ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1180/2011

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1180/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la Comisia de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Prahova, reclamanta

SC M.C. SA a chemat în judecată pe pârâta SC M.M.I. SRL, solicitând ca prin hotărârea

ce se va pronunța aceasta din urmă să fie obligată la plata sumei de 214.241,61

lei, reprezentând c/valoarea unor lucrări executate în baza contractului de

execuție nr. 19 din 26 iunie 2007 și respectiv a sumei de 9.697,01 lei cu titlu

de penalități de întârziere privind plata prețului.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că între părți s-a încheiat contractul de execuție nr. 19 din 26 iunie 2007

având ca obiect - Construire service auto și magazin prezentare SC M.M.I. SRL,

conform proiectului nr. 141 din iunie 2007, prin care pârâta, în calitate de

beneficiar, s-a obligat să plătească lucrările de construcții-montaj în volumul

fizic realizat, la prețurile unitare fixe, stabilite conform ofertei, anexă la

contractul de lucrări.

Deși lucrările au fost executate, și

recepționate prin procese-verbale, beneficiarul a refuzat și refuză în

continuare să plătească o parte din acestea și anume, cele în cuantum de

204.241,61 lei. A mai arătat reclamanta că, datorită refuzului nejustificat de

a plăti lucrările executate, pârâta datorează și penalități contractuale în

cuantum de 9.697,01 lei.

În dovedirea acțiunii reclamanta a

depus la dosar contractul nr. 19 din 26 iunie 2007 împreună cu anexele,

corespondența purtată de părți, facturi și ordine de plată.

Pârâta a formulat în cauză

întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei procedurii prealabile pe care,

așa cum rezultă din încheierea din data de 28 ianuarie 2008, nu a mai

susținut-o.

Pe fond, pârâta a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că o parte din lucrări au fost

executate de către ea în regie proprie, a căror valoare trebuie scăzută din

valoarea totală a contractului, potrivit art. 7.2 din contract, iar reclamanta

nu a executat în totalitate lucrările contractate, nu a încheiat nici un

proces-verbal de recepție a lucrărilor pretins executate, facturile emise nu au

fost acceptate la plată.

În cauză s-a solicitat și

încuviințat proba cu acte, expertiză de specialitate și s-a luat interogatoriul

părților.

Prin cererea depusă la fila 263

dosar arbitral, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că solicită

obligarea pârâtei la plata sumei de 182.824,57 lei cu titlu de contravaloare

lucrări și 71.948,16 lei penalități de întârziere în plata prețului.

Prin concluziile depuse la dosar,

pârâta a solicitat admiterea în parte a acțiunii, arătând că valoarea

lucrărilor este de 175.167 Euro, s-au achitat 479.553,25 lei și are de achitat

un rest de 95.559,35 lei, iar cu privire la penalități a solicitat respingerea

acestui capăt de cerere, motivat de faptul că nu s-a făcut o expertiză de

specialitate, iar dacă se vor acorda, acestea să nu depășească suma de 68.250,

45 lei.

Curtea de Arbitraj Comercial a

pronunțat hotărârea nr. 3 din 11 iulie 2008, prin care cu opinie majoritară, a

admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească suma de

103.640,39 lei contravaloare lucrări executate și 40108,81 lei penalități de

întârziere.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de Arbitraj Comercial a reținut că din probele administrate în cauză,

respectiv raportul de expertiză întocmit de N.C. și susținerile părților,

rezultă că reclamanta a executat în favoarea pârâtei lucrări de construcții, pe

care aceasta din urmă, în calitate de beneficiar, nu le-a plătit în totalitate,

rămânând o diferență de 103.640,39 lei, sumă stabilită în raport cu cursul

euro/leu la data soluționării cauzei. S-a reținut de către instanța arbitrală

că pârâta datorează și penalități de întârziere de 0,15%/zi de întârziere în

plata prețului, în cuantum de 40.108,81 lei, ce au fost stabilite de părți în

contract la capitolul „Condiții speciale”.

Împotriva hotărârii pronunțate de

Comisia de Arbitraj Comercial au formulat acțiune în anulare atât reclamanta

cât și pârâta, solicitând anularea acesteia și pe fond rejudecarea cauzei.

