ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2017

Decizia nr. 833/2017 Asupra recursului, constată următoarele: Prin Cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 10 iunie 2013 sub nr. x/30/2013, reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 231.288,36 euro, cu dobânda legală calculată de la data scadenței obligației până la data plății efective a debitului, precum și acordarea cheltuielilor de judecată. Prin Sentința civilă nr. 694/PI din 19 octombrie 2015, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și a admis acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, fostă SC A. SRL București, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Timișoara.

A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 231.288,36 euro, contravaloarea facturilor: din 21 iunie 2011, din 24 iunie 2011, din 30 iunie 2011, din 30 iunie 2011, din 27 iulie 2011, din 4 august 2011, din 11 august 2011, din 25 august 2011, precum și dobânda legală ce se va calcula în raport de fiecare factură în parte, începând cu a 151-a zi de la data emiterii ei și până la plata efectivă și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 14.147 RON reprezentând taxă de timbru, 3.225 RON reprezentând onorariu de expert și 2.986 RON, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei sentințe, pârâta SC B. SRL a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 229/A din 16 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC B. SRL Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 694 din 19 octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/30/2013, în contradictoriu cu reclamanta SC C. SRL București. A fost obligată pârâta-apelantă SC B. SRL Timișoara la plata către reclamanta SC C. SRL București a sumei de 2.967,76 RON reprezentând cheltuieli de judecată. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că este nefondat motivul invocat de pârâta SC B. SRL Timișoara, prin care solicită respingerea ca inadmisibilă a acțiunii constând în necompetența de soluționare a Tribunalului Timiș, întrucât s-a apreciat că prezenta cauză nu se încadrează în categoria proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, pentru a i se aplică normele de drept italian.

În ceea ce privește fondul apelului, Curtea a constatat că pârâta nu contestă cuantumul sumelor solicitate la plată și nici faptul că datorează aceste sume, ci susține că singurul care are calitate procesuală de a solicita aceste sume de bani, este furnizorul D. De asemenea, instanța de apel a constatat că suma din litigiu trebuie achitată reclamantei și pentru considerentul că reclamanta în calitate de factor de import a achitat suma din litigiu de 231.288,36 euro către E. Italia în baza obligațiilor ce rezultă din Regulile Generale pentru Factoring Internațional și din Convenția Interfactor. Împotriva acestei decizii, pârâta SC B. SRL a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată. Prin raportul întocmit în cauză, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, a apreciat că motivele de recurs astfel cum au fost formulate, pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ. În argumentarea recursului, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat regulile privitoare la competență și cele de procedură, situație ce atrage incidența prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ. În acest context, reținând că instanța română, respectiv Tribunalul Timiș este competent să soluționeze litigiul, instanța de apel și-a întemeiat soluția pe argumente eronate.

Aceasta deoarece, prezenta cauză se încadrează în categoria proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, prin raportare la obiectul raportului juridic, la conținutul său și la aspectele de procedură. Astfel, instanța de apel a susținut, potrivit art. 1066 și art. 1067 C. proc. civ., că Tribunalul Timiș era competent să soluționeze cererea. Procedând în această modalitate, instanța a încălcat prevederile art. 1071 C. proc. civ., potrivit cărora, instanța sesizată verifică din oficiu competența sa, iar necompetența internațională este o excepție ce poate fi invocată oricând, chiar și în căile de atac. De altfel, nici Curtea de Apel Timișoara și nici Tribunalul Timiș nu au menționat, în mod lipsit de echivoc, care este raportul juridic dedus judecății și de unde derivă acesta și nici conținutul acestuia, respectiv obligația a cărei executare se solicită pe calea prezentului litigiu.

În opinia recurentei, cele două instanțe, în aplicarea art. 131 C. proc. civ. ar fi trebuit încă de la momentul verificării competenței să observe elementul de extraneitate al raportului juridic dedus judecății, norma imperativă prevăzută la art. 1090 din același cod, era cea care obliga instanța să verifice calitatea procesuală a părților, obiectul și cauza acțiunii, prin prisma legii care guverna raportul juridic dedus judecății. În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta consideră că instanțele, și de altfel nici reclamanta, nu au menționat temeiul de drept pe care și-au întemeiat soluția, deși, potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluția.

