ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1748/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 139 din 23

aprilie 2012, a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC M.C. SA.

În fundamentarea

acestei soluții instanța de fond a reținut în esență, următoarele:

Prin Sentința nr. 203

din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunile în anulare

conexate, formulate de reclamanta SC M.C. SA și pârâta SC M.I. SRL, împotriva

Hotărârii arbitrale nr. 3 din data de 11 iulie 2008, pronunțată de Curtea de

Arbitraj Comercial din cadrul Camerei de Comerț și Industrie Prahova, a anulat

Hotărârea arbitrală nr. 3 din 11 iulie 2008 și rejudecând pe fond a admis

acțiunea reclamantei SC M.C. SA și a obligat pârâta SC M.I. SRL la 171.581,96

RON, contravaloare lucrări executate, și 67.462,36 RON, penalități de

întârziere, și la 26.807 RON, cheltuieli de judecată la arbitraj, fond și

recurs, sentința fiind irevocabilă.

S-a reținut în

considerentele acestei sentințe că, prin acțiunea în anulare reclamanta a solicitat

numai penalități în cuantum de 67.462,36 RON, pentru primele facturi 266 de

zile de întârziere, pentru următoarele facturi 250 de zile de întârziere, suma

ce urmează a-i fi acordată având în vedere clauza contractuală și calculul

făcut de aceasta, că ulterior aceeași reclamantă a sesizat Camera de Comerț și

Industrie Prahova - Curtea de Arbitraj Comercial și obligarea aceleiași pârâte

la plata sumei de 227.163,88 RON, penalități de întârziere, în baza

Contractului de execuție din 26 iunie 2007, contract ce a fost analizat și prin

Sentința nr. 203 din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, având ca

obiect "construire service auto și magazin prezentare SC M.I. SRL".

A mai reținut

instanța că prin acțiunea de față reclamanta nu a vizat, cum era legal,

perioada de la scadența termenului de plată, ci a solicitat obligarea pârâtei

la plata penalităților începând cu 1 septembrie 2008 până la 1 iulie 2011,

făcând abstracție de scurgerea termenului legal de prescripție a dreptului la

acțiune, respectiv 3 ani de la nașterea dreptului, în cazul de față de la data

scadenței plății facturilor, în raport de art. 1 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

A considerat instanța

că motivarea reclamantei potrivit căreia termenul de prescripție a fost

întrerupt prin introducerea primei acțiuni arbitrale nu poate fi reținută,

deoarece termenul de calcul al penalităților curge de la data scadenței plății

facturilor, iar prin acțiunea formulată reclamanta a înțeles să solicite

penalități pentru un anumit interval, că prin Procesul-verbal din data de 1

iulie 2011 nu se poate spune că pârâta a recunoscut penalitățile ce fac

obiectul acțiunii arbitrale, în acesta punându-se în discuție contravaloarea

lucrărilor și penalităților ce fac obiectul Deciziei nr. 1180/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție București, dispozițiile art. 111 C. civ. neavând

relevanță în cauză, acest articol din cod referindu-se la imputația plății și

aplicându-se atunci când datoriile sunt certe, lichide și exigibile, mai exact

constatate printr-un titlu și recunoscute.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC M.C. SA, solicitând admiterea

recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel

Ploiești pentru rejudecarea acțiunii în anulare, cu obligarea intimatei la

plata cheltuielilor judiciare ocazionate de soluționarea prezentei cauze.

Recurenta-reclamantă

prezintă litigiile purtate între părți, cadrul legal al formulării recursului

și își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. cu referire la următoarele aspecte:

Într-o primă critică

recurenta-reclamantă reproșează instanței de fond faptul că nu a ținut cont de

întreruperea termenului de prescripție în raport de dispozițiile art. 16 și 17

din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.

Consideră recurenta

că, în realitate, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a

fost întrerupt atât prin introducerea primei acțiuni arbitrale, soluționate

prin Sentința nr. 203 din 28 septembrie 2010, cât și prin recunoașterea

debitului de către intimată, fiind astfel îndeplinite ipotezele legale

prevăzute de art. 17 din Decret, că începând cu data de 28 septembrie 2010, a

început să curgă un nou termen de prescripție în favoarea reclamantei SC M.C.

SA și, în aceste circumstanțe, soluția Tribunalului Arbitral de respingere a

acțiunii formulată a fost una nelegală.

Apreciază

recurenta-reclamantă că întreruperea termenului de prescripție a operat și prin

recunoașterea debitului principal de către M.I., prin semnarea de către aceasta

a Procesului-verbal din data de 1 iulie 2011 și, prin efectuarea ulterioară de

plăți, în vederea stingerii debitului principal de către M.I., recurenta-pârâtă

recunoscând astfel față de M.C. existența debitului principal, existența

penalităților datorate recurentei-reclamante și angajamentul de plată a sumelor

restante.

Arată

recurenta-reclamantă în prezenta cauză că niciuna dintre părți nu a făcut

imputația, aceasta fiind realizată conform art. 111 din vechiul C. civ., aceasta

trebuind realizată în acest caz, în primul rând asupra cheltuielilor judiciare

și ulterior asupra dobânzilor, debitul principal urmând a fi stins abia în cele

din urmă.

În speță, se arată,

plățile efectuate de M.I. în favoarea societății s-au imputat întâi asupra

cheltuielilor judiciare (31.147 RON), apoi asupra penalităților datorate până

la 1 septembrie 2008 (67.462,36 RON), iar apoi asupra debitului principal

(161.581,96 RON).

Înalta Curte,

examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că

recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta.

De remarcat, cu titlu

prealabil, este faptul că în cererea de recurs recurenta-reclamantă reia în

întregime argumentația adusă în sprijinul acțiunii în anulare, fără a realiza

distincția între calea de desființare a hotărârii arbitrale întemeiată pe art.

364 lit. i) C. proc. civ. și calea de reformare întemeiată pe art. 304 pct. 9

C. proc. civ. sub aspectul criticilor de pretinsă nelegalitate a hotărârii

atacate.

Pe fondul recursului,

Înalta Curte constată că instanța, în analiza criticilor subsumate motivului de

desființare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 364 lit. i) C. proc.

civ., a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 16 și 17 din Decretul

nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, raportându-se judicios la obiectul

celor două acțiuni arbitrale și la probatoriile administrate în cauză, dând

cauzelor de întrerupere a prescripției invocate de reclamantă calificarea

corectă sub aspectul efectelor de neîntrerupere a cursului prescripției.

În mod legal instanța

a apreciat corect asupra izvorului obligațiilor deduse judecății și asupra

momentului de la care a început cursul prescripției, reținând astfel în mod

judicios că hotărârea arbitrală nu încalcă dispozițiile imperative ale legii,

nefiind astfel susceptibilă de a fi anulată din perspectiva motivului

reglementat de art. 364 lit. i) C. proc. civ.

În considerarea celor

ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea sentinței recurate din

perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va

respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de recurenta-reclamantă SC M.C. SA București împotriva Sentinței nr.

139 din 23 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a

civilă de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 23 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