ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1680/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1680/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursurilor, din analiza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de arbitrare înregistrată la

Camera de Comerț și Industrie Brașov, reclamanta SC S. SRL a solicitat

obligarea pârâtei SC E. SA la plata sumei de 116.880 RON reprezentând

penalități de întârziere de 0,15% pe zi, conform art. 14 din Contractul de

antrepriză nr. X1/2002, rămas neexecutat de către pârâtă pentru perioada august

2004 - noiembrie 2005.

Curtea de Arbitraj

Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Brașov, prin Hotărârea nr.

37 din 12 decembrie 2007, a respins acțiunea, ca nefondată, reținând că

reclamanta nu a dovedit că ar exista anumite lucrări prevăzute în contract

neexecutate de pârâtă și în raport cu care urmau a curge penalități. Pârâta

și-a îndeplinit obligațiile, astfel cum rezultă din procesul-verbal de recepție

și situațiile de lucrări.

Împotriva acestei

hotărâri a formulat acțiune în anulare reclamanta, întemeiată pe dispozițiile

art. 364 lit. f) și i) C. proc. civ.

În motivarea acțiunii

în anulare reclamanta a susținut că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor

lucruri care nu s-au cerut și a încălcat dispozițiile imperative ale art. 969

și 970 C. civ.

Prin Sentința nr. 1/F

din 30 aprilie 2008, Curtea de Apel Brașov a admis acțiunea în anulare, a

anulat hotărârea tribunalului arbitral și, pe fond, a admis acțiunea, și a

obligat pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 116.800 RON cu titlu de

penalități de întârziere plus 5.212,41 RON cheltuieli de judecată.

Ca urmare a admiterii

recursului declarat de pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin

Decizia nr. 367 din 9 februarie 2009, a casat sentința Curții de Apel Brașov,

cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe, cu îndrumarea de a

clarifica situația de fapt, prin completarea materialului probator și pentru a

se analiza excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în recurs.

Prin Sentința nr. 1/F

din 16 mai 2012, Curtea de Apel Brașov, secția comercială, a admis excepția

prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SC E. SA și, în

consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC S. SRL, obligând-o pe

reclamantă la plata sumei de 11.866 RON cheltuieli de judecată în toate fazele

procesuale.

Având în vedere că

Sentința nr. 1/F din 30 aprilie 2008 a Curții de Apel Brașov a fost casată doar

pentru clarificarea stării de fapt, prin suplimentarea probatoriului, rezultă

că Înalta Curte de Casație și Justiție a înțeles să mențină dispozițiile

acestei sentințe referitoare la anularea hotărârii arbitrale, astfel că nu a

mai examinat motivele de anulare, rejudecând acțiunea formulată de reclamantă.

Potrivit îndrumărilor

date prin hotărârea de casare, instanța de apel a analizat cu precădere

excepția prescripției dreptului la acțiune.

S-a reținut în acest

sens că, între reclamantă, în calitate de antreprenor, și pârâtă, în calitate

de beneficiar, s-a încheiat, la data de 19 martie 2002, un contract de

antrepriză, prin care antreprenorul s-a obligat să execute pentru client

lucrările de construcții identificate la Cap. I., art. 1 din contract.

Conform cap. III,

art. 13 din contract, termenul de execuție și predare a lucrărilor a fost

stabilit la 30 august 2002, iar în art. 14 s-a stipulat că "Neexecutarea

la termen a lucrărilor atrage pentru antreprenor plata de penalități de

întârziere de 0,15% pe zi de întârziere. În cazul în care antreprenorul din

vina sa întârzie recepția cu peste 30 de zile, clientul are dreptul să ceară la

expirarea acestui termen penalități de întârziere de 0,15%".

Instanța de apel a

constatat că acțiunea prin care se solicită obligarea antreprenorului la plata penalităților

de întârziere este o acțiune patrimonială, ca urmare, este supusă prescripției

extinctive, potrivit prevederilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958. Conform

art. 3 din același act normativ, termenul de prescripție este de 3 ani.

Potrivit art. 7 alin.