Reclamanta, prin acțiunea în anulare

formulată în cauză, a susținut că hotărârea arbitrală este lovită de nulitate

întrucât a fost pronunțată după expirarea termenului arbitral prevăzut de art. 353

3

C. proc. civ. Hotărârea arbitrală, a mai susținut reclamanta, este lovită

de nulitate deoarece încalcă dispozițiile art. 125 și urm. C. fisc. care

reglementează T.V.A., art. 969 C. civ. și art. 3 și urm. din Legea nr. 469/2002

privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale. Reclamanta a

susținut că prin hotărârea pronunțată în cauză s-a stabilit greșit cuantumul

creanței ce o are de recuperat de la pârâtă.

Suma la care pârâta trebuia

obligată, a arătat reclamanta, este de 171.581,96 lei contravaloare lucrări și

67.462 lei penalități de întârziere, sumă ce rezultă din valoarea lucrărilor

stabilită de expertul constructor ca fiind executate, respectiv 175.167 Euro echivalentul

a 651.135,21 lei.

Din aceasta sumă pârâta a plătit

479.553,25 lei rămânând de achitat 171.581 lei la care se adaugă penalități în

cuantum de 67.462,36 lei.

A mai susținut reclamanta că

arbitrii, la unele calcule, nu au avut în vedere și T.V.A., și au încălcat și

art. 3 din Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei

contractuale potrivit căruia „părțile contractante au obligația efectuării

tuturor plăților la data scadenței, stabilită conform contractelor”.

La rândul său pârâta a invocat, prin

acțiunea în anulare, nulitatea hotărârii arbitrale prin incidența dispozițiilor

art. 353

3

C. proc. civ., în sensul că a fost dată după expirarea

termenului de arbitraj prevăzut de aceste dispoziții legale.

Pe fondul cauzei, pârâta a arătat că

din probele administrate în cauză, raportul de expertiză întocmit de C.C.,

rezultă că reclamanta nu a executat în totalitate lucrările contractuale,

recunoscând că mai are de plată față de aceasta suma de 91.621.439 lei. Cu privire

la penalitățile de întârziere, pârâta a arătat că nu le datorează, deoarece

acestea nu au fost dovedite printr-o expertiză de specialitate, au fost

calculate având la bază facturi pentru sume ce reprezintă garanții, iar între

părți nu au fost încheiate procese-verbale de recepție.

Prin sentința nr. 269 din data de 15

decembrie 2008 Curtea de Apel Ploiești a a

dmis

acțiunile în anulare conexate, formulate de

reclamanta-pârâtă SC M.C. SA

și pârâta-reclamantă SC M.M.I. SRL, a anulat

hotărârea

arbitrală nr. 3 din 11 iulie 2008 și rejudecând pe fond cauza, a admis în parte

acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei 95.559,35 lei

contravaloare lucrări executate, a respins cererea cu privire la penalități, a

compensat în parte cheltuielile de judecată (onorariu experți și taxă judiciară

de timbru până la valoarea de 3154 lei) și a obligat pârâta să plătească

reclamantei 9864 lei cu același titlu, rest după compensare.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că din verificarea actelor dosarului rezultă că cererea

arbitrală a fost depusă la data de 21 noiembrie 2007, primul termen de judecata

având loc la data de 13 decembrie 2007, când arbitrajul a fost legal

constituit, iar hotărârea a fost pronunțată la data de 11 iulie 2008, deci cu

depășirea celor 5 luni prevăzute de art. 353

3

C. proc. civ. Cum

dispoziția art. 353

3

C. proc. civ. reprezintă o normă imperativă,

încălcarea ei duce la sancțiunea prevăzută de art. 364 alin. (1) din același

act normativ și anume la desființarea hotărârii arbitrale.

Aplicând dispozițiile legale

sus-enunțate, de altfel invocate de ambele părți, în raport cu prevederile art.

366 C. proc. civ., prima instanță a admis ambele acțiuni în anulare, a anulat

hotărârea arbitrală și, constatând litigiul în stare de judecată, a rejudecat

cauza pe fond.

Pe fond, s-a apreciat că cererea

reclamantei cu privire la plata contravalorii lucrărilor executate este

întemeiată în limita în care pârâta recunoaște o parte din datorie, așa cum

rezultă din concluziile scrise depuse în primă instanță, datorie în cuantum de

95.559,35 lei, sumă menționată de altfel și de reclamantă prin precizările

formulate la acțiunea în anulare (filele 23-24 dosar nr.896/2008.)

