ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 280/2024

Ședința publică din data de 13 februarie 2024

Asupra recursului de față, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 27 mai 2020 sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 211.085 RON, reprezentând pagube produse prin neexecutarea corespunzătoare a lucrărilor efectuate în baza contractului de prestări servicii cu nr. x/18.01.2018, având ca obiect Reabilitare C.; cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 661 din 1 noiembrie 2022, Tribunalul Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 174 din 4 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței nr. 661 din 1 noiembrie 2022, pronunțate de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal; a fost schimbată sentința apelată în sensul că a fost admisă în parte acțiunea și a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 130.385 RON, precum și cheltuieli de judecată în cuantum de 10.569,05 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs.

În susținerea recursului declarat, pârâta arată că hotărârea a fost dată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.266 și art. 1.267 din C. civ., referitoare la regulile de interpretare a contractelor.

Recurenta-pârâtă redă dispozițiile art. 1.266 C. civ., arătând că instanța de apel în mod greșit a procedat la interpretarea dispozițiilor contractuale, deducând și aplicând în raporturile dintre părți obligații ce nu existau în contract.

Potrivit recurentei-pârâte, în contract au stabilit lucrările de reparații ce trebuia efectuate, contractul fiind însoțit de situații de lucrări și devize în care au fost detaliate toate operațiunile avute în vedere de părți, lucrările fiind executate conform contractului și anexelor acestuia.

Așadar, astfel cum arată recurenta-pârâtă, întinderea drepturilor și obligațiilor părților au fost stabilite explicit în contract.

Mai arată recurenta-pârâtă că prin operațiunea de interpretare a unei convenții nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de părțile contractante, ci se urmărește determinarea și identificarea voinței reale și concordante a acestora.

Or, recurenta-pârâtă susține că nu și-a asumat contractual obligația de decopertare, toate lucrările fiind identificate în contract și în anexele la acesta, inclusiv acțiunea de curățenie la finalizarea lucrărilor.

În aceeași ordine de idei, recurenta-pârâtă precizează că, în completarea acestor înscrisuri, părțile au procedat la administrarea probei testimoniale care a reliefat că din contract și din anexele la acesta nu rezultă obligația de efectua lucrări suplimentare.

Mai precizează recurenta-pârâtă că, dacă depoziția martorului pe care l-a propus poate fi interpretată cu o doză de subiectivism, cu toate că nu a fost cazul, depoziția martorului reclamantei a reliefat în mod clar înțelegerea pe care a avut-o cu societatea intimată.

Astfel, prin depoziția martorului său, s-a arătat că din motive financiare, cu toate că s-a discutat acest lucru, intimata-reclamantă a refuzat executarea unor lucrări suplimentare, lucrări ce ar fi presupus achitarea unor sume în plus.

În raport de aceste mijloace de probă, recurenta-pârâtă apreciază că instanța de apel a procedat la o interpretare eronată a obligațiilor contractuale, generând obligații noi și sancționând-o pentru neexecutarea unor lucrări ce nu au fost prevăzute și asumate.

Din devizele de lucrări, astfel cum precizează recurenta-pârâtă, se poate observa că au fost menționate diverse alte operațiuni mai puțin însemnate, fapt ce conduce la ideea că, dacă părțile s-ar fi angajat la o operațiune așa laborioasă, cu siguranța ar fi menționat-o în actele bilaterale.

În sprijinul acestor susțineri vine, în opinia recurentei-pârâte, și conduita reclamantei, care a preluat și utilizat clădirea, și mai mult decât atât, a achitat întreaga valoare a lucrărilor.

Recurenta-pârâtă apreciază că toate aceste aspecte trebuie coroborate și cu depoziția martorului intimatei-reclamantei care a arătat ca a stat în permanență pe șantier și a comunicat mereu stadiul lucrărilor și operațiunile efectuate, ba chiar mai mult a susținut că a informat administratorul societății că nu s-a efectuat o operațiune de decopertare anterioară.

Recurenta-pârâtă arată că nu se poate susține că lucrarea ar fi inclus și operațiunea de decopertare a suprafeței inițiale, în raport și de comportamentul intimatei-reclamante care, având cunoștință de operațiunile efectuate, astfel cum reiese din depoziția martorului său, s-a comportat ca o persoană mulțumită de calitatea și tipul de operațiuni, achitând integral lucrarea și neformulând nicio obiecțiune raportat la o presupusă neexecutare.