(1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție începe să curgă la data

când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

În speță, instanța de

apel a reținut că dreptul la acțiune s-a născut, așa cum rezultă din clauzele

contractuale mai sus expuse, în termen de 30 de zile de la data de 30 august

2002, dată la care trebuia efectuată recepția lucrărilor, respectiv 30

septembrie 2002, iar acțiunea arbitrală a fost înregistrată la Camera de Comerț

și Industrie Brașov la data de 30 iulie 2007, cu depășirea termenului de 3 ani

prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În finalul

considerentelor, curtea de apel a constatat că, în speță, nu a intervenit nicio

cauză de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție, iar consecința

împlinirii termenului de prescripție este stingerea dreptului la acțiune, motiv

pentru care a admis excepția prescripției extinctive, cu consecința respingerii

acțiunii.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs atât reclamanta SC S. SRL, cât și pârâta SC E. SA.

Recurenta -reclamantă

SC S. SRL a criticat sentința recurată prin prisma prevederilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ. deoarece instanța în mod nelegal a constatat că acțiunea

arbitrală ar fi fost înregistrată cu depășirea termenului de trei ani, prevăzut

de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În susținerea acestui

motiv de nelegalitate arată că instanța de judecată s-a pronunțat cu încălcarea

gravă a legii și anume aceasta nu a verificat dacă Contractul de antrepriză nr.

X1/2002 încheiat între părți la data de 19 martie 2002 s-a și executat, adică

dacă acest contract s-a încheiat cu bună-credință, între părțile semnatare care

și-au asumat reciproc obligații.

În acest sens,

instanța de apel era obligată să verifice dacă acest contract s-a executat,

dacă au fost respectate întocmai prevederile art. 15 din contract și anume dacă

părțile au încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor ținând

cont de faptul că numai "la semnarea procesului-verbal de recepție se

considera că Antreprenorul și-a respectat prevederile contractuale și are

dreptul la plata integrală a prețului lucrării".

Părțile au convenit,

prin art. 13 din contract, ca termenul de execuție și de predare a lucrărilor

este 30 august 2002, termen la care trebuia încheiat procesul-verbal de

recepție a lucrărilor, conform art. 15 din contract, înscris care încheia și

exonera intimata SC E. SA de toate obligațiile asumate prin contract.

Recurenta-reclamantă

susține că atâta timp cât și-a executat cu bună-credință obligația asumată și

anume a achitat integral prețul contractului, iar intimata a refuzat încheierea

(măcar parțială) procesului-verbal de recepție a lucrărilor, consideră

contractul ca fiind neexecutat cu toate că acesta a ajuns de mult la scadență

și că este îndreptățită a pretinde penalități de întârziere conform art. 14 din

contract la întreaga valoare, pentru "neexecutarea la termen a

lucrărilor", precum și pentru "întârzierea recepției cu peste 30 de

zile" (clauze penale).

Recurenta-reclamantă

arată că instanța nu a cenzurat prevederile art. 15 din contract și nici nu a

cerut părților a depune în probațiune procesul-verbal de recepție a lucrărilor,

înscris care ar fi stabilit și consfințit executarea finală a lucrărilor, cu

toate că aceasta a învederat instanței faptul că nu există proces-verbal de

recepție a lucrărilor, deși a solicitat intimatei recepționarea, măcar

parțială, a acestora.

Mai mult, arată

recurenta-reclamantă, instanțele de judecată au constatat că "un

proces-verbal de recepție a lucrărilor care să poată fi semnat de părți nu

există" conform Sentinței civile nr. 330/C din 24 martie 2009 a

Tribunalului Brașov, rămasă irevocabilă.

Precizează că

recurenta pârâtă SC E. SA a solicitat instanței să constate că a finalizat la

data de 30 august 2002 (la termen) lucrările de construcții asumate prin

Contractul X1/2002, cu toate că într-un litigiu cu același obiect instanța a

obligat-o la plata de penalități de întârziere tocmai pentru nerespectarea art.

14 din contract, hotărâre în care instanța reține și faptul că aceasta a

renunțat în scris și la a se prevala de prescripția dreptului material la

acțiune.

