ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1180/2011

Asupra recursului de față; Prin cererea înregistrată la Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, reclamanta SC M.C. SA a chemat în judecată pe pârâta SC M.M.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 214.241,61 lei, reprezentând c/valoarea unor lucrări executate în baza contractului de execuție nr. 19 din 26 iunie 2007 și respectiv a sumei de 9.697,01 lei cu titlu de penalități de întârziere privind plata prețului. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că între părți s-a încheiat contractul de execuție nr. 19 din 26 iunie 2007 având ca obiect - Construire service auto și magazin prezentare SC M.M.I.

SRL, conform proiectului nr. 141 din iunie 2007, prin care pârâta, în calitate de beneficiar, s-a obligat să plătească lucrările de construcții-montaj în volumul fizic realizat, la prețurile unitare fixe, stabilite conform ofertei, anexă la contractul de lucrări. Deși lucrările au fost executate, și recepționate prin procese-verbale, beneficiarul a refuzat și refuză în continuare să plătească o parte din acestea și anume, cele în cuantum de 204.241,61 lei. A mai arătat reclamanta că, datorită refuzului nejustificat de a plăti lucrările executate, pârâta datorează și penalități contractuale în cuantum de 9.697,01 lei. În dovedirea acțiunii reclamanta a depus la dosar contractul nr. 19 din 26 iunie 2007 împreună cu anexele, corespondența purtată de părți, facturi și ordine de plată.

Pârâta a formulat în cauză întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei procedurii prealabile pe care, așa cum rezultă din încheierea din data de 28 ianuarie 2008, nu a mai susținut-o. Pe fond, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că o parte din lucrări au fost executate de către ea în regie proprie, a căror valoare trebuie scăzută din valoarea totală a contractului, potrivit art. 7.2 din contract, iar reclamanta nu a executat în totalitate lucrările contractate, nu a încheiat nici un proces-verbal de recepție a lucrărilor pretins executate, facturile emise nu au fost acceptate la plată. În cauză s-a solicitat și încuviințat proba cu acte, expertiză de specialitate și s-a luat interogatoriul părților.

Prin cererea depusă la fila 263 dosar arbitral, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 182.824,57 lei cu titlu de contravaloare lucrări și 71.948,16 lei penalități de întârziere în plata prețului. Prin concluziile depuse la dosar, pârâta a solicitat admiterea în parte a acțiunii, arătând că valoarea lucrărilor este de 175.167 Euro, s-au achitat 479.553,25 lei și are de achitat un rest de 95.559,35 lei, iar cu privire la penalități a solicitat respingerea acestui capăt de cerere, motivat de faptul că nu s-a făcut o expertiză de specialitate, iar dacă se vor acorda, acestea să nu depășească suma de 68.250, 45 lei. Curtea de Arbitraj Comercial a pronunțat hotărârea nr. 3 din 11 iulie 2008, prin care cu opinie majoritară, a admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească suma de 103.640,39 lei contravaloare lucrări executate și 40108,81 lei penalități de întârziere.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Arbitraj Comercial a reținut că din probele administrate în cauză, respectiv raportul de expertiză întocmit de N.C. și susținerile părților, rezultă că reclamanta a executat în favoarea pârâtei lucrări de construcții, pe care aceasta din urmă, în calitate de beneficiar, nu le-a plătit în totalitate, rămânând o diferență de 103.640,39 lei, sumă stabilită în raport cu cursul euro/leu la data soluționării cauzei. S-a reținut de către instanța arbitrală că pârâta datorează și penalități de întârziere de 0,15%/zi de întârziere în plata prețului, în cuantum de 40.108,81 lei, ce au fost stabilite de părți în contract la capitolul „Condiții speciale”. Împotriva hotărârii pronunțate de Comisia de Arbitraj Comercial au formulat acțiune în anulare atât reclamanta cât și pârâta, solicitând anularea acesteia și pe fond rejudecarea cauzei.

