ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1748/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 139 din 23 aprilie 2012, a respins acțiunea în anulare formulată de reclamanta SC M.C. SA. În fundamentarea acestei soluții instanța de fond a reținut în esență, următoarele: Prin Sentința nr. 203 din 28 septembrie 2010, Curtea de Apel Ploiești a admis acțiunile în anulare conexate, formulate de reclamanta SC M.C. SA și pârâta SC M.I. SRL, împotriva Hotărârii arbitrale nr. 3 din data de 11 iulie 2008, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial din cadrul Camerei de Comerț și Industrie Prahova, a anulat Hotărârea arbitrală nr. 3 din 11 iulie 2008 și rejudecând pe fond a admis acțiunea reclamantei SC M.C.

SA și a obligat pârâta SC M.I. SRL la 171.581,96 RON, contravaloare lucrări executate, și 67.462,36 RON, penalități de întârziere, și la 26.807 RON, cheltuieli de judecată la arbitraj, fond și recurs, sentința fiind irevocabilă.

S-a reținut în considerentele acestei sentințe că, prin acțiunea în anulare reclamanta a solicitat numai penalități în cuantum de 67.462,36 RON, pentru primele facturi 266 de zile de întârziere, pentru următoarele facturi 250 de zile de întârziere, suma ce urmează a-i fi acordată având în vedere clauza contractuală și calculul făcut de aceasta, că ulterior aceeași reclamantă a sesizat Camera de Comerț și Industrie Prahova - Curtea de Arbitraj Comercial și obligarea aceleiași pârâte la plata sumei de 227.163,88 RON, penalități de întârziere, în baza Contractului de execuție din 26 iunie 2007, contract ce a fost analizat și prin Sentința nr. 203 din 28 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, având ca obiect "construire service auto și magazin prezentare SC M.I.

SRL". A mai reținut instanța că prin acțiunea de față reclamanta nu a vizat, cum era legal, perioada de la scadența termenului de plată, ci a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităților începând cu 1 septembrie 2008 până la 1 iulie 2011, făcând abstracție de scurgerea termenului legal de prescripție a dreptului la acțiune, respectiv 3 ani de la nașterea dreptului, în cazul de față de la data scadenței plății facturilor, în raport de art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

A considerat instanța că motivarea reclamantei potrivit căreia termenul de prescripție a fost întrerupt prin introducerea primei acțiuni arbitrale nu poate fi reținută, deoarece termenul de calcul al penalităților curge de la data scadenței plății facturilor, iar prin acțiunea formulată reclamanta a înțeles să solicite penalități pentru un anumit interval, că prin Procesul-verbal din data de 1 iulie 2011 nu se poate spune că pârâta a recunoscut penalitățile ce fac obiectul acțiunii arbitrale, în acesta punându-se în discuție contravaloarea lucrărilor și penalităților ce fac obiectul Deciziei nr. 1180/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție București, dispozițiile art. 111 C. civ. neavând relevanță în cauză, acest articol din cod referindu-se la imputația plății și aplicându-se atunci când datoriile sunt certe, lichide și exigibile, mai exact constatate printr-un titlu și recunoscute.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta SC M.C. SA, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei către Curtea de Apel Ploiești pentru rejudecarea acțiunii în anulare, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de soluționarea prezentei cauze. Recurenta-reclamantă prezintă litigiile purtate între părți, cadrul legal al formulării recursului și își subsumează criticile motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la următoarele aspecte: Într-o primă critică recurenta-reclamantă reproșează instanței de fond faptul că nu a ținut cont de întreruperea termenului de prescripție în raport de dispozițiile art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripția extinctivă.

Consideră recurenta că, în realitate, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a fost întrerupt atât prin introducerea primei acțiuni arbitrale, soluționate prin Sentința nr. 203 din 28 septembrie 2010, cât și prin recunoașterea debitului de către intimată, fiind astfel îndeplinite ipotezele legale prevăzute de art. 17 din Decret, că începând cu data de 28 septembrie 2010, a început să curgă un nou termen de prescripție în favoarea reclamantei SC M.C. SA și, în aceste circumstanțe, soluția Tribunalului Arbitral de respingere a acțiunii formulată a fost una nelegală. Apreciază recurenta-reclamantă că întreruperea termenului de prescripție a operat și prin recunoașterea debitului principal de către M.I., prin semnarea de către aceasta a Procesului-verbal din data de 1 iulie 2011 și, prin efectuarea ulterioară de plăți, în vederea stingerii debitului principal de către M.I., recurenta-pârâtă recunoscând astfel față de M.C.

existența debitului principal, existența penalităților datorate recurentei-reclamante și angajamentul de plată a sumelor restante. Arată recurenta-reclamantă în prezenta cauză că niciuna dintre părți nu a făcut imputația, aceasta fiind realizată conform art. 111 din vechiul C. civ., aceasta trebuind realizată în acest caz, în primul rând asupra cheltuielilor judiciare și ulterior asupra dobânzilor, debitul principal urmând a fi stins abia în cele din urmă. În speță, se arată, plățile efectuate de M.I. în favoarea societății s-au imputat întâi asupra cheltuielilor judiciare (31.147 RON), apoi asupra penalităților datorate până la 1 septembrie 2008 (67.462,36 RON), iar apoi asupra debitului principal (161.581,96 RON).

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat, pentru motivele ce se vor arăta. De remarcat, cu titlu prealabil, este faptul că în cererea de recurs recurenta-reclamantă reia în întregime argumentația adusă în sprijinul acțiunii în anulare, fără a realiza distincția între calea de desființare a hotărârii arbitrale întemeiată pe art. 364 lit. i) C. proc. civ. și calea de reformare întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub aspectul criticilor de pretinsă nelegalitate a hotărârii atacate. Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că instanța, în analiza criticilor subsumate motivului de desființare a hotărârii arbitrale reglementat de art. 364 lit. i) C. proc.

civ., a făcut o corectă aplicare și interpretare a art. 16 și 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, raportându-se judicios la obiectul celor două acțiuni arbitrale și la probatoriile administrate în cauză, dând cauzelor de întrerupere a prescripției invocate de reclamantă calificarea corectă sub aspectul efectelor de neîntrerupere a cursului prescripției. În mod legal instanța a apreciat corect asupra izvorului obligațiilor deduse judecății și asupra momentului de la care a început cursul prescripției, reținând astfel în mod judicios că hotărârea arbitrală nu încalcă dispozițiile imperative ale legii, nefiind astfel susceptibilă de a fi anulată din perspectiva motivului reglementat de art. 364 lit. i) C. proc.

civ. În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea sentinței recurate din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC M.C. SA București împotriva Sentinței nr. 139 din 23 aprilie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