ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 703/2025

Ședința publică din data de 8 aprilie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 mai 2021 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 254.000 RON, cu titlu de clauză penală, datorată în temeiul contractului de cumpărare nr. x din data de 02.08.2019 încheiat de părți și a facturii fiscale nr. x/15.12.2020, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente penalității contractuale, calculate de la data de 01.10.2020 și până la momentul plății efective, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2519 din 27 octombrie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 254.000 RON cu titlu de daune interese și a sumei de 16.630,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care suma de 6.145 RON taxă judiciară de timbru, iar suma de 10.485,70 RON onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentințe pârâtă B. S.R.L. a formulat apel, solicitând admiterea căii de atac și, în principal, anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, modificarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 775 din 21 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 2519 din 27 octombrie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata -reclamantă A. S.R.L., ca nefondat. A fost obligată apelanta la plata către intimată a sumei de 5.922,04 RON cheltuieli de judecată.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta B. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 775 din 21 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

După un scurt istoric al cauzei, în argumentarea cererii de recurs, susține, în esență, că instanța de apel a făcut o greșita aplicare a prevederilor Legii nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante.

Dat fiind că instanța a considerat contractul dintre părți ca fiind unul valabil, menționează că a solicitat instanței aplicarea prevederilor art. 13 lit. a), lit. b) și lit. e) din Legea nr. 72/2013 privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligațiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesioniști și între aceștia și autorități contractante și să aplice sancțiunea prevăzută de art. 15 din Legea nr. 72/2013 în ceea ce privește clauza penală prevăzută în contractul încheiat.

Reiterând cele susținute în apel, în opinia sa, acest contract este unul de adeziune, impus de către intimata-reclamantă, care are o poziție dominantă raportat la apelantă, având în vedere că face parte dintr-un grup internațional care activează în domeniu. Reclamanta a mai depus în probațiune și contracte cu alți parteneri și chiar și din analiza acestora rezultă că suntem în prezența aceluiași contract tipizat, fiind evident că este unul de adeziune.

Apreciază că suntem în prezența unei clauze abuzive impuse fără negociere printr-un contract de adeziune impus de o firmă cu o evidentă poziție dominantă pe piață. Instanța de judecată a respins în mod superficial această apărare, arătând că nu a fost dovedită îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru a se constata acest caracter, însă pârâtei i-au fost respinse toate probele implicit prin care dorea probarea acestor condiții. Mai mult, prima instanță nu a analizat aplicarea normelor legale antemenționate prin raportare la prevederile art. 1182 - 1203 C. civ.

Sub un alt aspect, consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1516 alin. (2) raportat la art. 1530 și art. 1538 și la art. 1549-1554 C. civ.

Susține că față de temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată (art. 1530 și art. 1538 C. civ.), cerere prin care s-a solicitat angajarea răspunderii contractuale prin plata unor daune interese cuantificate anticipat prin clauza penală, precum și față de dispozițiile art. 1516 alin. (2) C. civ., reiese că intimata - reclamantă a dorit rezoluțiunea în parte a contractului, însă a solicitat doar plata daunelor interese în cuantumul prevăzut prin clauza penală.

Fiind un contract și de răspundere contractuală, devin aplicabile prevederile art. 1549 C. civ., potrivit cărora se poate solicita fie executarea silită în natură a contractului în integralitatea sa, fie rezilierea sau rezoluțiunea contractului.

Având în vedere că nu a avut loc o reziliere a contractului în temeiul art. 1552 C. civ. în lipsa unei notificări exprese în acest sens, rezoluțiunea nu poate fi decât judiciară, însă în cauză nu s-a solicitat acest lucru. Ca urmare, cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea sa la plata daunelor interese este inadmisibilă, întrucât acestea pot fi cerute numai subsidiar rezoluțiunii, fiind în fapt un efect al acesteia.

De asemenea, în contextul în care apelanta nu a semnat contractul dintre părți, cu consecința lipsei asumării unei clauze penale, solicitarea reclamantei, întemeiată pe o clauză penală, este una inadmisibilă.

Consideră, totodată, că instanța de prim control judiciar a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1533 și ale art. 1534 C. civ. cu privire la previzibilitatea prejudiciului și prejudiciul imputabil creditorului.