Cererea reclamantei cu privire la

penalitățile de întârziere a fost însă apreciată ca nefondată, întrucât

părțile, prin contractul încheiat, au prevăzut, prin art. 13.2, că în cazul

neîndeplinirii în termen de 10 zile de la data scadenței a obligațiilor

prevăzute la art. 8.5 alin. (2), beneficiarul va plăti, în afara sumei datorate,

penalități în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere.

Din probele administrate în cauză, a

rezultat că executantul nu a întocmit procese-verbale de recepție lucrări pe

faze de execuție și nici situații de plată care să fie prezentate beneficiarului

pentru acceptare.

Împotriva acestei sentințe,

reclamanta SC M.C. SA a declarat recurs în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii

Curții de Apel Ploiești, în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtei la

plata integrală a sumei, respectiv 239.044,32 lei, reprezentând contravaloare

lucrări și penalități de întârziere.

Recurenta, invocând dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a susținut că sentința recurată este netemeinică,

întrucât instanța a anulat hotărârea tribunalului arbitral, a rejudecat cauza

și a obligat pârâta numai la plata sumei de 95.559,35 lei, reprezentând

contravaloare lucrări executate, fără însă să arate care este raționamentul

instanței și cum s-a ajuns la această sumă, în condițiile în care pârâta a

recunoscut datoria de 27.890 Euro, ce echivalează cu 100.404 lei.

Hotărârea instanței cuprinde o

motivare contradictorie întrucât instanța a respins cererea de penalități și a

reținut că în lipsa proceselor-verbale de recepție lucrări și a situațiilor de

lucrări, nu se poate stabili dacă pârâta nu a respectat termenul contractual

privind plata prețului lucrărilor executate. În același timp s-a reținut că

prin acordul părților s-au modificat verbal anumite dispoziții contractuale

referitoare la modalitatea de plată.

S-a susținut că sentința recurată

este nelegală și lovită de nulitate conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., deoarece instanța a încălcat dispozițiile art. 125 și urm. C. fisc.

privind T.V.A, art. 969 C. civ. și art. 3 și urm. din Legea nr. 469/2002,

privind măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale.

Instanța nu putea modifica termenii

contractuali și obliga pârâta la plata unui preț mai mic, decât cu încălcarea

dispozițiilor art. 969 C. civ. Prin soluția pronunțată instanța a redus

obligațiile contractuale ale pârâtei, deși aceasta era în culpă și astfel au fost

nesocotite prevederile art. 3 din Legea nr. 469/2002, conform cărora „părțile

contractante au obligația efectuării tuturor plăților la data scadenței”.

Prin decizia nr. 638 din data de 17

februarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de

reclamanta SC M.C. SA împotriva sentinței nr. 269 din 15 decembrie 2008

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, a casat sentința recurată și a trimis

cauza spre rejudecare.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte

de Casație și Justiție a reținut că reclamanta și pârâta au formulat acțiuni în

anulare împotriva hotărârii arbitrale, iar prin sentința recurată, Curtea de

Apel Ploiești, deși în dispozitiv a admis ambele acțiuni conexate, din

considerente rezultă că a fost analizată numai acțiunea reclamantei.

Criticile invocate de pârâtă în

acțiunea în anulare formulată de aceasta împotriva hotărârii arbitrale și care

au format obiectul dosarului nr. 919/42/2008, ce a fost conexat la dosarul

privind litigiul dedus judecății, nu au fost examinate, iar prima instanța nu

s-a pronunțat pe această cerere, așa încât nu se poate exercita, de către instanța

de recurs, controlul judiciar. S-a mai reținut că, soluționând acțiunile în

anulare, Curtea de Apel Ploiești a respins capătul privind penalitățile de

întârziere și prin aceasta i-a creat reclamantei-recurente în propria cale de

atac o situație mai grea decât acea din hotărârea arbitrală.

Prin sentința nr. 203 de la 28

septembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 896.8/42/2008, Curtea de Apel Ploiești,

secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis

acțiunile în anulare conexate

, formulate de reclamanta

SC M.C. SA și pârâta SC M.M.I. SRL împotriva hotărârii arbitrale nr. 3 din data

de 11 iulie 2008 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial din cadrul Camerei

de Comerț și Industrie Prahova

, a anulat hotărârea

arbitrală nr. 3 din 11 iulie 2008 și, rejudecând pe fond, a admis acțiunea

reclamantei

SC M.C. SA

și a obligat pârâta

SC

M.M.I. SRL

la 171.581,96 lei contravaloare lucrări

executate și 67.462,36 lei penalități de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Acțiunea în anulare prevăzută de

art. 364 C. proc. civ. reprezintă mijlocul procedural prin care se realizează

un control judecătoresc cu privire la hotărârea pronunțată în arbitraj, prin

care se poate solicita instanței de judecată competente să desființeze soluția

atacată, dacă este incident vreunul dintre motivele prevăzute de acest text de

lege.