Reclamanta, prin acțiunea în anulare formulată în cauză, a susținut că hotărârea arbitrală este lovită de nulitate întrucât a fost pronunțată după expirarea termenului arbitral prevăzut de art. 353 3 C. proc. civ. Hotărârea arbitrală, a mai susținut reclamanta, este lovită de nulitate deoarece încalcă dispozițiile art. 125 și urm. C. fisc. care reglementează T.V.A., art. 969 C. civ. și art. 3 și urm. din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale. Reclamanta a susținut că prin hotărârea pronunțată în cauză s-a stabilit greșit cuantumul creanței ce o are de recuperat de la pârâtă. Suma la care pârâta trebuia obligată, a arătat reclamanta, este de 171.581,96 lei contravaloare lucrări și 67.462 lei penalități de întârziere, sumă ce rezultă din valoarea lucrărilor stabilită de expertul constructor ca fiind executate, respectiv 175.167 Euro echivalentul a 651.135,21 lei.

Din aceasta sumă pârâta a plătit 479.553,25 lei rămânând de achitat 171.581 lei la care se adaugă penalități în cuantum de 67.462,36 lei. A mai susținut reclamanta că arbitrii, la unele calcule, nu au avut în vedere și T.V.A., și au încălcat și art. 3 din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale potrivit căruia „părțile contractante au obligația efectuării tuturor plăților la data scadenței, stabilită conform contractelor”. La rândul său pârâta a invocat, prin acțiunea în anulare, nulitatea hotărârii arbitrale prin incidența dispozițiilor art. 353 3 C. proc. civ., în sensul că a fost dată după expirarea termenului de arbitraj prevăzut de aceste dispoziții legale.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că din probele administrate în cauză, raportul de expertiză întocmit de C.C., rezultă că reclamanta nu a executat în totalitate lucrările contractuale, recunoscând că mai are de plată față de aceasta suma de 91.621.439 lei. Cu privire la penalitățile de întârziere, pârâta a arătat că nu le datorează, deoarece acestea nu au fost dovedite printr-o expertiză de specialitate, au fost calculate având la bază facturi pentru sume ce reprezintă garanții, iar între părți nu au fost încheiate procese-verbale de recepție. Prin sentința nr. 269 din data de 15 decembrie 2008 Curtea de Apel Ploiești a a dmis acțiunile în anulare conexate, formulate de reclamanta-pârâtă SC M.C.

SA și pârâta-reclamantă SC M.M.I. SRL, a anulat hotărârea arbitrală nr. 3 din 11 iulie 2008 și rejudecând pe fond cauza, a admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei 95.559,35 lei contravaloare lucrări executate, a respins cererea cu privire la penalități, a compensat în parte cheltuielile de judecată (onorariu experți și taxă judiciară de timbru până la valoarea de 3154 lei) și a obligat pârâta să plătească reclamantei 9864 lei cu același titlu, rest după compensare. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că din verificarea actelor dosarului rezultă că cererea arbitrală a fost depusă la data de 21 noiembrie 2007, primul termen de judecata având loc la data de 13 decembrie 2007, când arbitrajul a fost legal constituit, iar hotărârea a fost pronunțată la data de 11 iulie 2008, deci cu depășirea celor 5 luni prevăzute de art. 353 3 C. proc.

civ. Cum dispoziția art. 353 3 C. proc. civ. reprezintă o normă imperativă, încălcarea ei duce la sancțiunea prevăzută de art. 364 alin. (1) din același act normativ și anume la desființarea hotărârii arbitrale. Aplicând dispozițiile legale sus-enunțate, de altfel invocate de ambele părți, în raport cu prevederile art. 366 C. proc. civ., prima instanță a admis ambele acțiuni în anulare, a anulat hotărârea arbitrală și, constatând litigiul în stare de judecată, a rejudecat cauza pe fond.