De asemenea,

recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța a reținut că dreptul la

acțiune s-a născut în termen de 30 de zile de la data la care trebuia efectuată

recepția, respectiv 30 septembrie 2002, pentru că, conform art. 15 din

contract, părțile au convenit ca recepția să se facă la terminarea lucrărilor

(nu la 30 septembrie 2002) ori lucrările contractate cu E. SA și plătite de S.

SRL nu au fost finalizate la 30 august 2002, o mare parte din lucrări au fost

finalizate și predate cu proces-verbal de recepție de către alte firme,

lucrările nefiind finalizate nici astăzi (după 10 ani).

Având în vedere

faptul că niciuna din lucrările prevăzute la art. 1 din contract nu a fost

finalizată și predată cu proces-verbal de recepție de către E. SA, iar

lucrările se consideră încheiate numai la semnarea procesului-verbal de

recepție (conform art. 15), SC E. SA refuzând să facă recepția (nici măcar parțială),

penalitățile au fost calculate la întreaga valoare a contractului (valoare

nerecepționată și nepredată).

În cazul întârzierii

recepției cu peste 30 zile, clientul poate cere penalități de întârziere (art.

14, alin. (2)). Având în vedere faptul că nu s-a făcut recepția, nici parțială,

consideră că penalitățile se aplică la întreaga valoare a contractului

(întreaga valoare nerecepționată).

Arată că atâta timp

cât acest înscris nu este încheiat între părți este îndreptățită să introducă

oricând acțiuni judecătorești împotriva intimatei SC E. SA cu condiția ca

sumele pretinse cu titlu de penalități să nu depășească trei ani de la momentul

introducerii acțiunii.

Solicită admiterea

recursului, modificarea sentinței în tot, iar pe fond admiterea acțiunii astfel

cum a fost aceasta formulată.

Recurenta-pârâtă SC

E. SA, invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9, precum și art. 304

1

C. proc. civ., a arătat că instanța de apel, în rejudecare, a pronunțat o

soluție nelegală întrucât s-a pronunțat atât pe excepția prescripției dreptului

material la acțiune, cât și pe fondul cauzei, interpretând greșit îndrumările

instanței de casare.

Astfel, instanța de

rejudecare apreciază că "Sentința nr. 1/F din 30 aprilie 2008 a fost

casată doar pentru clarificarea stării de fapt, prin suplimentarea

probatoriului și de aceea rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție a

înțeles să mențină dispozițiile acestei sentințe referitoare la anularea

hotărârii arbitrale".

Recurenta-pârâtă

consideră acest raționament profund eronat în condițiile în care prin

respectarea îndrumărilor date de instanța de recurs, respectiv stabilirea

situației de fapt, se putea ajunge la o concluzie ce ar fi putut să contrazică

dispozițiile sentinței pronunțate în acțiunea în anulare.

Arată faptul că,

nicăieri în cuprinsul hotărârii pronunțate de instanța supremă nu se precizează

faptul că dispozițiile hotărârii Curții de Apel Brașov cu privire la

admisibilitatea acțiunii în anulare sunt menținute, iar din considerentele

hotărârii Înaltei Curți de Casație și Justiție nu se poate desprinde o asemenea

concluzie. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul

formulat de pârâtă este fondat și că în speță era necesară administrarea de

probe pentru a se stabili dacă pretențiile reclamantei SC S. SRL sunt sau nu

întemeiate. Or, recurenta-pârâtă susține că din administrarea probatoriului în

fața Curții de Apel Brașov reiese că lucrările au fost executate conform

contractului de antrepriză încheiat de părți, prin urmare, nu datorează

penalități.

Mai susține

recurenta-pârâtă și faptul că, deși scopul casării hotărârii recurate și a

trimiterii cauzei spre rejudecare a fost acela de a se stabili situația de

fapt, acest lucru nu s-a întâmplat întrucât, deși în rejudecare s-au

administrat probe, instanța de judecată nu s-a pronunțat cu privire la situația

de fapt și la modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile convenite prin

Contractul de antrepriză nr. X1/2002. Prin urmare, soluția Curții de Apel

Brașov a fost dată cu nerespectarea îndrumărilor instanței de recurs, lipsind-o

de eficiență juridică, întrucât scopul acestei hotărâri este acela de a se

stabili în mod concret, pe bază de probe, dacă și în ce măsură obligațiile

cuprinse în contractul de antrepriză au fost respectate de către pârâtă.

