ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2017
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 833/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)
Decizia nr.
833/2017
Asupra
recursului, constată următoarele:
Prin Cererea înregistrată pe
rolul Tribunalului Timiș, la data de 10 iunie 2013 sub nr. x/30/2013,
reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL a solicitat
obligarea acesteia la plata sumei de 231.288,36 euro, cu dobânda legală
calculată de la data scadenței obligației până la data
plății efective a debitului, precum și acordarea cheltuielilor
de judecată.
Prin
Sentința civilă nr. 694/PI din 19 octombrie 2015, Tribunalul
Timiș, secția a II-a civilă, a respins excepția lipsei
calității procesuale active a reclamantei și a admis
acțiunea formulată de reclamanta SC C. SRL, fostă SC A. SRL
București, în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL Timișoara.
A fost
obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 231.288,36
euro, contravaloarea facturilor: din 21 iunie 2011, din 24 iunie 2011, din 30
iunie 2011, din 30 iunie 2011, din 27 iulie 2011, din 4 august 2011, din 11
august 2011, din 25 august 2011, precum și dobânda legală ce se va
calcula în raport de fiecare factură în parte, începând cu a 151-a zi de
la data emiterii ei și până la plata efectivă și a fost
obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de
14.147 RON reprezentând taxă de timbru, 3.225 RON reprezentând onorariu de
expert și 2.986 RON, reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva
acestei sentințe, pârâta SC B. SRL a declarat apel, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Prin Decizia
civilă nr. 229/A din 16 martie 2016, Curtea de Apel Timișoara,
secția a II-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta
SC B. SRL Timișoara împotriva Sentinței civile nr. 694 din 19
octombrie 2015 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr.
x/30/2013, în contradictoriu cu reclamanta SC C. SRL București.
A fost
obligată pârâta-apelantă SC B. SRL Timișoara la plata către
reclamanta SC C. SRL București a sumei de 2.967,76 RON reprezentând
cheltuieli de judecată.
Pentru a
decide astfel, instanța de apel a reținut că este nefondat
motivul invocat de pârâta SC B. SRL Timișoara, prin care solicită
respingerea ca inadmisibilă a acțiunii constând în necompetența
de soluționare a Tribunalului Timiș, întrucât s-a apreciat că
prezenta cauză nu se încadrează în categoria proceselor de drept
privat cu elemente de extraneitate, pentru a i se aplică normele de drept
italian.
În ceea ce
privește fondul apelului, Curtea a constatat că pârâta nu
contestă cuantumul sumelor solicitate la plată și nici faptul
că datorează aceste sume, ci susține că singurul care are
calitate procesuală de a solicita aceste sume de bani, este furnizorul D.
De asemenea,
instanța de apel a constatat că suma din litigiu trebuie
achitată reclamantei și pentru considerentul că reclamanta în
calitate de factor de import a achitat suma din litigiu de 231.288,36 euro
către E. Italia în baza obligațiilor ce rezultă din Regulile
Generale pentru Factoring Internațional și din Convenția
Interfactor.
Împotriva
acestei decizii, pârâta SC B. SRL a declarat recurs, invocând motivele de
casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc.
civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea
cauzei spre rejudecare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin raportul
întocmit în cauză, Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 489
alin. (2) C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, a apreciat că
motivele de recurs astfel cum au fost formulate, pot fi încadrate în motivele
de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 5, 6 și 8 C. proc.
civ.
În
argumentarea recursului, recurenta consideră că instanța de apel
a încălcat regulile privitoare la competență și cele de
procedură, situație ce atrage incidența prevederilor art. 488
alin. (1) pct. 3 și 5 C. proc. civ.
În acest
context, reținând că instanța română, respectiv Tribunalul
Timiș este competent să soluționeze litigiul, instanța de
apel și-a întemeiat soluția pe argumente eronate.
Aceasta
deoarece, prezenta cauză se încadrează în categoria proceselor de
drept privat cu elemente de extraneitate, prin raportare la obiectul raportului
juridic, la conținutul său și la aspectele de procedură.
Astfel,
instanța de apel a susținut, potrivit art. 1066 și art. 1067 C.
proc. civ., că Tribunalul Timiș era competent să
soluționeze cererea. Procedând în această modalitate, instanța a
încălcat prevederile art. 1071 C. proc. civ., potrivit cărora,
instanța sesizată verifică din oficiu competența sa, iar
necompetența internațională este o excepție ce poate fi
invocată oricând, chiar și în căile de atac.