Pe fond, s-a apreciat că cererea reclamantei cu privire la plata contravalorii lucrărilor executate este întemeiată în limita în care pârâta recunoaște o parte din datorie, așa cum rezultă din concluziile scrise depuse în primă instanță, datorie în cuantum de 95.559,35 lei, sumă menționată de altfel și de reclamantă prin precizările formulate la acțiunea în anulare (filele 23-24 dosar nr.896/2008.) Cererea reclamantei cu privire la penalitățile de întârziere a fost însă apreciată ca nefondată, întrucât părțile, prin contractul încheiat, au prevăzut, prin art. 13.2, că în cazul neîndeplinirii în termen de 10 zile de la data scadenței a obligațiilor prevăzute la art. 8.5 alin. (2), beneficiarul va plăti, în afara sumei datorate, penalități în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că executantul nu a întocmit procese-verbale de recepție lucrări pe faze de execuție și nici situații de plată care să fie prezentate beneficiarului pentru acceptare. Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC M.C. SA a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii Curții de Apel Ploiești, în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtei la plata integrală a sumei, respectiv 239.044,32 lei, reprezentând contravaloare lucrări și penalități de întârziere. Recurenta, invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

a susținut că sentința recurată este netemeinică, întrucât instanța a anulat hotărârea tribunalului arbitral, a rejudecat cauza și a obligat pârâta numai la plata sumei de 95.559,35 lei, reprezentând contravaloare lucrări executate, fără însă să arate care este raționamentul instanței și cum s-a ajuns la această sumă, în condițiile în care pârâta a recunoscut datoria de 27.890 Euro, ce echivalează cu 100.404 lei. Hotărârea instanței cuprinde o motivare contradictorie întrucât instanța a respins cererea de penalități și a reținut că în lipsa proceselor-verbale de recepție lucrări și a situațiilor de lucrări, nu se poate stabili dacă pârâta nu a respectat termenul contractual privind plata prețului lucrărilor executate.

În același timp s-a reținut că prin acordul părților s-au modificat verbal anumite dispoziții contractuale referitoare la modalitatea de plată. S-a susținut că sentința recurată este nelegală și lovită de nulitate conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța a încălcat dispozițiile art. 125 și urm. C. fisc. privind T.V.A, art. 969 C. civ. și art. 3 și urm. din Legea nr. 469/2002, privind măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale. Instanța nu putea modifica termenii contractuali și obliga pârâta la plata unui preț mai mic, decât cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. Prin soluția pronunțată instanța a redus obligațiile contractuale ale pârâtei, deși aceasta era în culpă și astfel au fost nesocotite prevederile art. 3 din Legea nr. 469/2002, conform cărora „părțile contractante au obligația efectuării tuturor plăților la data scadenței”.

Prin decizia nr. 638 din data de 17 februarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta SC M.C. SA împotriva sentinței nr. 269 din 15 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta și pârâta au formulat acțiuni în anulare împotriva hotărârii arbitrale, iar prin sentința recurată, Curtea de Apel Ploiești, deși în dispozitiv a admis ambele acțiuni conexate, din considerente rezultă că a fost analizată numai acțiunea reclamantei.

Criticile invocate de pârâtă în acțiunea în anulare formulată de aceasta împotriva hotărârii arbitrale și care au format obiectul dosarului nr. 919/42/2008, ce a fost conexat la dosarul privind litigiul dedus judecății, nu au fost examinate, iar prima instanța nu s-a pronunțat pe această cerere, așa încât nu se poate exercita, de către instanța de recurs, controlul judiciar. S-a mai reținut că, soluționând acțiunile în anulare, Curtea de Apel Ploiești a respins capătul privind penalitățile de întârziere și prin aceasta i-a creat reclamantei-recurente în propria cale de atac o situație mai grea decât acea din hotărârea arbitrală. Prin sentința nr. 203 de la 28 septembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 896.8/42/2008, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunile în anulare conexate , formulate de reclamanta SC M.C.

SA și pârâta SC M.M.I. SRL împotriva hotărârii arbitrale nr. 3 din data de 11 iulie 2008 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial din cadrul Camerei de Comerț și Industrie Prahova , a anulat hotărârea arbitrală nr. 3 din 11 iulie 2008 și, rejudecând pe fond, a admis acțiunea reclamantei