Astfel,

recurenta-pârâtă susține că prin soluția pronunțată se încalcă dispozițiile

art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

O altă critică adusă

sentinței recurate vizează încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale

pârâtei SC E. SA, întrucât deși aparent soluția îi este favorabilă, prin

nerespectarea îndrumărilor instanței de recurs nu se clarifică modalitatea în

care obligațiile contractuale au fost executate de părți, deși se putea realiza

acest lucru în baza probelor administrate, prelungindu-se în acest mod o stare

de incertitudine ce oferă posibilitatea promovării cu rea-credință a unor

acțiuni în instanță.

În raport de motivele

de recurs formulate, SC E. SA solicită admiterea recursului, casarea hotărârii

recurate, cu reținere spre rejudecare, și pe cale de consecință, respingerea

acțiunii în anulare.

Înalta Curte,

analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă SC S. SRL, constată că

motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este

fondat întrucât instanța curții de apel a reținut în mod nelegal incidența în

speță a dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 sub aspectul momentului

de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Art. 15 din contract

are următorul conținut: "Părțile convin ca recepția lucrărilor să se facă

la terminarea lor, ocazie cu care se va încheia procesul-verbal de recepție. La

semnarea procesului-verbal de recepție se consideră că antreprenorul și-a

respectat prevederile contractuale și are dreptul la plata integrală a prețului

lucrării (...)".

Prin Sentința civilă

nr. 330 din 24 martie 2009 a Tribunalului Brașov (rămasă definitivă prin

Decizia nr. 60 din 18 iunie 2010 a Curții de Apel Brașov și irevocabilă prin

Decizia nr. 279 din 25 ianuarie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție)

s-a respins acțiunea formulată de SC E. SA având ca obiect să se constate că

reclamanta a finalizat la 30 august 2002 lucrările conform Contractului X1 din

19 martie 2002 încheiat cu SC S. SRL.

În considerentele

acestei sentințe s-a reținut faptul că "un proces-verbal de recepție la

terminarea lucrărilor, pentru lucrările efectuate de reclamanta SC E. SA din

data de 30 august 2002 și care să poată să fie semnat de pârâta SC S. SRL nu

există".

Având în vedere că

nici până în prezent nu s-a realizat recepția lucrării prin proces-verbal

încheiat de ambele părți contractante, în mod greșit instanța Curții de Apel

Brașov a socotit că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 30

septembrie 2002, cu ignorarea dispozițiilor art. 15 din contract și dispozițiilor

Sentinței civile nr. 330 din 24 martie 2009 a Tribunalului Brașov.

Cu alte cuvinte,

dreptul material la acțiune al SC S. SRL nu putea să se nască la data de 30

septembrie 2002, așa cum în mod eronat a stabilit instanța de fond, în lipsa

unui proces-verbal de predare-recepție a lucrărilor care să ateste finalizarea

acestora.

Curtea de apel a

soluționat greșit cauza pe excepție, și nu pe fond, și în consecință, Înalta

Curte, în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va admite

recursul declarat de reclamanta SC S. SRL, va casa sentința recurată și va

trimite cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea acțiunii pe fond.

Analizând recursul

formulat de pârâta SC E. SA, se constată că nu este fondat pentru următoarele

considerente:

Critica recurentei-pârâte,

care vizează limitele casării dispuse prin Decizia nr. 367 din 9 februarie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, nu poate

fi reținută.

Casând decizia din

apel și dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, instanța de recurs a

constatat că este necesar, pentru lămurirea situației de fapt, față de

reținerile incomplete ale instanței de apel, care s-a pronunțat în fond numai

pe baza probelor administrate de către instanța arbitrală, deși avea

posibilitatea să administreze noi probe, potrivit art. 366 alin. (1) C. proc.

civ., ca aceasta să suplimenteze probatoriul pentru a se hotărî asupra

răspunderii contractuale a pârâtei.