În ceea ce privește previzibilitatea prejudiciului, recurenta-pârâtă susține că, din interpretarea dispozițiilor art. 1533 și art. 1534 C. civ., rezultă că, pe de o parte, nu a prevăzut acest prejudiciu invocat de intimata-reclamantă, iar, pe de altă parte, vina pentru producerea acestuia aparține în exclusivitate acesteia din urmă.

A arătat că intimata-reclamantă a indus-o în eroare cu privire la calitățile sale de membru OIPA și de procesator român, acestea reprezentând o omisiune culpabilă în temeiul art. 1534 alin. (1) C. civ., cu atât mai mult că cu cât apelanta a informat, în prealabil, cu privire la faptul că nu vinde produsele sale în lipsa unor astfel de certificări.

Prin urmare, a apreciat că prejudiciul invocat de către intimată nu este consecința directă și necesară a neexecutării obligației de livrare, ci este efectul propriei sale alegeri, respectiv de a nu achiziționa cereale de la alți furnizori.

În acest sens, apreciază că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu s-au pronunțat cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 1534 alin. (2) C. civ.

În ceea ce privește excepția de neexecutare a contractului, recurenta-pârâtă a făcut referire la dispozițiile art. 1555 și 1556 C. civ. și a arătat că intimata- reclamantă nu și-a îndeplinit propria sa obligație, respectiv aceea de a pune la dispoziția apelantei dovada calității sale de procesator român, ceea ce justifică neîndeplinirea obligației de livrare a produselor, cu atât mai mult cu cât B. nu a semnat contractul dintre părți.

Recurenta B. S.R.L. a mai susținut că prima instanță nu a analizat incidența, în cauză, a dispozițiilor art. 1182 - 1183 C. civ., care reglementează modul de încheiere a contractului și buna-credință în negocieri și ale art. 1201-1203 C. civ. cu privire la clauzele acceptate în conținutul contractului.

Astfel, a apreciat, pe de o parte, că în cazul contractului de adeziune nu sunt respectate rigorile bunei-credințe în negocieri, iar, pe de altă parte, că sunt incidente dispozițiile art. 1203 C. civ. referitoare la clauzele neuzuale, întrucât din modul de redactare a prevederilor contractuale rezultă că apelanta - pârâtă era obligată să vândă cantitatea produsă către intimata - reclamantă.

În final, a învederat că, în situația în care se apreciază ca fiind aplicabile prevederile contractului nr. x/02.08.2021, solicită să se facă aplicarea dispozițiilor art. 1541 C. civ. referitoare la reducerea clauzei penale, apreciind, totodată, că penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul efectiv ce putea fi prevăzut de către părți la încheierea contractului.

Instanța de apel a considerat ca nu este excesivă această clauză penală dat fiind caracterul reciproc al acesteia.

Deși este de esența clauzei penale faptul că nu se impune probarea prejudiciului, raportat la solicitarea de cenzurare a acestei clauze, consideră că instanța putea verifica dacă raportat la prejudiciul real suferit de reclamantă, aceasta este sau nu excesivă. În fapt, reclamanta nu a probat nici un fel de prejudiciu, prețul de piață la momentul respectiv fiind chiar mai mic decât cel așa zisul contract dintre părți.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel spre o nouă judecată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului. Pe fond, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

În cauză nu se confirmă motivul de nelegalitate instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanța de apel a dat o corectă eficiență normelor de drept material care au susținut soluția pronunțată.

Se constată că doar în parte criticile expuse în memoriul de recurs aduc în dezbatere, în mod real, nelegalitatea deciziei atacate; cele mai multe sunt incompatibile, însă, cu natura nedevolutivă a prezentei căi de atac, ca urmare, la soluționarea recursului, Înalta Curte va analiza numai acele critici de nelegalitate care se încadrează în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, aceste critici de nelegalitate sunt cele prin care se susține, în esență, că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit art. 1516 alin. (2) raportat la art. 1530 și art. 1538 și la art. 1549-1554 C. civ., întrucât, în opinia recurentei-pârâte, în situația în care o parte contractantă nu își îndeplinește obligațiile, remediile ce pot fi solicitate sunt fie executarea silită a obligațiilor respective, fie rezoluțiunea contractului, cu solicitarea de daune-interese pentru prejudiciul cauzat, iar în speță, de vreme ce intimata-reclamantă nu a învestit instanța cu un capăt de cerere privind rezoluțiunea contractului, este inadmisibilă o solicitare de plată a daunelor-interese cuantificate anticipat prin clauza penală, fără a fi constatată în prealabil rezoluțiunea.