În susținerea acțiunilor în anulare

ambele părți au invocat prevederile art. 364 lit. e) și i) C. proc. civ.,

potrivit cărora „hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în

anulare pentru unul din următoarele motive: (…) e) hotărârea a fost pronunțată

după expirarea termenului arbitrajului prevăzut de art. 353

3

; i)

hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele

moravuri ori dispoziții imperative ale legii.

În ceea ce privește primul motiv de

anulare, se reține că în conformitate cu dispozițiile art. 353

3

C.

proc. civ., dacă părțile n-au prevăzut altfel, tribunalul arbitral trebuie să

pronunțe hotărârea în termen de cel mult 5 luni de la data constituirii sale.

Termenul se suspendă pe timpul

judecării unei cereri de recuzare sau a oricărei alte cereri incidente adresate

instanței judecătorești prevăzute de art. 342 C. proc. civ., părțile putând

consimți în scris la prelungirea termenului arbitrajului. De asemenea,

tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, prelungirea

termenului cu cel mult două luni, termenul prelungindu-se de drept cu două luni

în cazul prevăzut de art. 360

3

, precum și în cazul decesului uneia

dintre părți.

În cauză, părțile au consimțit la

prelungirea duratei de soluționare a cererii cu 60 de zile, așa cum rezultă din

încheierea arbitrală din data de 21 aprilie 2008, însă acest termen a fost

depășit. La termenul din 7 iulie 2008, tribunalul arbitral a pus în discuția

părților prelungirea termenului de soluționare a litigiului, însă reclamanta nu

a fost de acord cu prelungirea termenului.

Având în vedere faptul că cererea a

fost depusă la data de 21 noiembrie 2007, primul termen de judecată fiind la 13

decembrie 2007, iar pronunțarea la 11 iulie 2008, cu depășirea celor 5 luni

prevăzute de art. 353

3

C. proc. civ., în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 364 lit. e) C. proc. civ., care prevăd desființarea hotărârii

arbitrale.

Pe fond, s-a reținut că între părți

s-a încheiat contractul de execuție nr. 19 din 26 iunie 2007, în raport cu care

reclamanta, în calitate de constructor, s-a obligat să execute în favoarea

pârâtei, în calitate de beneficiar, lucrări constând în - construire service

auto și magazin de prezentare SC M.M.I. SRL - Proiect nr. 141 din iunie 2007.

Părțile, prin contractul încheiat,

au prevăzut, prin art. 13.2, ca în cazul neîndeplinirii, în termen de 10 zile

de la data scadenței, a obligațiilor prevăzute la art. 8.5 – alin. (2),

beneficiarul va plăti, în afara sumei datorate, penalități în cuantum de 0,15% pentru

fiecare zi de întârziere.

Valoarea lucrărilor realizate

conform proiectului a fost stabilită inițial de expertul N.C. la 172.945 Euro

(fila 148 dosar arbitraj), expertul făcând precizarea că a realizat expertiza

având în vedere actele existente la dosar la data efectuării expertizei,

constatările și măsurătorile făcute la obiectiv în prezența părților și a

experților consilieri, precum și a actelor și planurilor prezentate de părți

(precizare fila 235 dosar arbitraj).

În completarea la raportul de

expertiză tehnică, expertul a stabilit un total al lucrărilor realizate conform

proiectului în sumă de 175.167 Euro.

Expertul a precizat că nu a fost

realizată întreaga hală pe toată suprafața prevăzută în proiect, ci a calculat

numai lucrările realizate de reclamantă.

Reclamanta și pârâta și-au însușit

valoarea stabilită de expert, ambele părți recunoscând că pârâta a achitat

reclamantei suma de 479.553,25 lei, neînțelegerea dintre reclamantă și pârâtă

datorându-se diferenței de achitat, fiecare susținând a altă valoare.

Astfel, prin acțiunea în anulare

reclamanta a precizat că pârâta îi datorează suma de 171.581,96 lei, diferența

dintre 651.135,21 lei echivalentul a 175.167 Euro și 479.553,25 lei suma

achitată, la care se adaugă 67.462,36 lei penalități de întârziere.