SC M.C. SA

și a obligat pârâta SC

M.M.I. SRL

la 171.581,96 lei contravaloare lucrări executate și 67.462,36 lei penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele: Acțiunea în anulare prevăzută de art. 364 C. proc. civ. reprezintă mijlocul procedural prin care se realizează un control judecătoresc cu privire la hotărârea pronunțată în arbitraj, prin care se poate solicita instanței de judecată competente să desființeze soluția atacată, dacă este incident vreunul dintre motivele prevăzute de acest text de lege. În susținerea acțiunilor în anulare ambele părți au invocat prevederile art. 364 lit. e) și i) C. proc. civ., potrivit cărora „hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul din următoarele motive: (…) e) hotărârea a fost pronunțată după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353 3 ; i) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

În ceea ce privește primul motiv de anulare, se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 353 3 C. proc. civ., dacă părțile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale. Termenul se suspendă pe timpul judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate instanței judecătorești prevăzute de art. 342 C. proc. civ., părțile putând consimți în scris la prelungirea termenului arbitrajului. De asemenea, tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea termenului cu cel mult două luni, termenul prelungindu-se de drept cu două luni în cazul prevăzut de art. 360 3 , precum și în cazul decesului uneia dintre părți.

În cauză, părțile au consimțit la prelungirea duratei de soluționare a cererii cu 60 de zile, așa cum rezultă din încheierea arbitrală din data de 21 aprilie 2008, însă acest termen a fost depășit. La termenul din 7 iulie 2008, tribunalul arbitral a pus în discuția părților prelungirea termenului de soluționare a litigiului, însă reclamanta nu a fost de acord cu prelungirea termenului. Având în vedere faptul că cererea a fost depusă la data de 21 noiembrie 2007, primul termen de judecată fiind la 13 decembrie 2007, iar pronunțarea la 11 iulie 2008, cu depășirea celor 5 luni prevăzute de art. 353 3 C. proc. civ., în cauză sunt incidente dispozițiile art. 364 lit. e) C. proc. civ., care prevăd desființarea hotărârii arbitrale.

Pe fond, s-a reținut că între părți s-a încheiat contractul de execuție nr. 19 din 26 iunie 2007, în raport cu care reclamanta, în calitate de constructor, s-a obligat să execute în favoarea pârâtei, în calitate de beneficiar, lucrări constând în - construire service auto și magazin de prezentare SC M.M.I. SRL - Proiect nr. 141 din iunie 2007. Părțile, prin contractul încheiat, au prevăzut, prin art. 13.2, ca în cazul neîndeplinirii, în termen de 10 zile de la data scadenței, a obligațiilor prevăzute la art. 8.5 – alin. (2), beneficiarul va plăti, în afara sumei datorate, penalități în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere. Valoarea lucrărilor realizate conform proiectului a fost stabilită inițial de expertul N.C.

la 172.945 Euro (fila 148 dosar arbitraj), expertul făcând precizarea că a realizat expertiza având în vedere actele existente la dosar la data efectuării expertizei, constatările și măsurătorile făcute la obiectiv în prezența părților și a experților consilieri, precum și a actelor și planurilor prezentate de părți (precizare fila 235 dosar arbitraj). În completarea la raportul de expertiză tehnică, expertul a stabilit un total al lucrărilor realizate conform proiectului în sumă de 175.167 Euro. Expertul a precizat că nu a fost realizată întreaga hală pe toată suprafața prevăzută în proiect, ci a calculat numai lucrările realizate de reclamantă. Reclamanta și pârâta și-au însușit valoarea stabilită de expert, ambele părți recunoscând că pârâta a achitat reclamantei suma de 479.553,25 lei, neînțelegerea dintre reclamantă și pârâtă datorându-se diferenței de achitat, fiecare susținând a altă valoare.

Astfel, prin acțiunea în anulare reclamanta a precizat că pârâta îi datorează suma de 171.581,96 lei, diferența dintre 651.135,21 lei echivalentul a 175.167 Euro și 479.553,25 lei suma achitată, la care se adaugă 67.462,36 lei penalități de întârziere. Pârâta SC M.M.I. SRL a precizat în acțiunea în anulare că valoarea lucrărilor executate este conform expertizei de 175.167 Euro, însă nu au fost executate toate lucrările de către reclamantă, recunoscând că mai are de plată față de aceasta suma de 91.621.439 lei. În ceea ce privește suma datorată ca penalități de întârziere, pârâta a precizat că nu o datorează, întrucât nu a fost stabilită de un expert, iar reclamanta a calculat penalități și la facturile ce cuprind sume depuse drept garanție.

