ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1642/2023

Ședința publică din data de 19 septembrie 2023

Asupra recursului, din actele dosarului, constată următoarele:

De asemenea, a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 263/2022 din data de 26 aprilie 2022 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 9.520 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Prin decizia nr. 389 din 26 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost respins apelul reclamantei, ca nefondat.

De asemenea, prin decizia nr. 446 din 6 decembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost admisă cererea pârâtei B. S.R.L. de completare a deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022, fiind completată decizia în sensul obligării apelantei-reclamante să plătească intimatei-pârâte suma de 5.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în apel, reduse.

Reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.270, 1.350, 1.412 și 1.556 C. civ., arătând că instanța de apel a reținut greșit că termenul de executare a obligației de livrare este un termen extinctiv a cărui nerespectare conduce la stingerea obligației și că, ulterior datei de 16.11.2020, pârâta nu mai avea obligația de a preda, deși, potrivit clauzei art. 10.8, contractul este valabil până la executarea integrală a obligațiilor asumate.

De asemenea, a susținut reclamanta faptul că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea art. 1.321 C. civ., instanța de apel reținând greșit că reclamanta nu este îndreptățită să solicite executarea obligațiilor asumate de pârâtă, deși contractul nu a fost executat integral, nu a existat vreun acord de voință cu privire la încetarea acestuia, niciuna dintre părți nu a solicitat denunțarea, nu a fost invocată imposibilitatea fortuită de executare și nu există în contract nicio condiție suspensivă și/sau rezolutorie.

Sub un alt aspect, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1.556 C. civ., în cauză nefiind întrunite condițiile invocării de către pârâtă a excepției de neexecutare. Mai mult, pârâta nu a invocat excepția de neexecutare pe durata contractului iar obligația de livrare a pârâtei nu s-a stins prin expirarea perioadei stabilite contractual pentru livrarea mărfii, nefiind incident niciunul dintre modurile de stingere a obligației prevăzute de art. 1.615 C. civ.

Pe de altă parte, recurenta a susținut interpretarea greșită a prevederilor art. 1.556 C. civ., instanța de apel reținând greșit că obligația de livrare a mărfii este subsecventă obligației de punere la dispoziție a mijloacelor de transport, o astfel de interpretare fiind contrară obiectului contractului.

S-a mai invocat, totodată, interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.170 și 1.480 C. civ., întrucât exigențele bunei-credințe impuneau pârâtei ca, urmare a notificării reclamantei privind intenția de prelungire a perioadei de livrare, fie să accepte prelungirea perioadei de livrare, fie să ofere cantitatea de marfă nelivrată.

Într-o altă critică, s-a susținut interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1.510 și 1.511 C. civ., întrucât, potrivit art. 6.4 din contract, pârâta era obligată să livreze marfa, iar reclamanta era ținută numai să plătească prețul, punerea la dispoziție a graficului de livrare sau a mijloacelor de transport fiind simple acte pregătitoare în vederea executării obligațiilor principale.

Potrivit reclamantei, chiar dacă neexecutarea integrală a contractului i-ar fi imputabilă, ca urmare a neindicării graficului de livrare și a lipsei punerii la dispoziție a mijloacelor de transport, pârâta avea oricum obligația de a o pune în întârziere pe reclamantă și de a oferi executarea propriei obligații pentru a transfera astfel riscul neexecutării conform art. 1.511 C. civ.

Având în vedere motivele de nelegalitate a deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022, ca o consecință, reclamanta a arătat că și decizia de completare nr. 446 din 6 decembrie 2022, prin care a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în apel, este nelegală.

La data de 5 aprilie 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata B. S.R.L., prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Totodată, s-au solicitat cheltuieli de judecată.

La data de 25 aprilie 2023 a fost înregistrat răspunsul la întâmpinare formulat de recurenta A. S.R.L.

