ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1680/2013

Deliberând asupra recursurilor, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea de arbitrare înregistrată la Camera de Comerț și Industrie Brașov, reclamanta SC S. SRL a solicitat obligarea pârâtei SC E. SA la plata sumei de 116.880 RON reprezentând penalități de întârziere de 0,15% pe zi, conform art. 14 din Contractul de antrepriză nr. X1/2002, rămas neexecutat de către pârâtă pentru perioada august 2004 - noiembrie 2005. Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, prin Hotărârea nr. 37 din 12 decembrie 2007, a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că reclamanta nu a dovedit că ar exista anumite lucrări prevăzute în contract neexecutate de pârâtă și în raport cu care urmau a curge penalități.

Pârâta și-a îndeplinit obligațiile, astfel cum rezultă din procesul-verbal de recepție și situațiile de lucrări. Împotriva acestei hotărâri a formulat acțiune în anulare reclamanta, întemeiată pe dispozițiile art. 364 lit. f) și i) C. proc. civ. În motivarea acțiunii în anulare reclamanta a susținut că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut și a încălcat dispozițiile imperative ale art. 969 și 970 C. civ. Prin Sentința nr. 1/F din 30 aprilie 2008, Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea în anulare, a anulat hotărârea tribunalului arbitral și, pe fond, a admis acțiunea, și a obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 116.800 RON cu titlu de penalități de întârziere plus 5.212,41 RON cheltuieli de judecată.

Ca urmare a admiterii recursului declarat de pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 367 din 9 februarie 2009, a casat sentința Curții de Apel Brașov, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a clarifica situația de fapt, prin completarea materialului probator și pentru a se analiza excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în recurs. Prin Sentința nr. 1/F din 16 mai 2012, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC E. SA și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S. SRL, obligând-o pe reclamantă la plata sumei de 11.866 RON cheltuieli de judecată în toate fazele procesuale.

Având în vedere că Sentința nr. 1/F din 30 aprilie 2008 a Curții de Apel Brașov a fost casată doar pentru clarificarea stării de fapt, prin suplimentarea probatoriului, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a înțeles să mențină dispozițiile acestei sentințe referitoare la anularea hotărârii arbitrale, astfel că nu a mai examinat motivele de anulare, rejudecând acțiunea formulată de reclamantă. Potrivit îndrumărilor date prin hotărârea de casare, instanța de apel a analizat cu precădere excepția prescripției dreptului la acțiune. S-a reținut în acest sens că, între reclamantă, în calitate de antreprenor, și pârâtă, în calitate de beneficiar, s-a încheiat, la data de 19 martie 2002, un contract de antrepriză, prin care antreprenorul s-a obligat să execute pentru client lucrările de construcții identificate la Cap. I., art. 1 din contract.

Conform cap. III, art. 13 din contract, termenul de execuție și predare a lucrărilor a fost stabilit la 30 august 2002, iar în art. 14 s-a stipulat că "Neexecutarea la termen a lucrărilor atrage pentru antreprenor plata de penalități de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere. În cazul în care antreprenorul din vina sa întârzie recepția cu peste 30 de zile, clientul are dreptul să ceară la expirarea acestui termen penalități de întârziere de 0,15%". Instanța de apel a constatat că acțiunea prin care se solicită obligarea antreprenorului la plata penalităților de întârziere este o acțiune patrimonială, ca urmare, este supusă prescripției extinctive, potrivit prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958.

Conform art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție începe să curgă la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită. În speță, instanța de apel a reținut că dreptul la acțiune s-a născut, așa cum rezultă din clauzele contractuale mai sus expuse, în termen de 30 de zile de la data de 30 august 2002, dată la care trebuia efectuată recepția lucrărilor, respectiv 30 septembrie 2002, iar acțiunea arbitrală a fost înregistrată la Camera de Comerț și Industrie Brașov la data de 30 iulie 2007, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În finalul considerentelor, curtea de apel a constatat că, în speță, nu a intervenit nicio cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, iar consecința împlinirii termenului de prescripție este stingerea dreptului la acțiune, motiv pentru care a admis excepția prescripției extinctive, cu consecința respingerii acțiunii. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC S. SRL, cât și pârâta SC E. SA. Recurenta -reclamantă SC S. SRL a criticat sentința recurată prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece instanța în mod nelegal a constatat că acțiunea arbitrală ar fi fost înregistrată cu depășirea termenului de trei ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În susținerea acestui motiv de nelegalitate arată că instanța de judecată s-a pronunțat cu încălcarea gravă a legii și anume aceasta nu a verificat dacă Contractul de antrepriză nr. X1/2002 încheiat între părți la data de 19 martie 2002 s-a și executat, adică dacă acest contract s-a încheiat cu bună-credință, între părțile semnatare care și-au asumat reciproc obligații.