Deși prin acțiunea în anulare pârâta a solicitat completarea probelor cu o expertiză constructor, care să stabilească valoarea real executată, când reclamanta a solicitat instanței efectuarea altei expertize care să stabilească suma datorată, pârâta s-a opus. Instanța a respins cererea privind efectuarea altei expertize de specialitate având în vedere decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de casare a sentinței și faptul că valoarea lucrărilor executate este necontestată, ambele părți recunoscând valoarea de 175.167 Euro. La data la care reclamanta a formulat acțiunea în anulare, având în vedere că plățile s-au făcut în lei, a precizat că echivalentul în lei este de 651.135,21 lei. Ambele părți au recunoscut suma achitată de 479.553,25 lei, rezultând o diferență de 171.581,25 lei, sumă pe care pârâta o mai are de achitat reclamantei.

Aceeași sumă rezultă și din facturile neplătite de pârâtă, respectiv 122652,11 lei în factura nr.48/25 septembrie 2007, 7311,75 lei în factura nr.49/25 septembrie 2007, 39.537,11 lei în factura nr.105 din 11 octombrie 2007 și 2080 lei în factura nr. 106 din 11 octombrie 2007. Mai mult, valoarea totală a contractului a fost stabilită la 245.680 Euro, din care reclamanta a executat lucrări în valoare de 175.167 Euro, așa cum a stabilit expertul, care a precizat că reclamanta nu a executat lucrările în totalitate. Tribunalul arbitral, deși a reținut corect valoarea lucrărilor executate, a greșit când a făcut transformarea în lei a sumelor respective și a acordat reclamantei o sumă mai mică, respectiv 103.640,39 lei.

Reclamanta a făcut dovada pretențiilor sale, cu actele depuse și expertiza efectuată în cauză, conform art. 1169 C. civ., răsturnarea probei revenind pârâtei, care nu a înțeles să administreze probe în acest sens. Cu privire la penalitățile de întârziere, prima instanță a reținut că acestea au fost prevăzute în contractul încheiat între părți, așa cum s-a precizat anterior, care, potrivit art. 969 C. civ., reprezintă legea părților și trebuie executat cu bună-credință de acestea. Faptul că penalitățile nu au fost calculate de un expert nu înseamnă că acestea nu sunt datorate, calculul putând fi făcut și de pârâtă, întrucât penalitatea se calculează la suma datorată, de la scadență, pentru fiecare zi de întârziere.

Calculul făcut de pârâtă prin concluziile scrise depuse la arbitraj cuprinde o perioada mai scurtă, în instanță precizând nejustificat că nu datorează penalității de întârziere. Reclamanta a solicitat penalități pentru perioada cuprinsă între data scadenței și data formulării acțiunii în anulare, fără a efectua și solicita calculul la zi a penalităților datorate de pârâtă. În hotărârea arbitrală au fost calculate penalități de întârziere la suma reținută de arbitraj ca fiind datorată, respectiv 103.640,9 lei până la pronunțarea hotărârii. Prin acțiunea în anulare, reclamanta a solicitat numai penalități în cuantum de 67.462,36 lei, pentru primele facturi, calculate la 266 de zile de întârziere, pentru următoarele facturi, calculate la 250 de zile de întârziere, suma ce urmează a-i fi acordată, având în vedere clauza contractuală și calculul făcut de aceasta.

Susținerile pârâtei urmează a fi înlăturate ca nedovedite și contrare propriului angajament din contractul încheiat între părți, în care se stipulează clar penalitățile de întârziere de 0,15%. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta SC M.M.I. SRL, aducându-i următoarele critici: 1. Hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Astfel, în mod greșit prima instanță a apreciat că acțiunea în anulare formulată de reclamantă este admisibilă și că s-ar încadra în prevederile art. 364 lit. e) C. proc. civ. Recurenta precizează că s-ar fi încălcat dispozițiile art. 353 3 alin. (6) C. proc. civ., în sensul că trecerea termenului de 5 luni prevăzut de alin. (1) nu poate să constituie un motiv de caducitate al arbitrajului, afară de cazul în care una dintre părți a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitral, până la prima zi de înfățișare, că înțelege să invoce caducitatea.