Pârâta SC M.M.I. SRL a precizat în

acțiunea în anulare că valoarea lucrărilor executate este conform expertizei de

175.167 Euro, însă nu au fost executate toate lucrările de către reclamantă,

recunoscând că mai are de plată față de aceasta suma de 91.621.439 lei.

În ceea ce privește suma datorată ca

penalități de întârziere, pârâta a precizat că nu o datorează, întrucât nu a

fost stabilită de un expert, iar reclamanta a calculat penalități și la

facturile ce cuprind sume depuse drept garanție.

Deși prin acțiunea în anulare pârâta

a solicitat completarea probelor cu o expertiză constructor, care să

stabilească valoarea real executată, când reclamanta a solicitat instanței

efectuarea altei expertize care să stabilească suma datorată, pârâta s-a opus.

Instanța a respins cererea privind

efectuarea altei expertize de specialitate având în vedere decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție de casare a sentinței și faptul că valoarea lucrărilor

executate este necontestată, ambele părți recunoscând valoarea de 175.167 Euro.

La data la care reclamanta a

formulat acțiunea în anulare, având în vedere că plățile s-au făcut în lei, a

precizat că echivalentul în lei este de 651.135,21 lei. Ambele părți au

recunoscut suma achitată de 479.553,25 lei, rezultând o diferență de 171.581,25

lei, sumă pe care pârâta o mai are de achitat reclamantei.

Aceeași sumă rezultă și din

facturile neplătite de pârâtă, respectiv 122652,11 lei în factura nr.48/25

septembrie 2007, 7311,75 lei în factura nr.49/25 septembrie 2007, 39.537,11 lei

în factura nr.105 din 11 octombrie 2007 și 2080 lei în factura nr. 106 din 11

octombrie 2007.

Mai mult, valoarea totală a

contractului a fost stabilită la 245.680 Euro, din care reclamanta a executat

lucrări în valoare de 175.167 Euro, așa cum a stabilit expertul, care a

precizat că reclamanta nu a executat lucrările în totalitate.

Tribunalul arbitral, deși a reținut

corect valoarea lucrărilor executate, a greșit când a făcut transformarea în

lei a sumelor respective și a acordat reclamantei o sumă mai mică, respectiv

103.640,39 lei.

Reclamanta a făcut dovada

pretențiilor sale, cu actele depuse și expertiza efectuată în cauză, conform

art. 1169 C. civ., răsturnarea probei revenind pârâtei, care nu a înțeles să

administreze probe în acest sens.

Cu privire la penalitățile de

întârziere, prima instanță a reținut că acestea au fost prevăzute în contractul

încheiat între părți, așa cum s-a precizat anterior, care, potrivit art. 969 C.

civ., reprezintă legea părților și trebuie executat cu bună-credință de

acestea.

Faptul că penalitățile nu au fost

calculate de un expert nu înseamnă că acestea nu sunt datorate, calculul putând

fi făcut și de pârâtă, întrucât penalitatea se calculează la suma datorată, de

la scadență, pentru fiecare zi de întârziere.

Calculul făcut de pârâtă prin

concluziile scrise depuse la arbitraj cuprinde o perioada mai scurtă, în

instanță precizând nejustificat că nu datorează penalității de întârziere.

Reclamanta a solicitat penalități

pentru perioada cuprinsă între data scadenței și data formulării acțiunii în

anulare, fără a efectua și solicita calculul la zi a penalităților datorate de

pârâtă.

În hotărârea arbitrală au fost

calculate penalități de întârziere la suma reținută de arbitraj ca fiind

datorată, respectiv 103.640,9 lei până la pronunțarea hotărârii.

Prin acțiunea în anulare, reclamanta

a solicitat numai penalități în cuantum de 67.462,36 lei, pentru primele

facturi, calculate la 266 de zile de întârziere, pentru următoarele facturi,

calculate la 250 de zile de întârziere, suma ce urmează a-i fi acordată, având

în vedere clauza contractuală și calculul făcut de aceasta.

Susținerile pârâtei urmează a fi

înlăturate ca nedovedite și contrare propriului angajament din contractul

încheiat între părți, în care se stipulează clar penalitățile de întârziere de

0,15%.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta SC M.M.I. SRL, aducându-i următoarele critici:

dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, în mod greșit prima instanță

a apreciat că acțiunea în anulare formulată de reclamantă este admisibilă și că

s-ar încadra în prevederile art. 364 lit. e) C. proc. civ.