De altfel,
nici Curtea de Apel Timișoara și nici Tribunalul Timiș nu au
menționat, în mod lipsit de echivoc, care este raportul juridic dedus
judecății și de unde derivă acesta și nici
conținutul acestuia, respectiv obligația a cărei executare se
solicită pe calea prezentului litigiu.
În opinia
recurentei, cele două instanțe, în aplicarea art. 131 C. proc. civ.
ar fi trebuit încă de la momentul verificării competenței
să observe elementul de extraneitate al raportului juridic dedus
judecății, norma imperativă prevăzută la art. 1090 din
același cod, era cea care obliga instanța să verifice calitatea
procesuală a părților, obiectul și cauza acțiunii,
prin prisma legii care guverna raportul juridic dedus judecății.
În
argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.
proc. civ., recurenta consideră că instanțele, și de altfel
nici reclamanta, nu au menționat temeiul de drept pe care și-au
întemeiat soluția, deși, potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ.,
hotărârea va cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază
soluția.
Astfel, dat
fiind caracterul devolutiv al apelului, instanța trebuia să indice
raportul juridic care, în opinia sa, a fost dedus judecății și
care sunt elementele acestuia, întrucât creanța dedusă
judecății nu este născută în temeiul unui raport juridic
încheiat între părțile litigiului, ci între alte peroane juridice.
În realitate,
instanța de apel doar a contracarat motivele de apel formulate, fără
a expune însă considerentele sale proprii pentru care apreciază
că recurenta datorează suma în cauză, adică tocmai motivele
de fapt și de drept care să fi contribuit la convingerea sa.
În
această situație, recurenta consideră că toate acestea fac
dificilă verificarea controlului ierarhic, adică tocmai situația
care este sancționată de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6
C. proc. civ.
Prin ultimul
motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C.
proc. civ., recurenta consideră că deși instanța de apel nu
a indicat normele de drept material incidente în speță, aceasta
apreciază că au fost avute în vedere norme de drept material român,
dar câtă vreme ele nu au fost indicate de instanță, nici
recurenta nu este în măsură să le indice.
Cu toate
acestea, consideră că au fost încălcate normele de drept
material prin hotărârea pronunțată, căci în ceea ce
privește creanța originară și chiar și transmiterea
sa, nu C. civ. român este dreptul material ce le guvernează, ci normele de
drept material italian, astfel cum prevede contractul încheiat între
recurentă și furnizorul D.
Mai
susține recurenta, că instanța de apel a considerat că
datorează suma în cauză, în temeiul Regulilor Interfactor -
fără a preciza la care ediție face referire - ori așa cum
rezultă din chiar denumirea lor, acestea se referă la relațiile
dintre factori și nu dintre persoane juridice, profesioniști.
În acest
context, recurenta apreciază că dacă acestea reprezintă
dreptul material avut în vedere de instanță și pentru acest
motiv consideră că hotărârea este nelegală și
susceptibilă de casare, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Prin
întâmpinarea înregistrată la data de 19 septembrie 2016,
intimata-reclamanta SC C. SRL București a invocat excepția
netimbrării recursului, excepția tardivității recursului,
precum și excepția nulității față de neîncadrarea
motivelor de casare în dispozițiile prevăzute expres de art. 488 C.
proc. civ., iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca nefondat
și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și
temeinică.
Prin
răspunsul la întâmpinare transmis prin poștă la 28 decembrie
2016, recurenta-pârâtă SC B. SRL a solicitat înlăturarea
susținerilor intimatei ca nefondate.
Prin notele
depuse la 9 ianuarie 2017, recurenta-pârâtă SC B. SRL a invocat
excepția lipsei calității procesuale active și
excepția lipsei de interes a intimatei-reclamante SC C. SRL
București, față de contractul de cesiune de creanță
din data de 18 decembrie 2015, intervenit între reclamantă și F. SA.
Din analiza
actelor dosarului, Înalta Curte constată că susținerile evocate
de recurenta-pârâtă SC B. SRL prin notele depuse la 9 ianuarie 2017
referitoare la Contractul de cesiune de creanță din data de 18
decembrie 2015, nu fac obiectul prezentei cauze, motiv pentru care nu vor luate
în considerare.
Analizând
decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de
drept invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta
SC B. SRL este nefondat, pentru următoarele considerente:
Potrivit
dispozițiilor art. 488 pct. 3 C. proc. civ., casarea unei hotărâri
poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu
încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe,
invocată în condițiile legii.