Astfel, dat fiind caracterul devolutiv al apelului, instanța trebuia să indice raportul juridic care, în opinia sa, a fost dedus judecății și care sunt elementele acestuia, întrucât creanța dedusă judecății nu este născută în temeiul unui raport juridic încheiat între părțile litigiului, ci între alte peroane juridice. În realitate, instanța de apel doar a contracarat motivele de apel formulate, fără a expune însă considerentele sale proprii pentru care apreciază că recurenta datorează suma în cauză, adică tocmai motivele de fapt și de drept care să fi contribuit la convingerea sa. În această situație, recurenta consideră că toate acestea fac dificilă verificarea controlului ierarhic, adică tocmai situația care este sancționată de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc.

civ. Prin ultimul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta consideră că deși instanța de apel nu a indicat normele de drept material incidente în speță, aceasta apreciază că au fost avute în vedere norme de drept material român, dar câtă vreme ele nu au fost indicate de instanță, nici recurenta nu este în măsură să le indice. Cu toate acestea, consideră că au fost încălcate normele de drept material prin hotărârea pronunțată, căci în ceea ce privește creanța originară și chiar și transmiterea sa, nu C. civ.

român este dreptul material ce le guvernează, ci normele de drept material italian, astfel cum prevede contractul încheiat între recurentă și furnizorul D. Mai susține recurenta, că instanța de apel a considerat că datorează suma în cauză, în temeiul Regulilor Interfactor - fără a preciza la care ediție face referire - ori așa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea se referă la relațiile dintre factori și nu dintre persoane juridice, profesioniști. În acest context, recurenta apreciază că dacă acestea reprezintă dreptul material avut în vedere de instanță și pentru acest motiv consideră că hotărârea este nelegală și susceptibilă de casare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 19 septembrie 2016, intimata-reclamanta SC C. SRL București a invocat excepția netimbrării recursului, excepția tardivității recursului, precum și excepția nulității față de neîncadrarea motivelor de casare în dispozițiile prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică. Prin răspunsul la întâmpinare transmis prin poștă la 28 decembrie 2016, recurenta-pârâtă SC B. SRL a solicitat înlăturarea susținerilor intimatei ca nefondate. Prin notele depuse la 9 ianuarie 2017, recurenta-pârâtă SC B. SRL a invocat excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes a intimatei-reclamante SC C. SRL București, față de contractul de cesiune de creanță din data de 18 decembrie 2015, intervenit între reclamantă și F. SA.

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte constată că susținerile evocate de recurenta-pârâtă SC B. SRL prin notele depuse la 9 ianuarie 2017 referitoare la Contractul de cesiune de creanță din data de 18 decembrie 2015, nu fac obiectul prezentei cauze, motiv pentru care nu vor luate în considerare. Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta SC B. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente: Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta consideră că instanța de apel a încălcat regulile privitoare la competență, reținând că Tribunalul Timiș este competent să soluționeze litigiul, deoarece prezenta cauză se încadrează în categoria proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate, prin raportare la obiectul raportului juridic, la conținutul său și la aspectele de procedură. Această susținere nu poate fi primită, deoarece prezentul litigiu se desfășoară între două societăți de naționalitate română, respectiv C. SA și SC B. SRL, aceasta din urmă având sediul în Timișoara, iar potrivit art. 1066 alin. (1) C. proc. civ., instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, după caz, sediul principal pe teritoriul României la data introducerii cererii, condiție care este îndeplinită, totodată reținându-se că recurenta nu justifică niciun interes în a invoca necompetența instanțelor române, câtă vreme sediul acesteia este în România.

Tot în același context, se rețin și dispozițiile art. 1067 alin. (2) C. proc. civ., ce prevăd "cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel instanța română în fața căreia pârâtul este chemat rămâne competentă să judece procesul, dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și formulează apărări în fond, fără a invoca excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea cercetării procesului în fața primei instanțe". Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte observă că pârâta nu a invocat excepția necompetenței instanțelor române, în condițiile evocate, iar faptul că prin concluziile scrise depuse la dosar la data de 6 octombrie 2015 aceasta a invocat excepția necompetenței după încheierea în primă instanță a cercetării judecătorești din 21 septembrie 2015, instanța de recurs constată a fi nefondată această critică.

Astfel, raportat la valoarea litigiului și la locul situării sediului societății pârâte, competența de soluționare a cauzei în primă instanță îi revenea Tribunalului Timiș, astfel cum corect a reținut instanța de apel. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură și care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că este nelegală soluția dispusă de instanța de apel, fiind încălcate reguli de procedură, întrucât instanța ar fi trebuit încă de la momentul verificării competenței să observe elementul de extraneitate al raportului juridic dedus judecății, norma imperativă prevăzută la art. 1090 C. proc.