De asemenea, s-a

apreciat necesar a se clarifica modul în care părțile și-au îndeplinit

obligațiile convenite prin Contractul de antrepriză nr. X1, pe care l-au

încheiat la data de 19 martie 2005.

Se impunea, totodată,

evidențierea concretă, în probațiune, conform cerințelor art. 1169 C. civ., de

către reclamantă a obligațiilor contractuale, pretins a fi neîndeplinite de

către pârâtă și stabilirea culpei pârâtei în neîndeplinirea acestor obligații,

hotărâtoare pentru antrenarea răspunderii sale contractuale.

Instanța curții de

apel, în situația constatării incidenței clauzei penale în speță, trebuia să

stabilească cuantumul penalităților pe care pârâta le datorează, în raport de

lucrările neexecutate sau executate cu întârziere, cu respectarea principiului

statornicit prin art. 969 C. civ. și a regulilor de interpretare a

contractului, cuprinse în art. 977 - 985 C. civ.

Prin această decizie

de casare s-a statuat ca instanța în rejudecare să analizeze și excepția

prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, excepție invocată

prin concluziile scrise depuse de către recurenta-pârâtă, prin avocat.

Contrar susținerilor

recurentei-pârâte, instanța curții de apel, în rejudecare, a completat

probatoriul astfel cum au fost indicațiile instanței de recurs și a dispus

efectuarea unei expertize tehnice specialitatea construcții, au fost luate

interogatorii părților și la dosar au fost depuse înscrisuri.

Recurenta-pârâtă,

reprezentată de același avocat care a invocat în fața instanței de casare

excepția prescripției dreptului material la acțiune, a reiterat această

excepție în fața curții de apel, în rejudecare, solicitând admiterea cu

prioritate a acesteia (conform Încheierii de dezbateri din data de 9 mai 2012).

În acest context,

susținerile recurentei-pârâte potrivit cărora instanța de apel, în rejudecare,

nu a stabilit situația de fapt, așa cum a dispus instanța de casare, încălcând

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., fac abstracție de considerentele deciziei

recurate, în cadrul cărora instanța de apel, după ce a suplimentat probatoriul,

a procedat la examinarea cu prioritate a cauzei în raport de excepția

prescripției extinctive a dreptului material la acțiune a reclamantei, aspect

menționat în decizia de casare.

Astfel fiind,

criticile pârâtei recurente SC E. SA sunt nefondate pe aspectul neîndeplinirii

dispozițiilor din decizia de casare, de către curtea de apel, cu ocazia

rejudecării cauzei după casare și, în consecință, acest motiv de recurs urmează

a fi respins.

Deosebit de aceasta,

trebuie precizat faptul că pârâta recurentă SC E. SA, care a fost reprezentată

de același avocat, atât la curtea de apel, cât și în recurs la Înalta Curte de

Casație și Justiție, a invocat excepția dreptului material la acțiune, care a

fost admisă și, în consecință, curtea de apel a respins acțiunea formulată de

reclamanta SC S. SRL Brașov.

Deși i s-a admis susținerea

privind incidența prescripției extinctive a dreptului material la acțiune,

reglementată de Decretul nr. 167/1958, în recurs pârâta, reprezentată de

același avocat, critică această soluție, dovedind inconsecvență procesuală și

invocând, pro cauza, motive nelegale pentru a obține respingerea acțiunii pe

fondul cauzei, contrar propriilor susțineri din apel, precizate mai sus.

În raport de aceste

considerente, Înalta Curte constată că motivele de recurs sunt nefondate și în

temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează să respingă recursul declarat

de recurenta-pârâtă SC E. SA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta SC S. SRL Brașov împotriva Sentinței nr. 1/F din 16 mai

2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială.

Casează sentința și

trimite cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea pe fond.

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SA Brașov împotriva Sentinței nr.

1/F din 16 mai 2012, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 17 aprilie 2013.

Procesat

de GGC - AZ