În
susținerea acestui motiv de recurs, recurenta consideră că
instanța de apel a încălcat regulile privitoare la
competență, reținând că Tribunalul Timiș este
competent să soluționeze litigiul, deoarece prezenta cauză se
încadrează în categoria proceselor de drept privat cu elemente de
extraneitate, prin raportare la obiectul raportului juridic, la conținutul
său și la aspectele de procedură.
Această
susținere nu poate fi primită, deoarece prezentul litigiu se
desfășoară între două societăți de
naționalitate română, respectiv C. SA și SC B. SRL, aceasta din
urmă având sediul în Timișoara, iar potrivit art. 1066 alin. (1) C.
proc. civ., instanțele române sunt competente dacă pârâtul are
domiciliul, după caz, sediul principal pe teritoriul României la data
introducerii cererii, condiție care este îndeplinită, totodată
reținându-se că recurenta nu justifică niciun interes în a
invoca necompetența instanțelor române, câtă vreme sediul
acesteia este în România.
Tot în
același context, se rețin și dispozițiile art. 1067 alin.
(2) C. proc. civ., ce prevăd "cu excepția cazurilor în care prin
lege se dispune altfel instanța română în fața căreia
pârâtul este chemat rămâne competentă să judece procesul,
dacă pârâtul se prezintă în fața instanței și
formulează apărări în fond, fără a invoca
excepția de necompetență, cel mai târziu până la terminarea
cercetării procesului în fața primei instanțe".
Din analiza
actelor dosarului, Înalta Curte observă că pârâta nu a invocat
excepția necompetenței instanțelor române, în condițiile
evocate, iar faptul că prin concluziile scrise depuse la dosar la data de
6 octombrie 2015 aceasta a invocat excepția necompetenței după
încheierea în primă instanță a cercetării
judecătorești din 21 septembrie 2015, instanța de recurs constată
a fi nefondată această critică.
Astfel,
raportat la valoarea litigiului și la locul situării sediului
societății pârâte, competența de soluționare a cauzei în
primă instanță îi revenea Tribunalului Timiș, astfel cum
corect a reținut instanța de apel.
Motivul de
casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. vizează
neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu
nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziții ce constituie dreptul
comun în materia actelor de procedură și care vizează o
singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor
procedurale.
În
argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că este
nelegală soluția dispusă de instanța de apel, fiind
încălcate reguli de procedură, întrucât instanța ar fi trebuit
încă de la momentul verificării competenței să observe
elementul de extraneitate al raportului juridic dedus judecății,
norma imperativă prevăzută la art. 1090 C. proc. civ. era cea
care obliga instanța să verifice calitatea procesuală a
părților, obiectul și cauza acțiunii, prin prisma legii
care guverna raportul juridic dedus judecății.
Această
critică nu poate fi reținută față de împrejurarea
că în contractul încheiat inițial între D. Italia și SC B. SRL
Timișoara s-ar fi stabilit că litigiile născute în
legătură cu această convenție vor fi înaintate spre
soluționare Tribunalului din Bergamo - Italia, câtă vreme reclamantul
C. SA, societate de naționalitate română și cesionar al
creanțelor înregistrate de pârâtă față de cedenta D.
(Italia), în temeiul contractului de factoring din 4 august 2011, este cel care
alege instanța căreia i se adresează cu cererea de chemare în
judecată.
Prin urmare,
Înalta Curte apreciază, din analiza considerentelor hotărârii
atacate, că raționamentul instanței s-a bazat pe o apreciere
corectă, aspect ce nu impune anularea hotărârii.
Potrivit
dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri
mai poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde
motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai
motive străine de natura pricinii.
În argumentarea
acestui motiv de recurs, recurenta consideră că hotărârea
instanței de apel nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază
soluția și că instanța nu a indicat raportul juridic care,
în opinia sa, a fost dedus judecății și nici nu a expus
considerentele pentru care a apreciat că recurenta datorează suma la
care a fost obligată, adică tocmai motivele de fapt și de drept.
În ceea ce
privește motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., este de
reținut că obligația instanței de a-și motiva
hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile
art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele
hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în
drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al
instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în
ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția
adoptată.
