ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2555/2022

Ședința publică din data de 6 decembrie 2022

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 13/2001 și art. 1164, art. 1665, art. 1270, art. 1279, art. 1489 teza II și art. 1669 C. civ.

La data de 5 martie 2021, reclamanta a completat cererea de chemare în judecată, solicitând să se dispună și rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare cumpărare autentificată sub nr. x din 30.04.2020.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1550 și art. 1544 alin. (2) și (3) teza a II-a C. civ.

Prin sentința civilă nr. 497 din 2 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantă ca nefondată, fiind obligată să îi plătească pârâtei suma de 4.886,10 RON, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 331 din 10.11.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, s-a respins recursul declarat de reclamantă ca inadmisibil, stabilind că sentința nr. 497/2021 a Tribunalului Buzău poate fi atacată cu apel în 30 de zile de la comunicarea deciziei.

Prin decizia civilă nr. 78 din 3 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, a fost respins apelul reclamantei ca nefondat, aceasta fiind obligată la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.000 RON.

Recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1523 C. civ. întrucât pârâta este de drept în întârziere, fiind prevăzut în promisiunea de vânzare-cumpărare termenul limită până la care se va perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare. Prin urmare, recurenta consideră că în condițiile în care s-a stabilit un termen ferm de executare a obligației contractuale, partea care își execută obligația nu mai este ținută să pună în întârziere cealaltă parte, care nu a respectat clauzele contractuale.

În continuare, recurenta susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1544 alin. (2) C. civ. prin raportare la clauza de la art. VII din promisiunea de vânzare-cumpărare. În acest sens, recurenta arată că instanța de apel în mod greșit a reținut că rezoluțiunea promisiunii de vânzare-cumpărare trebuie să fie anterioară cererii de plată a daunelor interese privind plata dublului arvunei primite.

Potrivit recurentei, instanța de apel în mod greșit a reținut că, anterior pronunțării de către prima instanță, rezoluțiunea unilaterală a promisiunii era declarată de pârâtă prin notificarea din 18 martie 2021, fără a avea în vedere că prin cererea completatoare depusă la 11 martie 2021, reclamanta a solicitat rezoluțiunea promisiunii.

De asemenea, mai arată recurenta că instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1279 alin. (2) C. civ. potrivit cărora, în caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are drept la daune-interese.

Recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a reținut că reaua-credință trebuie dovedită separat și nu constă în lipsa promitentei-vânzătoare de la notariat în data de 30 septembrie 2021.

Prin întâmpinarea înregistrată la 28.06.2022, intimata B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, va respinge ca nefondat recursul pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt fondate.

Recurenta susține că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1523 C. civ. privind punerea în întârziere a pârâtei, întrucât aceasta este de drept în întârziere, termenul limită până la care se putea perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare fiind prevăzut în promisiunea de vânzare-cumpărare.

Verificând decizia recurată se constată că instanța de apel a reținut că pârâta nu se află de drept în întârziere privind obligația de a încheia în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare la 30 septembrie 2020 potrivit dispozițiilor art. 1523 alin. (1) și (2) C. civ., astfel că reclamanta trebuia să o notifice în condițiile art. 1522 din același cod, formalitate pe care nu a îndeplinit-o.

Este de menționat faptul că punerea în întârziere a debitorului unei obligații poate opera de drept potrivit art. 1523 C. civ. sau la cererea creditorului conform art. 1522 C. civ.

Conform art. 1522 C. civ. "(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.

(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.

(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de natura obligației și de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen, debitorul poate să execute obligația într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării notificării (...)".

Potrivit art. 1523 C. civ. "(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.

(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci când:

a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență;

b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a încălcat o obligație de a nu face;

c) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își execute obligația în mod repetat;

d) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei întreprinderi;

e) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale".

Din dispozițiile legale evocate rezultă că simpla expirare a termenului de executare a obligației contractuale nu îl pune pe debitor în întârziere. Prin urmare, punerea în întârziere a debitorului cu privire la executarea obligației sale constituie una din cerințele acordării de daune-interese. Legiuitorul a prevăzut că punerea în întârziere poate opera de drept, fără nicio altă formalitate, în temeiul legii sau a contractului, ori la cererea creditorului.