În acest sens, instanța de apel era obligată să verifice dacă acest contract s-a executat, dacă au fost respectate întocmai prevederile art. 15 din contract și anume dacă părțile au încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor ținând cont de faptul că numai "la semnarea procesului-verbal de recepție se considera că Antreprenorul și-a respectat prevederile contractuale și are dreptul la plata integrală a prețului lucrării". Părțile au convenit, prin art. 13 din contract, ca termenul de execuție și de predare a lucrărilor este 30 august 2002, termen la care trebuia încheiat procesul-verbal de recepție a lucrărilor, conform art. 15 din contract, înscris care încheia și exonera intimata SC E. SA de toate obligațiile asumate prin contract.

Recurenta-reclamantă susține că atâta timp cât și-a executat cu bună-credință obligația asumată și anume a achitat integral prețul contractului, iar intimata a refuzat încheierea (măcar parțială) procesului-verbal de recepție a lucrărilor, consideră contractul ca fiind neexecutat cu toate că acesta a ajuns de mult la scadență și că este îndreptățită a pretinde penalități de întârziere conform art. 14 din contract la întreaga valoare, pentru "neexecutarea la termen a lucrărilor", precum și pentru "întârzierea recepției cu peste 30 de zile" (clauze penale).

Recurenta-reclamantă arată că instanța nu a cenzurat prevederile art. 15 din contract și nici nu a cerut părților a depune în probațiune procesul-verbal de recepție a lucrărilor, înscris care ar fi stabilit și consfințit executarea finală a lucrărilor, cu toate că aceasta a învederat instanței faptul că nu există proces-verbal de recepție a lucrărilor, deși a solicitat intimatei recepționarea, măcar parțială, a acestora. Mai mult, arată recurenta-reclamantă, instanțele de judecată au constatat că "un proces-verbal de recepție a lucrărilor care să poată fi semnat de părți nu există" conform Sentinței civile nr. 330/C din 24 martie 2009 a Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă.

Precizează că recurenta pârâtă SC E. SA a solicitat instanței să constate că a finalizat la data de 30 august 2002 (la termen) lucrările de construcții asumate prin Contractul X1/2002, cu toate că într-un litigiu cu același obiect instanța a obligat-o la plata de penalități de întârziere tocmai pentru nerespectarea art. 14 din contract, hotărâre în care instanța reține și faptul că aceasta a renunțat în scris și la a se prevala de prescripția dreptului material la acțiune.

De asemenea, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța a reținut că dreptul la acțiune s-a născut în termen de 30 de zile de la data la care trebuia efectuată recepția, respectiv 30 septembrie 2002, pentru că, conform art. 15 din contract, părțile au convenit ca recepția să se facă la terminarea lucrărilor (nu la 30 septembrie 2002) ori lucrările contractate cu E. SA și plătite de S. SRL nu au fost finalizate la 30 august 2002, o mare parte din lucrări au fost finalizate și predate cu proces-verbal de recepție de către alte firme, lucrările nefiind finalizate nici astăzi (după 10 ani).

Având în vedere faptul că niciuna din lucrările prevăzute la art. 1 din contract nu a fost finalizată și predată cu proces-verbal de recepție de către E. SA, iar lucrările se consideră încheiate numai la semnarea procesului-verbal de recepție (conform art. 15), SC E. SA refuzând să facă recepția (nici măcar parțială), penalitățile au fost calculate la întreaga valoare a contractului (valoare nerecepționată și nepredată). În cazul întârzierii recepției cu peste 30 zile, clientul poate cere penalități de întârziere (art. 14, alin. (2)). Având în vedere faptul că nu s-a făcut recepția, nici parțială, consideră că penalitățile se aplică la întreaga valoare a contractului (întreaga valoare nerecepționată).

Arată că atâta timp cât acest înscris nu este încheiat între părți este îndreptățită să introducă oricând acțiuni judecătorești împotriva intimatei SC E. SA cu condiția ca sumele pretinse cu titlu de penalități să nu depășească trei ani de la momentul introducerii acțiunii. Solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în tot, iar pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost aceasta formulată. Recurenta-pârâtă SC E. SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, precum și art. 304 1 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel, în rejudecare, a pronunțat o soluție nelegală întrucât s-a pronunțat atât pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, cât și pe fondul cauzei, interpretând greșit îndrumările instanței de casare.