În ceea ce privește calitatea lucrărilor, recurenta-pârâtă arată că, astfel cum reiese din lucrarea de specialitate efectuată de expertul desemnat, lucrarea a fost efectuată în parametri corecți, cauza incidentului fiind tocmai neefectuarea unei lucrări, lucrare ce nu era obligatorie, care nu a fost comandată și nici plătită, părțile înțelegând de comun acord să nu efectueze o asemenea operațiune.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante la 31.08.2023.

La 02.10.2023, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât motivele invocate de recurenta-pârâtă nu încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 11.10.2023; aceasta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din 7 februarie 2024, s-a dispus amânarea pronunțării, în temeiul dispozițiilor art. 222 C. proc. civ., pentru a da posibilitatea recurentei-pârâte de a depune concluzii scrise.

La 12.02.2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar concluzii scrise, comunicate și prin intermediul poștei, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă.

A arătat că argumentele invocate se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1.266-1.267 C. civ., stabilind în sarcina sa obligații și garanții suplimentare, ce nu au fost stabilite prin contract și, mai mult decât atât, a aplicat norme generale în locul unor norme speciale și invers.

Astfel, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a stabilit în sarcina sa obligații specifice contractului de antrepriză, fără a observa că, într-o astfel de situație, și obligațiile beneficiarului ar fi trebuit analizate din aceeași perspectivă, prin raportare la contractul de antrepriză și la Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții.

În raport de aceste argumente, recurenta-pârâtă face trimitere la dispozițiile art. 1.874 și art. 1.875 alin. (2) C. civ. și la art. 27 din Legea nr. 10/1995.

În ceea ce privește întinderea garanției pentru eventualele vicii ascunse sau evidente, recurenta-pârâtă arată că îndeplinirea de către intimata-reclamantă chiar și a uneia din obligațiile specifice contractului de antrepriză, respectiv contractarea unei lucrări separate de elaborare a proiectului tehnic și obținerea autorizației de construire, ar fi clarificat modul corespunzător de efectuare a lucrărilor și ar fi eliminat orice dispută cu privire la necesitatea îndepărtării izolației vechi.

Recurenta-pârâtă susține că pretinsele vicii nu pot fi considerare ascunse și că, în ceea ce privește recepția lucrărilor, în raport de art. 27 din Legea nr. 10/1995, recepția lucrărilor (chiar și tacită) este confirmată și de lipsa oricăror reclamații din partea reclamantei pe durata a aproape 2 ani.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, în raport de excepția nulității, a cărei analiză este prioritară în respectarea dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a admite excepția, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de recurentă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) statuând că sancțiunea nulității pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că motivul de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este invocat formal.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Deși recurenta-pârâtă susține că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., în raport de dispozițiile contractuale, argumentele expuse vizează, în exclusivitate, aspecte de netemeinicie.

Motivele invocate sunt formale, întrucât nu se încadrează în critici efective cu privire la decizia recurată, lipsind orice argumentare de pretinsă nelegalitate, raportat la considerentele acesteia.

Recurenta-pârâtă se limitează a reitera împrejurări de fapt rezultate din raportul contractual, în marea parte a criticilor, astfel cum reiese din argumentele ce vizează obligațiile asumate contractual.

Înalta Curte arată că argumentele ce vizează prevederile contractuale nu pot fi apreciate ca și critici de nelegalitate, în condițiile în care interpretarea contractului nu poate fi făcută decât prin intermediul mijloacelor de probă administrate, reprezentând, așadar, critici de netemeinicie.

Recurenta-pârâtă tinde, prin expunerea criticilor referitoare la interpretarea dispozițiilor contractuale, la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De asemenea, Înalta Curte arată că acele critici prin care se urmărește cenzurarea aprecierii date de instanță mijloacelor de probă, respectiv martori, expertiză, și o nouă judecată a fondului, sunt incompatibile cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că acele critici ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 1.874, art. 1.875 alin. (2) și art. 27 din Legea nr. 10/1995, astfel cum recurenta-pârâtă le-a expus prin concluziile scrise, nu pot face obiectul analizei, câtă vreme instanța de recurs nu a fost legal învestită cu aceste motive prin memoriul de recurs, astfel cum impun dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L. și, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 174 din 4 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 174 din 4 mai 2023, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 februarie 2024.