Înalta Curte constată că în mod just instanța de apel, analizând clauza prevăzută la art. V din promisiunea de vânzare-cumpărare, a constatat că pentru obligația de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare s-a stipulat doar termenul limită pentru îndeplinirea acesteia, fără a se prevedea expres că simpla nerespectare a acestuia determină punerea în întârziere a părții care nu și-a executat obligația.

Prin urmare, se reține că în cauză, nefiind prevăzută întârzierea de drept printr-o stipulație expresă în contract potrivit art. 1523 alin. (1) C. civ., instanța de apel a analizat situațiile de întârziere de drept prin efectul legii prevăzute la art. 1523 alin. (2) C. civ. și a constatat, în mod corect, că nu sunt incidente în cauză.

În cauză se constată că situația premisă reglementată la art. 1523 alin. (2) lit. a) C. civ. nu este aplicabilă, întrucât obligația de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare putea fi îndeplinită și după termenul limită stabilit în contract și, totodată, nu a fost dovedită o urgență în îndeplinirea obligației.

În continuare, analizând situațiile premisă ale întârzierii de drept prevăzute la art. 1523 alin. (2) lit. b)-e) C. civ., se constată că nici acestea nu sunt incidente în cauză.

Prin urmare, nefiind dovedită de creditor niciuna din situațiile premisă privind întârzierea de drept în executarea obligației de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare, potrivit art. 1523 alin. (4) teza I C. civ., reclamanta trebuia să pună în întârziere pârâta conform prevederilor art. 1522 C. civ.. Instanța de apel în mod just a constatat că pârâta nu a fost pusă în întârziere nici la cererea reclamantei întrucât la dosar nu există nicio notificare în acest sens, aspect confirmat si de notarul public prin încheierea de certificare din 30.09.2020.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 1522 și art. 1523 C. civ., constatând că pârâta nu a fost pusă în întârziere de creditor și că nu sunt incidente situațiile privind întârzierea de drept în executarea obligației prevăzută la art. V din promisiunea de vânzare-cumpărare.

Mai mult, se constată că în cauză se solicită plata sumei de 104.000 Euro reprezentând dublul sumei primite potrivit obligației prevăzute la art. VII din promisiunea de vânzare-cumpărare. Prin urmare, obligația de plată a dublului sumei primite în temeiul prevăzut la art. VII din promisiunea de vânzare-cumpărare este o obligație distinctă de cea privind perfectarea în formă autentică a vânzării prevăzută la art. V din același act.

În cauză, așa cum s-a menționat mai sus, se constată că nu a fost dovedită punerea în întârziere a pârâtei în condițiile art. 1522 și art. 1523 C. civ. pentru îndeplinirea obligației prevăzute la art. VII din promisiunea de vânzare-cumpărare, care face obiectul prezentei cereri.

De asemenea, criticile privind interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1544 alin. (2) C. civ. prin raportare la clauza de la art. VII din promisiunea de vânzare-cumpărare precum și a art. 1279 alin. (2) C. civ., nu sunt fondate.

În aprecierea recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit că reaua-credință trebuie dovedită separat și nu constă în lipsa promitentei-vânzătoare de la notariat în data de 30 septembrie 2021, recurenta criticând, de asemenea, și faptul că instanța nu a dat eficiență dispozițiilor art. 1279 alin. (2) C. civ.

Conform art. 1279 alin. (2) C. civ. "în caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese".

Potrivit art. 1544 alin. (2) C. civ. "dacă partea care a dat arvuna nu execută obligația fără justificare, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului, reținând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului și poate cere dublul acesteia".

Clauza de la art. VII alin. (2) și (3) din promisiunea de vânzare-cumpărare prevede că "daca promitenta-cumpărătoare refuză perfectarea contractului de vânzare cumpărare, cu rea-credință, promitenta cumpărătoare va reține avansul primit de la promitenții cumpărători. Dacă promitenta-vânzătoare refuză perfectarea contractului de vânzare cu rea credință, va remite promitentei- cumpărătoare dublul sumei primite ca avans".