Se susține că până la data de 13 decembrie 2007, care este prima zi de înfățișare, niciuna dintre părți nu a notificat tribunalul arbitral cu privire că ar înțelege să se prevaleze de caducitate. Mai mult, această caducitate trebuia notificată atât părții adverse cât și tribunalului, însă în speța de față ambele părți, la data de 21 aprilie 2008, au consimțit la prelungirea termenului arbitrajului cu încă 60 de zile. Prima instanță a făcut și o greșită aplicare a prevederilor art. 101 C. proc. civ., privind modul de calcul al termenelor procedurale, deoarece termenul arbitrajului nu trebuie calculat de la data depunerii cererii arbitrale ci de la data constituirii tribunalului arbitral, în speță acesta constituindu-se la data de 13 decembrie 2007, când a avut loc prima zi de înfățișare.

Raportat la această dată, termenul de 5 luni s-ar fi împlinit la data de 13 mai 2008, însă la data de 21 aprilie 2008 părțile au convenit prelungirea termenului arbitrajului cu 60 de zile, astfel termenul inițial de 5 luni nu mai era aplicabil, cum eronat a constatat prima instanță. Și după aceea, niciuna dintre părți nu a notificat tribunalul arbitral și nici partea adversă, că invocă problema caducității dacă nu se respectă noul termen, singura opoziție a reclamantei fiind exprimată în ședința de judecată din 7 iulie 2008. Recurenta mai precizează că termenul de 60 de zile a început să curgă de la data de 13 mai 2008, când ar fi expirat cele 5 luni, iar nu de la data de 21 aprilie 2008, când părțile și-au exprimat acordul cu privire la prelungire, astfel încât termenul arbitrajului s-ar fi împlinit la data de 14 iulie 2008, data de 13 iulie 2008 fiind o zi nelucrătoare, astfel încât hotărârea arbitrală a fost pronunțată în termenul prevăzut de art. 353 3 C. proc.

civ. Hotărârea primei instanțe este nelegală și sub aspectul că nu se încadrează în prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ., toate argumentele invocate de către reclamantă privind doar aprecierea probelor, aplicarea dispozițiilor legale privind TVA sau disciplina contractuală. 2. Hotărârea primei instanțe a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 C. proc. civ. Recurenta apreciază că, deși, în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 638 din 17 februarie 2010 a statuat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra acțiunii în anulare promovată de pârâtă, nici în al doilea ciclu procesual prima instanță nu s-a pronunțat asupra acțiunii sale în anulare, astfel încât hotărârea primei instanțe încalcă prevederile art. 315 C. proc.

civ. În cuprinsul sentinței recurate, prima instanță nu a analizat criticile aduse de pârâtă hotărârii arbitrale. 3. Sentința primei instanțe este netemeinică, nefiind susținută de probele administrate în cauză. Astfel, în mod greșit a statuat prima instanță că valoarea totală în lei, a lucrărilor efectuate de reclamantă, trebuie stabilită la cursul valutar solicitat de aceasta prin acțiunea arbitrală, de vreme ce, prin două rapoarte de expertiză, se stabilea valoarea lucrărilor la un curs valutar mediu. Necontestând respectivele rapoarte de expertiză, reclamanta nu mai putea contesta valorile stabilite de experți. În măsura în care prima instanță a reținut valoarea de 175.167 Euro, rezultată din rapoartele de expertiză trebuia să rețină și valoarea în lei avută de experți la cursul mediu calculat.

De asemenea, deoarece reclamanta a emis facturi în lei pentru toate serviciile prestate în temeiul contractului nr. 19 din 26 iunie 2007, valoarea contractului trebuia stabilită prin însumare facturilor în lei, și nu prin aplicarea, la valoarea în Euro, a cursului de schimb solicitat de reclamantă. Recurenta apreciază că în acest fel a fost prejudiciată de două ori, deoarece plățile efectuate de pârâtă au fost calculate la cursul stabilit de reclamantă, în Euro, la momentul emiterii facturilor, respectiv perioada iunie-octombrie 2007, iar prin sentința primei instanțe valoarea totală a lucrărilor efectuate de reclamantă, stabilită la 175.167 Euro, a fost recalculată conform cursului solicitat de partea adversă, la data introducerii acțiunii în anulare, respectiv la 25 august 2008, iar nu la cursul din ziua emiterii facturilor.

