor recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, Tribunalului Buzău.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a susținut că hotărârile recurate au fost pronunțate cu încălcarea dispozițiile art. 1350 C. civ.

În concret, autorul recursului a arătat, în esență, că, din probele administrate, rezultă că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute în cuprinsul clauzelor stipulate la art. 2.1 și art. 3.3.4 din contractul de credit, pe care le-a evocat în detaliu.

În acest sens, aceeași parte a susținut că eliberarea primelor tranșe de credit era condiționată de depunerea unor documente în original, care să ateste utilizarea sumelor de bani împrumutate cu respectarea destinației creditului.

De asemenea, recurentul-reclamant a susținut că o altă condiție pentru eliberarea tranșelor de credit consta în neintervenirea unui "eveniment de neexecutare". Or, intimatei-pârâte i-a fost irelevantă survenirea acestui tip de eveniment reprezentat de neachiziționarea panourilor solare de către societatea împrumutată.

Autorul recursului a susținut că instanța de apel a ierarhizat obligațiile Băncii în principale și secundare, fără, însă, a le individualiza pe acestea din urmă.

Aceeași parte a mai arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1350 alin. (2)-(3) C. civ., întrucât a apreciat că toate clauzele contractuale referitoare la obligațiile Băncii au fost stipulate în favoarea acesteia din urmă.

Recurentul-reclamant a subliniat că aceeași instanță, prin modul în care a interpretat și a valorificat rapoartele de vizită la teren ale expertului G., precum și rapoartele judiciare de expertiză tehnico-științifică și contabilă, a aplicat greșit reglementarea răspunderii civile contractuale care a dus la exonerarea de răspundere a Băncii.

Aceeași parte a criticat considerentul prin care instanța de apel a reținut că partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să renunțe unilateral la aceasta, cât timp condiția nu s-a îndeplinit. Or, condițiile contractuale nu au fost stipulate în interesul exclusiv al Băncii.

Așadar, recurentul-reclamant a conchis că au fost încălcate și dispozițiile art. 1405 alin. (1) și art. 1406 C. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 14 martie 2019, recurenta-reclamantă B. S.R.L. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de A..

La 2 aprilie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinările au fost comunicate recurentului-reclamant A. la 15 aprilie 2019 .

La 24 aprilie 2019, recurentul-reclamant A. a formulat răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A.

La 6 februarie 2019, reclamanta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin care a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1266 alin. (1) și art. 1267 C. civ.

În concret, aceeași parte a arătat că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele contractului de credit, în condițiile în care acestea erau clare și neechivoce.

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că acordul părților privind documentele necesare pentru tragerea ratelor de credit a fost complinit de instanțele de judecată în urma interpretării acestui contract, deși această operațiune nu era necesară.

Aceeași parte a subliniat că principalele obligații ale părților sunt menționate în cuprinsul clauzelor de la capitolele 3 și 9 din contractul de credit, pe care le-a evocat în detaliu.

Din cuprinsul acestor clauze rezultă că tragerile din credit nu se puteau efectua fără existența unor documente originale, care să justifice plățile.

În cazul construcțiilor, plata unei tranșe din credit nu se putea face decât după o verificare pe teren de către reprezentantul Băncii, însoțit de dirigintele de șantier.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, în adresa emisă de Bancă, anexată și neanalizată de instanța de control judiciar, sunt menționate documentele care au stat la baza tragerilor din credit.

În aceste condiții, aceeași parte a subliniat că tragerile din credit au fost aprobate fără a fi respectate clauzele contractuale.

Recurenta-reclamantă a susținut că interpretarea dată de instanța de apel clauzelor contractuale referitoare la condițiile ce trebuie îndeplinite pentru aprobarea tragerilor din credit încalcă voința părților și contravine dispozițiilor art. 1171 C. civ.

În acest sens, a arătat că obligația de a prezenta și, respectiv, de a solicita documentele justificative, prevăzute în art. 3.3.4 din contractul de credit și art. 2.1 lit. A) și B) din anexa la contract, reprezentau obligații reciproce și interdependente, care, împreună, condiționau fiecare tragere din credit.