Așadar, art. 1279 C. civ. reprezintă sediul legal general al promisiunii de a contracta, iar dispozițiile art. 1279 alin. (2) din același cod privind dreptul la daune-interese reprezintă norma generală în raport cu prevederile art. 1544 C. civ., normă specială care reglementează repararea prejudiciului în cazul arvunei confirmatorii.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel a aplicat cu prioritate dispozițiile art. 1544 alin. (2) C. civ., potrivit principiului specialia generalibus derogant.

Totodată, instanța de apel, analizând clauza de la art. VII alin. (3) a constatat că părțile au reglementat prin contract consecințele neexecutării obligației de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare.

Prin urmare, se constată că în mod just instanța de apel s-a raportat la clauza contractuală care vizează neexecutarea de către pârâtă, cu rea credință, a obligației de a perfecta în formă autentică contractul de vânzare-cumpărare, întrucât părțile au reglementat daunele-interese pe care le pot solicita.

Așadar, contractul fiind legea părților în temeiul art. 1270 C. civ., se vor aplica regulile speciale din contract.

În analiza clauzei prevăzute la art. VII alin. (3), instanța de apel a reținut că obligația plății către reclamantă a dublului sumei plătite cu titlu de avans intervenea doar în situația în care pârâta refuza perfectarea autentică a contractului cu rea-credință.

În aprecierea relei-credințe a pârâtei instanța de apel a reținut că în contract nu s-a prevăzut în mod expres obligația branșării apartamentului la utilități până la 30.09.2020 și că au fost dovedite diligențele depuse de pârâtă în vederea branșării acestuia la utilități prin corespondența purtată între părți. Mai mult, s-a mai reținut că din discuțiile purtate între părți privind branșamentul la utilități și încheierea contractului, ulterioare introducerii prezentei acțiuni, se poate concluziona că reclamanta a avut o atitudine din care rezulta acordul și cooperarea la efectuarea lor, contrar celor exprimate prin cererea de chemare în judecată.

De asemenea, în ceea ce privește comportamentul părților pentru încheierea autentică a contractului s-a reținut că pârâta nu a fost pusă în întârziere, respectiv nu a fost notificată pentru îndeplinirea obligației în temeiul art. 12 lit. b) și art. 149 alin. (1) lit. b) din Legea notarilor publici și a activității notariale, și că reclamanta deși a fost invitată la notariat în data de 4 martie 2021 în vederea perfectării contractului de vânzare, nu s-a prezentat. Mai mult, și la data de 27.10.2020 pârâta a informat reclamanta privitor la posibilitatea semnării de îndată a contractului de vânzare-cumpărare.

Așadar, corect s-a reținut că nu se poate considera că pârâta a refuzat cu rea credință perfectarea contractului la 30 septembrie 2020 în condițiile în care, pe de o parte, nu a fost notificată să se prezinte la notariat, iar, pe de altă parte, părțile au agreat posibilitatea semnării contractului și ulterior acestei date, pârâta fiind cea care a luat inițiativa perfectării contractului de vânzare, însă reclamanta nu s-a prezentat.

În consecință, Înalta Curte constată că cerința ca pârâta să refuze perfectarea autentică a contractului cu rea-credință potrivit art. VII alin. (3) din contract nu este îndeplinită, contrar celor susținute de recurentă.

Nu poate fi primită nici critica privind faptul că instanța de apel a reținut greșit că rezoluțiunea trebuie să fie anterioară cererii în pretenții, întrucât s-a reținut în considerentele deciziei recurate că acest aspect nu are relevanță în condițiile nedovedirii relei credințe a pârâtei în neexecutarea obligației, astfel cum impunea clauza prevăzută la art. VII alin. (3) din contract.

Prin urmare, nefiind în situația încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 78 din 3 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei B. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., " partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 4.500 RON, reprezentând onorariu de avocat, potrivit facturii fiscale nr. x din 27.06.2022 și chitanței nr. 435 din aceiași dată, emise de Cabinet Avocat C..

Înalta Curte urmează să admită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 C. proc. civ., având în vedere că recursul reclamantei a fost respins, în acest fel dovedind o culpă procesuală care a produs un prejudiciu intimatei constând tocmai în cheltuielile de judecată efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 78 din 3 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 4.500 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 decembrie 2022.