Recurenta precizează că s-ar fi

încălcat dispozițiile art. 353

3

alin. (6) C. proc. civ., în sensul

că trecerea termenului de 5 luni prevăzut de alin. (1) nu poate să constituie

un motiv de caducitate al arbitrajului, afară de cazul în care una dintre părți

a notificat celeilalte părți și tribunalului arbitral, până la prima zi de

înfățișare, că înțelege să invoce caducitatea.

Se susține că până la data de 13

decembrie 2007, care este prima zi de înfățișare, niciuna dintre părți nu a

notificat tribunalul arbitral cu privire că ar înțelege să se prevaleze de

caducitate.

Mai mult, această caducitate trebuia

notificată atât părții adverse cât și tribunalului, însă în speța de față

ambele părți, la data de 21 aprilie 2008, au consimțit la prelungirea termenului

arbitrajului cu încă 60 de zile.

Prima instanță a făcut și o greșită

aplicare a prevederilor art. 101 C. proc. civ., privind modul de calcul al

termenelor procedurale, deoarece termenul arbitrajului nu trebuie calculat de

la data depunerii cererii arbitrale ci de la data constituirii tribunalului

arbitral, în speță acesta constituindu-se la data de 13 decembrie 2007, când a

avut loc prima zi de înfățișare.

Raportat la această dată, termenul

de 5 luni s-ar fi împlinit la data de 13 mai 2008, însă la data de 21 aprilie

2008 părțile au convenit prelungirea termenului arbitrajului cu 60 de zile,

astfel termenul inițial de 5 luni nu mai era aplicabil, cum eronat a constatat

prima instanță.

Și după aceea, niciuna dintre părți

nu a notificat tribunalul arbitral și nici partea adversă, că invocă problema

caducității dacă nu se respectă noul termen, singura opoziție a reclamantei

fiind exprimată în ședința de judecată din 7 iulie 2008.

Recurenta mai precizează că termenul

de 60 de zile a început să curgă de la data de 13 mai 2008, când ar fi expirat

cele 5 luni, iar nu de la data de 21 aprilie 2008, când părțile și-au exprimat

acordul cu privire la prelungire, astfel încât termenul arbitrajului s-ar fi

împlinit la data de 14 iulie 2008, data de 13 iulie 2008 fiind o zi

nelucrătoare, astfel încât hotărârea arbitrală a fost pronunțată în termenul

prevăzut de art. 353

3

C. proc. civ.

Hotărârea primei instanțe este

nelegală și sub aspectul că nu se încadrează în prevederile art. 364 lit. i) C.

proc. civ., toate argumentele invocate de către reclamantă privind doar

aprecierea probelor, aplicarea dispozițiilor legale privind TVA sau disciplina

contractuală.

dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 105 C. proc. civ.

Recurenta apreciază că, deși, în

primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 638

din 17 februarie 2010 a statuat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra

acțiunii în anulare promovată de pârâtă, nici în al doilea ciclu procesual prima

instanță nu s-a pronunțat asupra acțiunii sale în anulare, astfel încât

hotărârea primei instanțe încalcă prevederile art. 315 C. proc. civ.

În cuprinsul sentinței recurate,

prima instanță nu a analizat criticile aduse de pârâtă hotărârii arbitrale.

netemeinică, nefiind susținută de probele administrate în cauză.

Astfel, în mod greșit a statuat

prima instanță că valoarea totală în lei, a lucrărilor efectuate de reclamantă,

trebuie stabilită la cursul valutar solicitat de aceasta prin acțiunea

arbitrală, de vreme ce, prin două rapoarte de expertiză, se stabilea valoarea

lucrărilor la un curs valutar mediu.

Necontestând respectivele rapoarte

de expertiză, reclamanta nu mai putea contesta valorile stabilite de experți.

În măsura în care prima instanță a

reținut valoarea de 175.167 Euro, rezultată din rapoartele de expertiză trebuia

să rețină și valoarea în lei avută de experți la cursul mediu calculat.

De asemenea, deoarece reclamanta a

emis facturi în lei pentru toate serviciile prestate în temeiul contractului

nr. 19 din 26 iunie 2007, valoarea contractului trebuia stabilită prin însumare

facturilor în lei, și nu prin aplicarea, la valoarea în Euro, a cursului de

schimb solicitat de reclamantă.