Recurenta invocă incidența cazului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând aplicarea greșită a următoarelor dispoziții de drept material: art. 1.270, 1.350 și 1.412 C. civ., art. 1.321 C. civ., art. 1.556 C. civ. și art. 1.615 C. civ., art. 1.170 și 1.480 C. civ., art. 1.510 și 1.511 C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă în susținerea căii extraordinare de atac, "Casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Rolul curții de casație, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., este de a realiza un control judiciar de legalitate a deciziei instanței de apel, în cadrul căruia se verifică numai conformitatea hotărârii cu dreptul substanțial aplicabil.

Rezultă astfel că situația de fapt reținută în etapele procesuale ale judecării fondului și modalitatea de apreciere a probatoriului se impun întocmai în fața instanței de recurs, excedând controlului judiciar cu care aceasta este prin lege învestită.

Prin urmare, judecata în recurs este limitată exclusiv la aspecte de legalitate.

În cauză, se reține că, potrivit unor prime critici, se susține nelegalitatea deciziei din apel prin raportare la dispozițiile art. 1.270, art. 1.350, art. 1.412 și art. 1.556 C. civ.

Reclamanta invocă, în esență, interpretarea greșită a clauzelor contractuale, instanța de apel stabilind eronat că obligațiile asumate de pârâtă puteau fi executate numai în perioada de livrare respectiv 02.11.2020-16.11.2020, fără a lua în considerare clauza art. 10.8, potrivit căreia pârâta era ținută de obligația de livrare a întregii cantități de marfă prevăzute în contract până la îndeplinirea ei integrală. Pretinde reclamanta că, în acest fel, s-a stabilit greșit durata de executare a obligațiilor contractuale, cu consecința exonerării pârâtei cu privire la obligația de livrare ulterior datei de 16.11.2020, contrar art. 1.556 C. civ.. Totodată, în opinia părții, în mod eronat a reținut instanța de apel că obligația întocmirii graficului de livrare în vederea preluării-predării mărfii ar fi aparținut reclamantei.

Înalta Curte, verificând decizia atacată, constată că instanța de apel a supus analizei sale și a interpretat clauzele contractuale în mod sistematic, unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului, astfel cum impune art. 1.267 C. civ., stabilind în mod corect voința concordantă a părților.

Astfel, instanța de apel a examinat clauza art. 10.8, pe care a interpretat-o coroborat cu art. 6 din contract, concluzia exprimată fiind aceea că perioada de livrare agreată este de esența convenției părților.

Tot ca urmare a unei corecte analize și interpretări a contractului, a stabilit instanța de apel că părțile nu și-au asumat obligația de a a încheia un act adițional în vederea prelungirii perioadei de livrare, neexistând nicio clauză contractuală în acest sens, oferta reclamantei făcută după data de 16.11.2020 nefiind acceptată de pârâtă.

Or, deși recurenta a invocat buna-credință în executarea prestațiilor asumate în temeiul contractului, se constată că, în lipsa unei obligații convenționale sau legale, pârâtei nu i se poate imputa în mod valabil obligația de a prelungi perioada de livrare.

În consecință, corect a stabilit prima instanță de control judiciar că obligația pârâtei de livrare trebuia executată în perioada agreată contractual, reținând, totodată, că împlinirea termenului a avut ca efect stingerea obligației de livrare, conform art. 1.412 C. civ.

În egală măsură, sunt întemeiate apărările pârâtei formulate pe calea întâmpinării la recurs potrivit cărora însăși reclamanta a trasat cauza cererii de chemare în judecată, prin faptul că și-a întemeiat pretențiile pe art. 6.3 din contract, invocând nelivrarea întregii cantități de marfă în perioada de livrare prevăzută de art. 6.1, așa încât, conform art. 9 alin. (2) și 22 alin. (6) Cod procedură, nu este posibilă modificarea cauzei juridice, în sensul extinderii perioadei de executare după data prevăzută în contract.