Nerespectarea voinței părților de aprobare a creditului pe baza unor documente originale a condus la prejudicierea împrumutatului cu suma de 2.984.947 RON.

Aceeași parte a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1406 C. civ. când a reținut că Banca era liberă să renunțe unilateral la acordarea tragerilor din credit, fără îndeplinirea condițiilor convenite de părți.

În combaterea acestui considerent, aceeași parte a precizat că nicio clauză din contract nu permitea ca una dintre părți să renunțe unilateral la îndeplinirea condițiilor convenite pentru aprobarea tragerilor din credit.

În partea finală a cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a exonerat de răspundere contractuală Banca cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1350 C. civ.. În acest sens, a conchis că îndeplinirea condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile contractuale rezultă din rapoartele de expertiză aflate la dosarul cauzei.

La 15 martie 2019, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L.

La 2 aprilie 2019, intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

La 23 aprilie 2019, recurenta-reclamantă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă D. S.A., reiterând solicitarea de admitere a recursului, cu consecința desființării deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018 a Curții de Apel Ploiești.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 10 decembrie 2019, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin raport reținându-se că recurentul-reclamant A. nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor a fost comunicat părților la 30 decembrie 2019, respectiv, la 8 ianuarie 2020.

Părțile nu au depus punct de vedere la raportul comunicat.

Anterior comunicării raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, respectiv, la 20 decembrie 2019, recurenții-reclamanți B. S.R.L. și A. au transmis la dosar o corespondență la care au atașat, ca și probe noi, un set de înscrisuri în posesia cărora susțin că au intrat în data de 26 noiembrie 2019.

Prin încheierea completului de filtru din 7 aprilie 2020, a fost admisă excepția netimbrării recursului formulat de recurentul-reclamant A. și a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar C.I.I. F., invocată de intimata-pârâtă, prin întâmpinare, fiind admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar C.I.I. F..

Totodată, fiind sub incidența dispozițiilor art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, judecata cauzei a fost suspendată de plin drept.

În motivarea soluției referitoare la recursul declarat de către reclamantul A., s-a reținut că prevederile art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 nu sunt aplicabile, întrucât recursul declarat de recurentul-reclamant A. nu este o cale de atac formulată în comun de către reclamanți, astfel încât, nefiind îndeplinită obligația de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 16.727 RON, în baza art. 486 alin. (2) teza I C. proc. civ., raportat la art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, Înalta Curte a făcut aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 486 alin. (3) C. proc. civ. și, pe cale de consecință, a admis excepția netimbrării recursului formulat de recurentul-reclamant A..

Prin rezoluția din 18 mai 2020, cauza a fost pusă pe rol, părțile fiind citate pentru termenul din 14 iulie 2020.

Prin urmare, la termenul de astăzi, 14 iulie 2020, în conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de recurentul-reclamant A., reținând următoarele considerente:

Potrivit art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, " În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, pentru cereri și acțiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puțin de 100 RON", iar conform art. 33 alin. (1) din același act normativ, "taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepțiile prevăzute de lege".

De asemenea, art. 486 alin. (2) C. proc. civ. prevede că, la cererea de recurs, se va atașa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) teza I al aceluiași articol stabilește că această cerință este prevăzută sub sancțiunea nulității.

În aplicarea acestor texte de lege, instanța supremă constată că, prin adresa emisă la 28 februarie 2019, comunicată la 4 martie 2019, recurentului i s-a pus în vedere, în procedura de filtrare a recursului, să depună dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 16.727 RON, sub sancțiunea anulării recursului .

Având în vedere că recurentul A. nu și-a îndeplinit obligația de a depune dovada achitării taxei judiciare de timbru, datorată conform art. 24 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Analizând recursul formulat de reclamanta B. S.R.L., prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de punctul 8 al art. 488 C. proc. civ. pe care recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut că, prin decizia recurată, au fost aplicate greșit dispozițiile art. 1266 alin. (1) și art. 1267 C. civ., precum și dispozițiile art. 1406 și art. 1350 C. civ.