Recurenta apreciază că în acest fel

a fost prejudiciată de două ori, deoarece plățile efectuate de pârâtă au fost

calculate la cursul stabilit de reclamantă, în Euro, la momentul emiterii

facturilor, respectiv perioada iunie-octombrie 2007, iar prin sentința primei

instanțe valoarea totală a lucrărilor efectuate de reclamantă, stabilită la

175.167 Euro, a fost recalculată conform cursului solicitat de partea adversă,

la data introducerii acțiunii în anulare, respectiv la 25 august 2008, iar nu

la cursul din ziua emiterii facturilor.

Pentru perioada cuprinsă între data

emiterii facturilor și data introducerii acțiunii în anulare, pârâta a fost

obligată și la plata de penalități în cuantum de 0,15% pe zi de întârziere,

fiind obligată astfel să suporte atât deprecierea de curs valutar, cât și

penalități de întârziere.

Se mai susține de către recurentă că

în mod greșit prima instanță a obligat-o la plata penalităților de întârziere

stabilite prin contract, deoarece facturile nr. 49 din 25 septembrie 2007 și

nr. 106 din 11 octombrie 2007 nu erau aferente lucrărilor efectuate de

reclamantă, acestea reprezentând sume constituite cu titlu de garanție de bună

execuție și care trebuiau restituite în termen de 6 luni de la data finalizării

lucrărilor, așa cum se prevede în contract.

Având în vedere că reclamanta nu a

finalizat lucrarea, termenul de 6 luni începea să curgă de la data ultimei

lucrări efectuată de reclamantă, respectiv din luna octombrie 2007, astfel că

pentru sumele arătate în facturile menționate penalitățile trebuiau calculate

începând cu luna aprilie 2008 și nu din lunile septembrie și octombrie 2007.

De asemenea, recurenta mai susține

că potrivit prevederilor art. 8.3, art. 8.5 și art. 8.6 din contractul de

execuție nr. 19/2007, decontarea lucrărilor se putea face pe baza situațiilor

de plată lunare întocmite de executant și acceptate de beneficiar, însă în

speță, intimata-reclamantă nu a întocmit situații de lucrări pentru facturile

neachitate și nici nu le-a predat pe bază de proces verbal, astfel că nu există

criterii în raport de care să se poate stabili momentul scadenței facturii.

Mai mult, o parte dintre facturi nu

a fost acceptate de către recurentă.

În ce privește penalitățile de

întârziere, era necesară o expertiză, deoarece scadența fiecărei facturi era la

date diferite și trebuia făcut un calcul doar pentru facturile acceptate de

către pârâtă, pe baza unei situații de lucrări.

Recurenta mai apreciază că prima

instanță a răsturnat sarcina probei, punând-o pe pârâtă în ipoteza de a

contesta ceea ce a afirmat reclamanta, în loc să o oblige pe aceasta să-și

dovedească pretențiile, încălcând astfel dispozițiile art. 1169 C. civ.

Intimata SC M.C. SA a depus la

dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca

nefondat.

Analizând sentința recurată, prin

raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru următoarele considerente:

reținută.

Recurenta-pârâtă dezvoltă pe larg

motivul de nelegalitate privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 353

3

C. proc. civ., deoarece termenul de 5 luni prevăzut de alin. (1) al acestui

articol, termen prelungit de ambele părți la data de 21 aprilie 2008, nu ar fi

fost depășit, pe motiv că la data pronunțării hotărârii arbitrale, respectiv 11

iulie 2008, nu s-ar fi scurs cele 7 luni rezultate din textul de lege și din

prelungirea la care s-a ajuns prin acordul părților, dacă ne raportăm la prima

zi de înfățișare, care este 13 decembrie 2007.

Raționamentul recurentei-pârâte ar

fi corect, dacă însăși această parte nu ar fi formulat acțiune în anulare,

invocând exact argumentele pe care, acum, în motivele de recurs, le combate.

Prin urmare, recurenta-pârâtă nu-și

poate invoca propria culpă în susținerea recursului, deoarece și acțiunea în

anulare formulată de ea a fost admisă, iar dacă susține că acțiunea în anulare

nu era admisibilă, pe fond, pentru reclamantă, atunci ea nu era admisibilă nici

pentru pârâta-recurentă și, prin urmare, nici calea de atac împotriva hotărârii

prin care s-a admis o acțiune în anulare ce nu era admisibilă, nu este, la

rândul ei, admisibilă.

poate fi reținută.