Susținerile reclamantei sunt, totodată, contrazise de dispozițiile art. 6.3 din convenția părților, menite să sancționeze culpa pârâtei de a nu executa în întregime contractul în intervalul 02.11.2020 - 16.11.2020, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, cu ocazia validării raționamentului primei instanțe.

Concluzionând, contrar alegațiilor recurentei, instanța de apel a analizat și a interpretat corect clauzele contractuale, stabilind corect voința concordantă a părților și determinând corect prestațiile asumate de către acestea, precum și perioada de executare a contractului, la finalul căreia obligația de livrare a pârâtei a încetat, dispozițiile art. 1.412 C. civ. fiind respectate.

Așa fiind, cu privire la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1.270 și art. 1.350 C. civ., Înalta Curte reține că, sub aspectul stabilirii culpei contractuale, recurenta invocă preponderent aspecte de fapt care nu pot fi reapreciate în recurs.

Instanța de apel, ca urmare a analizării probelor, a comunicărilor realizate între partenerii contractuali, a modului de executare a obligațiilor contractuale, precum și a atitudinii subiective a părților, a stabilit culpa exclusivă a reclamantei în ceea ce privește neexecutarea integrală a contractului, aceasta având obligația de a-și exprima opțiunea de preluare a mărfii și de a trimite mijloacele de transport în intervalul 02.11.2020-16.11.2020, chiar și în lipsa unui grafic de livrare întocmit de comun acord cu cocontractantul.

Privitor la ordinea de executare a obligațiilor, s-a reținut judicios că, exceptând plata prețului, obligația principală a reclamantei în calitate de cumpărător era aceea de a prelua marfa, pârâta având obligația corelativă de a o preda, însă, pentru a intra în posesia mărfii, reclamanta, în calitate de cumpărător avea obligația, ce îi revenea într-o mai mare măsură decât pârâtei, de a întocmi graficul de livrare dar, mai cu seamă, obligația de a pune la dispoziție mijloacele de transport necesare în vederea preluării mărfii.

Or, valorificând probele din dosar, instanța de apel a reținut neexecutarea de către reclamantă a oricăror demersuri de preluare a mărfii în interiorul perioadei de livrare prevăzute contractual.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1.321 C. civ., reclamanta susținând teza rămânerii în ființă și a eficacității contractului între părți, întrucât nu a survenit nicio cauză de încetare, se reține că instanța de apel a analizat corect dispozițiile art. 10.8 și 6.1 din contract, stabilind că era de esența contractului ca reclamanta să își manifeste opțiunea de a cumpăra până la 16.11.2020, ceea ce nu s-a întâmplat, așa cum s-a concluzionat pe baza probelor analizate.

Referitor la neîntocmirea graficului de livrare și a modului de lucru statornicit între părți, reclamanta se limitează în a relua criticile deja analizate, exprimându-și simplul dezacord în raport cu stabilirea culpei sale contractuale, și nu motive distincte, de nelegalitate, a deciziei recurate.

În orice caz, trebuie subliniat că instanța de apel nu a ignorat modalitatea în care părțile au conlucrat anterior, ci a reținut că reclamanta, în interiorul perioadei de livrare, nu și-a manifestat intenția de cumpărare și a restului de marfă rămas în depozitul pârâtei, opțiune care s-ar fi putut materializa fie prin propunerea sau întocmirea graficului de livrare, fie trimiterea mijloacelor de transport în vederea preluării efective a mărfii.

Critica privind încălcarea dispozițiilor art. 1.556 C. civ., ca urmare a faptului că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile invocării de către pârâtă a excepției de neexecutare, vizează aspecte de eventuală netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate.

Excepția de neexecutare este un mijloc de apărare, invocat de pârâtă pentru a obține respingerea pretențiilor reclamantei întemeiate pe art. 6.3 din contract, prin care s-a susținut că neexecutarea integrală a contractului în perioada de livrare se justifică prin aceea că reclamanta însăși nu a cerut livrarea întregii cantități de marfă convenite.