Cu referire la dispozițiile art. 1266-1267 C. civ., autoarea recursului arată, în esență, că instanța de apel a procedat la o interpretare excesivă a contractului de credit nr. x/2012, în condițiile în care acesta are clauze clare, explicite și neechivoce.

În speță, recurenta susține că acordul părților privind documentele necesare pentru a putea trage din credit a fost complinit de instanțele de judecată prin interpretare, cu toate că o astfel de operațiune nu era necesară, existând clauze clare în acest sens.

În concret, nemulțumirea recurentei-reclamante rezidă în faptul că instanța de apel a interpretat clauza contractuală care prevedea modalitatea în care se eliberează tranșele de credit și care condiționa punerea la dispoziție a creditului, pentru fiecare tragere, de anumite documente menționate în contract, ca fiind o clauză ce conținea o serie condiții stipulate în favoarea Băncii.

Analizând art. 3.3.4 din Capitolul 3 al contractului de credit nr. x/2012, coroborat cu art. 2.1 din Capitolul 9 al aceluiași contract, instanța supremă reține că, prin aceste clauze, Banca a condiționat tragerea creditului de îndeplinirea anumitor cerințe.

Având în vedere că, prin încheierea respectivului contract de credit, se asigura finanțarea activității comerciale a recurentei-reclamante, este cât se poate de firesc ca un împrumutător să impună anumite cerințe pentru a se asigura atât de capacitatea împrumutatului de a restitui creditul acordat, cât și de folosirea creditului în scopul pentru care a fost solicitat.

Prin urmare, așa cum în mod corect au statuat instanțele devolutive, aceste clauze contractuale au fost stipulate în interesul Băncii, în vederea recuperării ulterioare a creditului acordat.

Ceea ce nu s-a înțeles de către recurenta-reclamantă este că documentele ce urmau a fi prezentate aveau un rol justificativ, scopul fiind acela de a furniza un minim de dovezi în interesul propriu al Băncii.

Cu toate acestea, caracterul justificativ al acestor documente era lăsat la aprecierea intimatei, dovadă fiind sintagmele folosite în cuprinsul acelor clauze: "de o manieră satisfăcătoare pentru Bancă", "în opinia Băncii".

Prin urmare, verificarea îndeplinirii acestor condiții reprezenta, în esență, un drept al intimatei, respectiv, acela de a se asigura de capacitatea împrumutatului de a restitui creditul, iar nu o obligație a Băncii.

Fiind o condiție stipulată exclusiv în favoarea/în interesul Băncii, în mod corect, instanța de apel a reținut că, în temeiul art. 1406 C. civ., tot Banca este cea în măsură să renunțe unilateral la condiție.

În altă ordine de idei, aprecierea asupra caracterului justificativ al documentelor solicitate nu presupune și antrenarea răspunderii Băncii pentru prejudiciul suferit de recurentă ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale asumate de furnizorii recurentei față de aceasta din urmă, toate acestea, în condițiile în care intimata și-a dus la îndeplinire obligația principală, respectiv, aceea de a vira tranșele din credit în contul recurentei, care, la rândul său, a efectuat plățile către furnizorii săi.

În concluzie, fără a nega prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă, recunoscut, de altfel, și de instanțele devolutive, aceasta nu se poate prevala de o clauză stabilită de intimată exclusiv în interesul său.

Prin urmare, a pretinde Băncii să dea dovadă de o conduită mai diligentă decât cea pe care ea însăși și-a stabilit-o pentru protejarea propriilor interese, până la a afirma că prejudiciul se datorează intimatei care nu trebuia să acorde creditul, credit solicitat de nimeni altcineva decât de recurenta-reclamantă, înseamnă nu numai o clamare a propriei turpitudini, ci și o pasare a riscului pe care recurenta și l-a asumat în relația cu ceilalți parteneri contractuali.

Nu în ultimul rând, având în vedere că răspunderea civilă contractuală pe care o invocă recurenta presupune în mod necesar neexecutarea unei obligații contractuale, și nu a unei clauze stipulate în favoarea exclusivă a intimatei, instața supremă va respinge critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1350 C. civ., subsumată motivului de nelegaliate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca netimbrat.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L., prin administrator special E. și administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei nr. 569 din 22 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 iulie 2020.