Astfel, instanța de rejudecare apreciază că "Sentința nr. 1/F din 30 aprilie 2008 a fost casată doar pentru clarificarea stării de fapt, prin suplimentarea probatoriului și de aceea rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a înțeles să mențină dispozițiile acestei sentințe referitoare la anularea hotărârii arbitrale". Recurenta-pârâtă consideră acest raționament profund eronat în condițiile în care prin respectarea îndrumărilor date de instanța de recurs, respectiv stabilirea situației de fapt, se putea ajunge la o concluzie ce ar fi putut să contrazică dispozițiile sentinței pronunțate în acțiunea în anulare. Arată faptul că, nicăieri în cuprinsul hotărârii pronunțate de instanța supremă nu se precizează faptul că dispozițiile hotărârii Curții de Apel Brașov cu privire la admisibilitatea acțiunii în anulare sunt menținute, iar din considerentele hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate desprinde o asemenea concluzie.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul formulat de pârâtă este fondat și că în speță era necesară administrarea de probe pentru a se stabili dacă pretențiile reclamantei SC S. SRL sunt sau nu întemeiate. Or, recurenta-pârâtă susține că din administrarea probatoriului în fața Curții de Apel Brașov reiese că lucrările au fost executate conform contractului de antrepriză încheiat de părți, prin urmare, nu datorează penalități. Mai susține recurenta-pârâtă și faptul că, deși scopul casării hotărârii recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare a fost acela de a se stabili situația de fapt, acest lucru nu s-a întâmplat întrucât, deși în rejudecare s-au administrat probe, instanța de judecată nu s-a pronunțat cu privire la situația de fapt și la modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile convenite prin Contractul de antrepriză nr. X1/2002.

Prin urmare, soluția Curții de Apel Brașov a fost dată cu nerespectarea îndrumărilor instanței de recurs, lipsind-o de eficiență juridică, întrucât scopul acestei hotărâri este acela de a se stabili în mod concret, pe bază de probe, dacă și în ce măsură obligațiile cuprinse în contractul de antrepriză au fost respectate de către pârâtă. Astfel, recurenta-pârâtă susține că prin soluția pronunțată se încalcă dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ. O altă critică adusă sentinței recurate vizează încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale pârâtei SC E. SA, întrucât deși aparent soluția îi este favorabilă, prin nerespectarea îndrumărilor instanței de recurs nu se clarifică modalitatea în care obligațiile contractuale au fost executate de părți, deși se putea realiza acest lucru în baza probelor administrate, prelungindu-se în acest mod o stare de incertitudine ce oferă posibilitatea promovării cu rea-credință a unor acțiuni în instanță.

În raport de motivele de recurs formulate, SC E. SA solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu reținere spre rejudecare, și pe cale de consecință, respingerea acțiunii în anulare. Înalta Curte, analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă SC S. SRL, constată că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este fondat întrucât instanța curții de apel a reținut în mod nelegal incidența în speță a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 sub aspectul momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție. Art. 15 din contract are următorul conținut: "Părțile convin ca recepția lucrărilor să se facă la terminarea lor, ocazie cu care se va încheia procesul-verbal de recepție.

La semnarea procesului-verbal de recepție se consideră că antreprenorul și-a respectat prevederile contractuale și are dreptul la plata integrală a prețului lucrării (...)". Prin Sentința civilă nr. 330 din 24 martie 2009 a Tribunalului Brașov (rămasă definitivă prin Decizia nr. 60 din 18 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin Decizia nr. 279 din 25 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) s-a respins acțiunea formulată de SC E. SA având ca obiect să se constate că reclamanta a finalizat la 30 august 2002 lucrările conform Contractului X1 din 19 martie 2002 încheiat cu SC S. SRL.

În considerentele acestei sentințe s-a reținut faptul că "un proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, pentru lucrările efectuate de reclamanta SC E. SA din data de 30 august 2002 și care să poată să fie semnat de pârâta SC S. SRL nu există". Având în vedere că nici până în prezent nu s-a realizat recepția lucrării prin proces-verbal încheiat de ambele părți contractante, în mod greșit instanța Curții de Apel Brașov a socotit că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 30 septembrie 2002, cu ignorarea dispozițiilor art. 15 din contract și dispozițiilor Sentinței civile nr. 330 din 24 martie 2009 a Tribunalului Brașov. Cu alte cuvinte, dreptul material la acțiune al SC S. SRL nu putea să se nască la data de 30 septembrie 2002, așa cum în mod eronat a stabilit instanța de fond, în lipsa unui proces-verbal de predare-recepție a lucrărilor care să ateste finalizarea acestora.