În raport de
cele reținute, Înalta Curte apreciază și această
critică a fi nefondată, întrucât contrar susținerilor
recurentei, hotărârea este pronunțată cu respectarea
dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând
motivele de fapt și de drept pe care se sprijină și care au
format convingerea instanței, reținând, în esență, că
între pârâta SC B. SRL și S.C. D. a fost încheiat Contractul de
vânzare-cumpărare din 24 martie 2011, potrivit căruia, S.C. D.
furniza SC B. SRL produsele solicitate de clientul SC G. SRL.
Totodată,
s-a reținut că la data de 4 august 2011, S.C. D. a încheiat cu E.
Italia un contract de factoring, prin care vânzătoarea de echipamente
frigorifice a cedat către factor creanțele sale față de
debitorii săi externi, sens în care factorul a creditat vânzătorul cu
suma corespunzătoare cesiunii, iar la rândul său a recuperat sumele
plătite de la factorul cu care colaborează în România, respectiv C.
SA, cu care a încheiat un Acord Interfactor.
Astfel, în
baza raporturilor născute ca urmare a încheierii contractului de factoring
și a acordului interfactor, SC D. a transmis creanțele sale
față de pârâta SC B. SRL către factorul de export E. Italia, iar
acesta din urmă, la rândul său a cesionat creanțele către
factorul de import A. SA România care astfel a devenit creditorul SC B. SRL
pentru recuperarea sumelor cesionate.
De asemenea,
instanța de apel a constatat că pârâta nu a contestat cuantumul
sumelor solicitate la plată și nici faptul că datorează
aceste sume, ci a susținut că acestea nu ar trebui plătite
către C. SA, întrucât singurul care are calitate procesuală de a
solicita aceste sume de bani este furnizorul D., în condițiile în care,
Tribunalul Timiș a respins excepția lipsei calității
procesuale active a reclamantei invocată de pârâtă.
Motivul
prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când
hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a normelor de drept material.
În
dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta consideră că
instanța de apel nu a indicat normele de drept material incidente în
speță și cu toate acestea, consideră că au fost
încălcate normele de drept material prin hotărârea
pronunțată, căci în ceea ce privește creanța
originară și chiar și transmiterea sa, nu C. civ. român este
dreptul material ce le guvernează, ci normele de drept material italian.
Din analiza
actelor dosarului, Înalta Curte observă că nici în fața primei
instanțe și nici în apel, recurenta nu a ridicat astfel de
obiecțiuni referitoare la normele de drept substanțial incidente în
cauză, aspect în considerarea căruia constată că
această critică nu poate fi primită, raportat la
dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.
În acest
context se reține caracterul neîntemeiat al criticilor invocate de
recurentă, față de împrejurarea că pe parcursul
relațiilor contractuale, în niciun moment reprezentanții acesteia nu
au contestat calitatea sau dreptul reclamantei de a încasa sumele datorate în
baza cesiunii de creanță.
Totodată,
se constată că în mod corect s-a reținut că recurenta a mai
recunoscut anterior atât calitatea reclamantei de unic creditor, cât și
valoarea sumelor datorate acesteia, cu prilejul încercărilor de
soluționare pe cale amiabilă a diferendului ivit în
legătură cu plata sumelor datorate, astfel cum rezultă din
înscrisurile depuse în probațiune în fața primei instanțe.
Astfel,
faptul că recurenta a fost notificată cu privire la cesiunea de
creanță intervenită, pe care a și acceptat-o în mod expres
și neechivoc, reclamanta a dobândit calitatea procesuală activă
pentru a proceda la recuperarea tuturor sumelor datorate inițial de
recurentă furnizorului extern SC D.
Așadar,
prin efectul cesiunii de creanță, reclamanta a devenit singurul
creditor al recurentei SC B. SRL, în virtutea acestei calități fiind
singura entitate îndreptățită să introducă și
să susțină acțiuni în contra pârâtei, dobândind astfel
toate drepturile pe care anterior le avea SC D. față de debitorul
său, SC B. SRL.
Pentru ca
susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza
pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze
încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material,
cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au
fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.
În cazul de
față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a
repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs
să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în
această fază procesuală.
În
considerarea celor ce preced, constatând că nu se confirmă motivele
de nelegalitate reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 5,
6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496
alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC
B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 229/A din 13 martie 2016
pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a
civilă.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE
LEGII
D E C I D E
Respinge ca
nefondat recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr.
229/A din 13 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,
secția a II-a civilă.
Definitivă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 10 mai 2017.
Procesat de