Susținerile părților pe aceste aspecte au fost supuse analizei instanței de apel care și-a întemeiat concluziile în urma aprecierii și valorificării probatoriului administrat.

Dimpotrivă, în recurs nu pot fi reanalizate probele în vederea reaprecierii situației de fapt deja stabilite de către instanțele devolutive, în cadrul căreia s-a reținut că reclamanta, în perioada 02.11.2020 - 16.11.2020, și-a exprimat intenția de a cumpăra numai o parte din întreaga cantitate de marfă ținută la dispoziția sa de către pârâtă.

Instanța de apel, în raport cu situația de fapt reținută, a interpretat și a aplicat corect art. 1.556 C. civ., stabilind că reclamantei îi revenea obligația de a notifica intenția de cumpărare, fie prin întocmirea graficului de livrare, fie prin deplasarea la locul de livrare în vederea preluării efective a mărfii.

Înalta Curte, din perspectiva aplicării dispozițiilor legale, constată că instanța de apel, urmare unei interpretări corecte a legii și a contractului, a stabilit corect atât obligațiile asumate de părți, cât și ordinea de executare a acestora, obligația pârâtei de a preda marfa, în calitate de vânzător, fiind subsecventă obligației reclamantei de a-și manifesta opțiunea de preluare, în calitate de cumpărător.

Prin urmare, instanța de apel corect a stabilit caracterul întemeiat al excepției de neexecutare, având în vedere că, deși contractul nu a fost executat integral, nu se poate reține o culpă a pârâtei sau o neexecutare nejustificată din partea acesteia. Ca o consecință, nici nu mai putea fi analizată răspunderea civilă contractuală.

Cu toate acestea, instanța de apel a pășit la analiza condițiilor răspunderii civile contractuale, ocazie cu care a stabilit că nu poate fi angajată răspunderea pârâtei în conformitate cu art. 6.3 din contract, responsabilitatea pentru neexecutarea integrală a contractului aparținând reclamantei.

În continuare, criticile privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.270, art. 1.170 și art. 1.480 C. civ. referitoare la executarea cu bună-credință a obligațiilor sunt neîntemeiate, întrucât pârâta era ținută să își execute obligațiile cu bună-credință strict în interiorul perioadei de livrare, nu și în afara acesteia, instanța de apel reținând corect că intervalul de livrare agreat nu a fost prelungit prin act adițional.

Așadar, reclamanta pretinde neîntemeiat că la data de 16.11.2020, urmare notificării intenției de prelungire a perioadei de livrare, pârâta ar fi avut obligația, fie de a accepta să prelungească perioada de livrare, fie de a oferi cantitatea de marfă rămasă nelivrată, o astfel de obligație neexistând în contract, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel.

Nu în ultimul rând, susținerile privind interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1.510 și art. 1.511 C. civ. nu pot fi avute în vedere, fiind formulate omisso medio, câtă vreme prevederile legale de care se prevalează reclamanta în recurs nu au fost invocate în fața instanței de apel.

Înalta Curte impune astfel concluzia că motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, recursul formulat împotriva deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022 fiind nefondat.

Dat fiind că nu au fost identificate motive de nelegalitate a deciziei nr. 389 din 26 octombrie 2022, în mod corect fiind respins apelul reclamantei, rezultă că nu pot fi reținute vicii de nelegalitate nici în privința deciziei de completare nr. 446 din 6 decembrie 2022, prin care reclamanta, în calitate de parte care a pierdut procesul în apel, în mod corect a fost obligată la plata cheltuielilor ocazionate pârâtei în această etapă procesuală, conform art. 453 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziilor nr. 389 din 26 octombrie 2022 și nr. 446 din 6 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta A. S.R.L. la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 4.760 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziilor nr. 389 din 26 octombrie 2022 și nr. 446 din 6 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta la plata către intimata B. S.R.L. a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 septembrie 2023.