Pentru perioada cuprinsă între data emiterii facturilor și data introducerii acțiunii în anulare, pârâta a fost obligată și la plata de penalități în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere, fiind obligată astfel să suporte atât deprecierea de curs valutar, cât și penalități de întârziere. Se mai susține de către recurentă că în mod greșit prima instanță a obligat-o la plata penalităților de întârziere stabilite prin contract, deoarece facturile nr. 49 din 25 septembrie 2007 și nr. 106 din 11 octombrie 2007 nu erau aferente lucrărilor efectuate de reclamantă, acestea reprezentând sume constituite cu titlu de garanție de bună execuție și care trebuiau restituite în termen de 6 luni de la data finalizării lucrărilor, așa cum se prevede în contract.

Având în vedere că reclamanta nu a finalizat lucrarea, termenul de 6 luni începea să curgă de la data ultimei lucrări efectuată de reclamantă, respectiv din luna octombrie 2007, astfel că pentru sumele arătate în facturile menționate penalitățile trebuiau calculate începând cu luna aprilie 2008 și nu din lunile septembrie și octombrie 2007. De asemenea, recurenta mai susține că potrivit prevederilor art. 8.3, art. 8.5 și art. 8.6 din contractul de execuție nr. 19/2007, decontarea lucrărilor se putea face pe baza situațiilor de plată lunare întocmite de executant și acceptate de beneficiar, însă în speță, intimata-reclamantă nu a întocmit situații de lucrări pentru facturile neachitate și nici nu le-a predat pe bază de proces verbal, astfel că nu există criterii în raport de care să se poate stabili momentul scadenței facturii.

Mai mult, o parte dintre facturi nu a fost acceptate de către recurentă. În ce privește penalitățile de întârziere, era necesară o expertiză, deoarece scadența fiecărei facturi era la date diferite și trebuia făcut un calcul doar pentru facturile acceptate de către pârâtă, pe baza unei situații de lucrări. Recurenta mai apreciază că prima instanță a răsturnat sarcina probei, punând-o pe pârâtă în ipoteza de a contesta ceea ce a afirmat reclamanta, în loc să o oblige pe aceasta să-și dovedească pretențiile, încălcând astfel dispozițiile art. 1169 C. civ. Intimata SC M.C. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând sentința recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: 1. Prima critică nu poate fi reținută.

Recurenta-pârâtă dezvoltă pe larg motivul de nelegalitate privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 353 3 C. proc. civ., deoarece termenul de 5 luni prevăzut de alin. (1) al acestui articol, termen prelungit de ambele părți la data de 21 aprilie 2008, nu ar fi fost depășit, pe motiv că la data pronunțării hotărârii arbitrale, respectiv 11 iulie 2008, nu s-ar fi scurs cele 7 luni rezultate din textul de lege și din prelungirea la care s-a ajuns prin acordul părților, dacă ne raportăm la prima zi de înfățișare, care este 13 decembrie 2007. Raționamentul recurentei-pârâte ar fi corect, dacă însăși această parte nu ar fi formulat acțiune în anulare, invocând exact argumentele pe care, acum, în motivele de recurs, le combate.

Prin urmare, recurenta-pârâtă nu-și poate invoca propria culpă în susținerea recursului, deoarece și acțiunea în anulare formulată de ea a fost admisă, iar dacă susține că acțiunea în anulare nu era admisibilă, pe fond, pentru reclamantă, atunci ea nu era admisibilă nici pentru pârâta-recurentă și, prin urmare, nici calea de atac împotriva hotărârii prin care s-a admis o acțiune în anulare ce nu era admisibilă, nu este, la rândul ei, admisibilă. 2. Nici cea de-a doua critică nu poate fi reținută. Deși este adevărat că prin decizia nr. 638 din 17 februarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra acțiunii în anulare formulată de pârâtă, cele susținute de recurenta-pârâtă, că nici în al doilea ciclu procesual prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra acțiunii sale în anulare, nu corespund adevărului, deoarece la pag.