civ. era cea care obliga instanța să verifice calitatea procesuală a părților, obiectul și cauza acțiunii, prin prisma legii care guverna raportul juridic dedus judecății. Această critică nu poate fi reținută față de împrejurarea că în contractul încheiat inițial între D. Italia și SC B. SRL Timișoara s-ar fi stabilit că litigiile născute în legătură cu această convenție vor fi înaintate spre soluționare Tribunalului din Bergamo - Italia, câtă vreme reclamantul C. SA, societate de naționalitate română și cesionar al creanțelor înregistrate de pârâtă față de cedenta D. (Italia), în temeiul contractului de factoring din 4 august 2011, este cel care alege instanța căreia i se adresează cu cererea de chemare în judecată.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază, din analiza considerentelor hotărârii atacate, că raționamentul instanței s-a bazat pe o apreciere corectă, aspect ce nu impune anularea hotărârii. Potrivit dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri mai poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta consideră că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază soluția și că instanța nu a indicat raportul juridic care, în opinia sa, a fost dedus judecății și nici nu a expus considerentele pentru care a apreciat că recurenta datorează suma la care a fost obligată, adică tocmai motivele de fapt și de drept.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. În raport de cele reținute, Înalta Curte apreciază și această critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc.

civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au format convingerea instanței, reținând, în esență, că între pârâta SC B. SRL și S.C. D. a fost încheiat Contractul de vânzare-cumpărare din 24 martie 2011, potrivit căruia, S.C. D. furniza SC B. SRL produsele solicitate de clientul SC G. SRL. Totodată, s-a reținut că la data de 4 august 2011, S.C. D. a încheiat cu E. Italia un contract de factoring, prin care vânzătoarea de echipamente frigorifice a cedat către factor creanțele sale față de debitorii săi externi, sens în care factorul a creditat vânzătorul cu suma corespunzătoare cesiunii, iar la rândul său a recuperat sumele plătite de la factorul cu care colaborează în România, respectiv C. SA, cu care a încheiat un Acord Interfactor.

Astfel, în baza raporturilor născute ca urmare a încheierii contractului de factoring și a acordului interfactor, SC D. a transmis creanțele sale față de pârâta SC B. SRL către factorul de export E. Italia, iar acesta din urmă, la rândul său a cesionat creanțele către factorul de import A. SA România care astfel a devenit creditorul SC B. SRL pentru recuperarea sumelor cesionate. De asemenea, instanța de apel a constatat că pârâta nu a contestat cuantumul sumelor solicitate la plată și nici faptul că datorează aceste sume, ci a susținut că acestea nu ar trebui plătite către C. SA, întrucât singurul care are calitate procesuală de a solicita aceste sume de bani este furnizorul D., în condițiile în care, Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtă.

Motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta consideră că instanța de apel nu a indicat normele de drept material incidente în speță și cu toate acestea, consideră că au fost încălcate normele de drept material prin hotărârea pronunțată, căci în ceea ce privește creanța originară și chiar și transmiterea sa, nu C. civ. român este dreptul material ce le guvernează, ci normele de drept material italian. Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte observă că nici în fața primei instanțe și nici în apel, recurenta nu a ridicat astfel de obiecțiuni referitoare la normele de drept substanțial incidente în cauză, aspect în considerarea căruia constată că această critică nu poate fi primită, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc.

civ. În acest context se reține caracterul neîntemeiat al criticilor invocate de recurentă, față de împrejurarea că pe parcursul relațiilor contractuale, în niciun moment reprezentanții acesteia nu au contestat calitatea sau dreptul reclamantei de a încasa sumele datorate în baza cesiunii de creanță. Totodată, se constată că în mod corect s-a reținut că recurenta a mai recunoscut anterior atât calitatea reclamantei de unic creditor, cât și valoarea sumelor datorate acesteia, cu prilejul încercărilor de soluționare pe cale amiabilă a diferendului ivit în legătură cu plata sumelor datorate, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse în probațiune în fața primei instanțe.

Astfel, faptul că recurenta a fost notificată cu privire la cesiunea de creanță intervenită, pe care a și acceptat-o în mod expres și neechivoc, reclamanta a dobândit calitatea procesuală activă pentru a proceda la recuperarea tuturor sumelor datorate inițial de recurentă furnizorului extern SC D. Așadar, prin efectul cesiunii de creanță, reclamanta a devenit singurul creditor al recurentei SC B. SRL, în virtutea acestei calități fiind singura entitate îndreptățită să introducă și să susțină acțiuni în contra pârâtei, dobândind astfel toate drepturile pe care anterior le avea SC D. față de debitorul său, SC B. SRL. Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc.

civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită. În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală. În considerarea celor ce preced, constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 229/A din 13 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 229/A din 13 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2017. Procesat de GGC - N