Este de necontestat că reclamanta A. și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1530 și art. 1538 din C. civ., solicitând, în concret, angajarea răspunderii contractuale prin plata unor daune interese cuantificate anticipat prin clauza penală, prevăzută la art. 4.2 din Contractul încheiat, pentru neexecutarea integrală a unor obligații contractuale.

Potrivit art. 1538 C. civ. civil:

"(1) Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației principale.

(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației principale, fie clauza penală.

(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.

(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun prejudiciu.

(5) Dispozițiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenției prin care creditorul este îndreptățit ca, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze plata parțială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispozițiile privitoare la arvună."

Conform art. 1516 alin. (2) C. civ.:

"(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.

(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

Conform textelor legale enunțate clauza penală reprezintă o convenție prin care debitorul se obligă la o prestație suplimentară (de obicei o sumă de bani) în cazul neexecutării obligației principale, acordând creditorului posibilitatea de a alege între a cere executarea silită sau plata clauzei penale, fără a fi obligat să dovedească prejudiciul. Rezoluțiunea, pe de altă parte, este o sancțiune juridică care desființează contractul retroactiv din cauza unei neexecutări culpabile, obligând părțile la restituirea prestațiilor deja primite.

Înalta Curte subliniază că penalitatea contractuală reprezintă un remediu distinct și necondiționat de rezoluțiune, putând fi solicitată independent de această formă de desființare a contractului.

Cum în mod legal a reținut și instanța de prim control judiciar, nici prevederile art. 1538 C. civ. și nici cele ale art. 1516 C. civ., invocate de recurentă, nu impun creditorului obligația de a cere rezoluțiunea contractului, iar alegațiile pârâtei (reiterate și în recurs), în sensul că în cauză reclamanta ar fi dorit rezoluțiunea contractului sunt negate de petitele cererii de chemare în judecată depuse la prima instanță, care au fost formulate de reclamantă în baza principiului disponibilității.

În egală măsură, instanța de prim control judiciar a reținut cu justețe că pârâtă a invocat în mod nefondat dispozițiile art. 1533 și 1534 C. civ. și faptul că nu a prevăzut prejudiciul, în condițiile în care prin clauza penală părțile chiar asta fac, respectiv evaluează anticipat prejudiciul pentru situația neexecutării obligației principale, cu consecința că față de evaluarea convențională a prejudiciului nu mai este necesară evaluarea judiciară a acestuia.

Or, este știut că instanța nu poate interveni în contractul încheiat între părți, ci are doar posibilitatea să constate nulitatea unei clauze abuzive, dar în speță acest aspect nu a fost dovedit.

În acest context, se impune și precizarea că situația de fapt stabilită de instanța de apel (printr-o verificare proprie a materialului probator) constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, față de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, simpla reluare a aspectelor particulare ale litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse la instanțele de fond (ex.:

"B. nu a semnat contractul dintre părți", "suntem în prezența unei clauze abuzive impuse fără negociere printr-un contract de adeziune impus de intimata reclamantă, care are o poziție dominantă pe piață", "intimata-reclamantă a indus-o în eroare cu privire la calitățile sale de membru OIPA și de procesator român, acestea reprezentând o omisiune culpabilă în temeiul art. 1534 alin. (1) C. civ..", "intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit propria sa obligație, respectiv aceea de a pune la dispoziția apelantei dovada calității sale de procesator român, ceea ce justifică neîndeplinirea obligației de livrare a produselor", "penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul efectiv ce putea fi prevăzut de către părți la încheierea contractului" etc.) nu răspund exigențelor legale care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a motivelor de apel, cu toate că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită exclusiv un control de legalitate.

Simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se releva aspecte de nelegalitate care să se subsumeze motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu întrunește cerința prescrisă de lege.

Așa fiind, susținerile privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 72/82013, ale art. 1533-1534 C. civ., trimiterile la prevederile art. 1182-1203 art. 1541 C. civ. etc. nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și de drept.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 775 din 21 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte B. S.R.L. la plata sumei de 2960,48 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 775 din 21 mai 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 2960,48 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 aprilie 2025.