Curtea de apel a soluționat greșit cauza pe excepție, și nu pe fond, și în consecință, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamanta SC S. SRL, va casa sentința recurată și va trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea acțiunii pe fond. Analizând recursul formulat de pârâta SC E. SA, se constată că nu este fondat pentru următoarele considerente: Critica recurentei-pârâte, care vizează limitele casării dispuse prin Decizia nr. 367 din 9 februarie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, nu poate fi reținută.

Casând decizia din apel și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de recurs a constatat că este necesar, pentru lămurirea situației de fapt, față de reținerile incomplete ale instanței de apel, care s-a pronunțat în fond numai pe baza probelor administrate de către instanța arbitrală, deși avea posibilitatea să administreze noi probe, potrivit art. 366 alin. (1) C. proc. civ., ca aceasta să suplimenteze probatoriul pentru a se hotărî asupra răspunderii contractuale a pârâtei.

De asemenea, s-a apreciat necesar a se clarifica modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile convenite prin Contractul de antrepriză nr. X1, pe care l-au încheiat la data de 19 martie 2005. Se impunea, totodată, evidențierea concretă, în probațiune, conform cerințelor art. 1169 C. civ., de către reclamantă a obligațiilor contractuale, pretins a fi neîndeplinite de către pârâtă și stabilirea culpei pârâtei în neîndeplinirea acestor obligații, hotărâtoare pentru antrenarea răspunderii sale contractuale. Instanța curții de apel, în situația constatării incidenței clauzei penale în speță, trebuia să stabilească cuantumul penalităților pe care pârâta le datorează, în raport de lucrările neexecutate sau executate cu întârziere, cu respectarea principiului statornicit prin art. 969 C. civ.

și a regulilor de interpretare a contractului, cuprinse în art. 977 - 985 C. civ. Prin această decizie de casare s-a statuat ca instanța în rejudecare să analizeze și excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție invocată prin concluziile scrise depuse de către recurenta-pârâtă, prin avocat. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța curții de apel, în rejudecare, a completat probatoriul astfel cum au fost indicațiile instanței de recurs și a dispus efectuarea unei expertize tehnice specialitatea construcții, au fost luate interogatorii părților și la dosar au fost depuse înscrisuri.

Recurenta-pârâtă, reprezentată de același avocat care a invocat în fața instanței de casare excepția prescripției dreptului material la acțiune, a reiterat această excepție în fața curții de apel, în rejudecare, solicitând admiterea cu prioritate a acesteia (conform Încheierii de dezbateri din data de 9 mai 2012). În acest context, susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora instanța de apel, în rejudecare, nu a stabilit situația de fapt, așa cum a dispus instanța de casare, încălcând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., fac abstracție de considerentele deciziei recurate, în cadrul cărora instanța de apel, după ce a suplimentat probatoriul, a procedat la examinarea cu prioritate a cauzei în raport de excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune a reclamantei, aspect menționat în decizia de casare.

Astfel fiind, criticile pârâtei recurente SC E. SA sunt nefondate pe aspectul neîndeplinirii dispozițiilor din decizia de casare, de către curtea de apel, cu ocazia rejudecării cauzei după casare și, în consecință, acest motiv de recurs urmează a fi respins. Deosebit de aceasta, trebuie precizat faptul că pârâta recurentă SC E. SA, care a fost reprezentată de același avocat, atât la curtea de apel, cât și în recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, a invocat excepția dreptului material la acțiune, care a fost admisă și, în consecință, curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S. SRL Brașov.

Deși i s-a admis susținerea privind incidența prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, reglementată de Decretul nr. 167/1958, în recurs pârâta, reprezentată de același avocat, critică această soluție, dovedind inconsecvență procesuală și invocând, pro cauza, motive nelegale pentru a obține respingerea acțiunii pe fondul cauzei, contrar propriilor susțineri din apel, precizate mai sus. În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul declarat de recurenta-pârâtă SC E. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta SC S. SRL Brașov împotriva Sentinței nr. 1/F din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială. Casează sentința și trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SA Brașov împotriva Sentinței nr. 1/F din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 aprilie 2013. Procesat de GGC - AZ