Deși este adevărat că prin decizia nr. 638 din 17

februarie 2010 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prima instanță

nu s-a pronunțat asupra acțiunii în anulare formulată de pârâtă, cele susținute

de recurenta-pârâtă, că nici în al doilea ciclu procesual prima instanță nu

s-ar fi pronunțat asupra acțiunii sale în anulare, nu corespund adevărului,

deoarece la pag. 5 a hotărârii recurate (fil.13 din dosarul primei instanțe - al

doilea ciclu procesual) se analizează ambele acțiuni în anulare, mai ales că

ambele părți au invocat prevederile art. 353

3

C. proc. civ. raportat

la art. 364 lit. e) C. proc. civ., arătând că se vor admite ambele acțiuni în

anulare, că va fi anulată hotărârea arbitrală și că litigiul va fi soluționat

pe fond.

reținută.

Astfel, ambele părți au acceptat faptul că

valoarea lucrărilor executate se ridică la suma de 175.167 Euro.

Este firesc ca această valoare să fi fost

calculată inițial la cursul de schimb existent în momentul formulării acțiunii

în anulare, și la fel de firesc este ca suma în lei la care a fost obligată

pârâta să fie calculată la cursul de schimb existent la data pronunțării

hotărârii, pentru ca aceasta este valoarea reală, reactualizată, a sumei pe

care o datorează pârâta, reclamantei.

Aceasta, deoarece pârâta este cea care nu și-a

îndeplinit în totalitate obligațiile contractuale, ea fiind în culpă pentru

nerespectarea contractului și prin urmare, ea este cea care trebuie să suporte

evoluția nefavorabilă a cursului de schimb valutar, numai în acest fel

reclamanta fiind despăgubită la valoarea reală a prejudiciului suportat din

culpa pârâtei.

Prin faptul că prima instanță a acordat și

penalități de întârziere nu s-a produs o prejudiciere a pârâtei, penalitățile

de întârziere fiind prevăzute în contractul nr. 19 din 26 iunie 2007,

reprezentând o sancțiune convenită de părți, pentru neexecutarea la timp a

obligațiilor contractuale, în timp ce reactualizarea sumei datorate de către

pârâtă reclamantei, prin raportare la cursul de schimb valutar, nu reprezintă

altceva decât stabilirea prejudiciului real, pe care la suportat reclamanta de

la pârâtă.

Nu se poate reține nici susținerea că pentru

facturile nr. 49/2007 și nr. 106/2007, calculul penalităților de întârziere

trebuia făcut începând cu 6 luni de la data finalizării lucrărilor,

penalitățile de întârziere fiind datorate de la termenul scadent al fiecărei

facturi, or, cât timp s-a stabilit că pârâta datorează contravaloarea

facturilor respective, aceasta datorează și penalitățile de întârziere aferente

fiecărei facturi.

Susținerile recurentei-pârâte cu

privire la faptul că pentru anumite lucrări reclamanta nu ar fi întocmit

situații de plată care să fie acceptate de pârâtă, nu pot fi reținute, deoarece

prin expertizele efectuate în cauză s-a stabilit, în mod cert, contravaloarea

lucrărilor executate, fapt ce a fost acceptat de către ambele părți, or,

penalitățile de întârziere au fost calculate doar pentru facturile emise de

reclamantă ce au acoperire în lucrările deja executate.

Nu sunt reale cele susținute de

către recurentă, în sensul că prima instanță ar fi răsturnat sarcina probei, în

sensul că ar fi pus-o pe pârâtă în situația să combată susținerile reclamantei,

în loc să o oblige pe aceasta să-și dovedească pretențiile, în cauză

administrându-se atât proba cu înscrisuri, cât și proba cu expertize

tehnico-științifice, prima instanță afirmând doar că pârâta nu a reușit să

combată probele administrate de către reclamantă.

În ce privește necesitatea unei

expertize contabile pentru calculul penalităților de întârziere, cea în culpă

este tot pârâta, deoarece în fața primei instanțe, a susținut în mod constant

că nu datorează penalități de întârziere, nesolicitând administrarea probei cu

expertiză pentru calculul acestora.

Având în vedere cele de mai sus,

Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul,

ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ.

pârâta-recurentă va fi obligată la plata sumei de 4340 lei, cu titlu de

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC M.M.I. SRL Ploiești împotriva sentinței nr. 203 de la 28 septembrie 2010

pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Obligă pârâta la plata sumei de 4340

lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 17 martie

2011.