5 a hotărârii recurate (fil.13 din dosarul primei instanțe - al doilea ciclu procesual) se analizează ambele acțiuni în anulare, mai ales că ambele părți au invocat prevederile art. 353 3 C. proc. civ. raportat la art. 364 lit. e) C. proc. civ., arătând că se vor admite ambele acțiuni în anulare, că va fi anulată hotărârea arbitrală și că litigiul va fi soluționat pe fond. 3. Nici cea de-a treia critică nu poate fi reținută. Astfel, ambele părți au acceptat faptul că valoarea lucrărilor executate se ridică la suma de 175.167 Euro. Este firesc ca această valoare să fi fost calculată inițial la cursul de schimb existent în momentul formulării acțiunii în anulare, și la fel de firesc este ca suma în lei la care a fost obligată pârâta să fie calculată la cursul de schimb existent la data pronunțării hotărârii, pentru ca aceasta este valoarea reală, reactualizată, a sumei pe care o datorează pârâta, reclamantei.

Aceasta, deoarece pârâta este cea care nu și-a îndeplinit în totalitate obligațiile contractuale, ea fiind în culpă pentru nerespectarea contractului și prin urmare, ea este cea care trebuie să suporte evoluția nefavorabilă a cursului de schimb valutar, numai în acest fel reclamanta fiind despăgubită la valoarea reală a prejudiciului suportat din culpa pârâtei. Prin faptul că prima instanță a acordat și penalități de întârziere nu s-a produs o prejudiciere a pârâtei, penalitățile de întârziere fiind prevăzute în contractul nr. 19 din 26 iunie 2007, reprezentând o sancțiune convenită de părți, pentru neexecutarea la timp a obligațiilor contractuale, în timp ce reactualizarea sumei datorate de către pârâtă reclamantei, prin raportare la cursul de schimb valutar, nu reprezintă altceva decât stabilirea prejudiciului real, pe care la suportat reclamanta de la pârâtă.

Nu se poate reține nici susținerea că pentru facturile nr. 49/2007 și nr. 106/2007, calculul penalităților de întârziere trebuia făcut începând cu 6 luni de la data finalizării lucrărilor, penalitățile de întârziere fiind datorate de la termenul scadent al fiecărei facturi, or, cât timp s-a stabilit că pârâta datorează contravaloarea facturilor respective, aceasta datorează și penalitățile de întârziere aferente fiecărei facturi. Susținerile recurentei-pârâte cu privire la faptul că pentru anumite lucrări reclamanta nu ar fi întocmit situații de plată care să fie acceptate de pârâtă, nu pot fi reținute, deoarece prin expertizele efectuate în cauză s-a stabilit, în mod cert, contravaloarea lucrărilor executate, fapt ce a fost acceptat de către ambele părți, or, penalitățile de întârziere au fost calculate doar pentru facturile emise de reclamantă ce au acoperire în lucrările deja executate.

Nu sunt reale cele susținute de către recurentă, în sensul că prima instanță ar fi răsturnat sarcina probei, în sensul că ar fi pus-o pe pârâtă în situația să combată susținerile reclamantei, în loc să o oblige pe aceasta să-și dovedească pretențiile, în cauză administrându-se atât proba cu înscrisuri, cât și proba cu expertize tehnico-științifice, prima instanță afirmând doar că pârâta nu a reușit să combată probele administrate de către reclamantă. În ce privește necesitatea unei expertize contabile pentru calculul penalităților de întârziere, cea în culpă este tot pârâta, deoarece în fața primei instanțe, a susținut în mod constant că nu datorează penalități de întârziere, nesolicitând administrarea probei cu expertiză pentru calculul acestora.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. În baza art. 274 C. proc. civ. pârâta-recurentă va fi obligată la plata sumei de 4340 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC M.M.I. SRL Ploiești împotriva sentinței nr. 203 de la 28 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă pârâta la plata sumei de 4340 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 martie 2011.