ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 733/2015

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a VI-a civilă, reclamanta SC C. SA a chemat în judecată pe pârâta SC P.M. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța: 1. Să se constate existența consimțământului (acord de voință) al SC C. SA și SC P.M.

SRL referitor la modificarea Contractului de prestări de servicii nr. S-CA 279 din 17 decembrie 2007 încheiat între cele două părți în ceea ce privește: a) prelungirea termenului de finalizare a executării lucrărilor la care se obligase pârâta în temeiul contractului mai sus arătat cu un termen de 90 de zile, care începe să curgă de la data de 31 mai 2009, această din urmă dată reprezentând data la care pârâta urma să finalizeze îndeplinirea obligațiilor sale potrivit contractului, așa cum acesta fusese modificat prin Actele adiționale nr. 1 - 5, încheiate în perioada 30 aprilie 2008 - 7 aprilie 2009. Cu alte cuvinte, solicită să se constatate că părțile și-au dat consimțământul la prelungirea termenului de finalizare a obligațiilor pârâtei până la data de 29 august 2009 (31 mai 2009 + 90 de zile).

b) stabilirea prețului serviciilor prestate de pârâtă, prevăzut în art. 3 din contract, la o valoare fixă și anume la suma de 4.145.810,13 RON, fără TVA. c) modificarea cuantumului penalităților pentru îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor contractate de pârâtă, penalități prevăzute la art. 18.1 din Contractul nr. S-CA 279 din 17 decembrie 2007, de la suma reprezentând 1% pentru fiecare zi de întârziere din valoarea lucrărilor neexecutate la suma reprezentând 1% din valoarea contractului așa cum a fost aceasta stabilită prin Actul adițional nr. 2 din 28 iulie 2008, adică la suma de 41.458,1 RON pentru fiecare zi de întârziere, începând cu prima zi de la scadență. 2. Să se pronunțe o hotărâre judecătoreasca prin care să se stabilească că: a) Termenul de finalizare a obligațiilor pârâtei (scadența) SC P.M.

SRL este 29 august 2009. b) Prețul serviciilor la care pârâta s-a obligat în temeiul contractului (prețul contractului) este fix și are valoarea de 4.145.810,13 RON. (fără TVA). c) Cuantumul penalităților pentru îndeplinirea cu întârziere a obligațiilor contractate de pârâtă este de 1% din prețul contractului, prevăzut la punctul b), pentru fiecare zi de întârziere de la scadență și reprezintă suma de 41.458,1 RON. 3. Să fie obligată pârâta SC P.M. SRL București la plata către SC C. SA Ploiești, a sumei de 12.561.804,6 RON cu titlu de penalități de întârziere aferente neexecutării de către pârâtă SC P.M.

SRL București în termenul la care s-a obligat a lucrărilor care fac obiectul Contractului de prestări de servicii nr. S-CA 279 din 17 decembrie 2007. Prin Sentința civilă nr. 5251 pronunțată la 28 iunie 2013 în Dosarul nr. 20024/3/2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 203.013,96 RON, reprezentând penalități de întârziere, a respins ca inadmisibil primul capăt de cerere având ca obiect acțiunea în constatare, a respins ca neîntemeiat capătul al doilea de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act modificator al Contractului de prestări servicii nr. S - CA 279 din 17 decembrie 2007, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 10.676,28 RON cheltuieli de judecată; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.370,8 RON, cheltuieli de judecată, a compensat cheltuielile de judecată datorate reciproc de către părți până la concurența celei mai mici sume și a obligat pârâta să plătească reclamantei cu acest titlu suma de 6.035,48 RON.

Tribunalul a considerat că cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanta SC C. SA, în contradictoriu cu pârâta SC P.M. SRL, este întemeiată în parte și urmează a fi admisă în această măsură, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Primul capăt de cerere având ca obiect acțiunea în constatare a fost respins ca inadmisibil, ca o consecință a admiterii excepției inadmisibilității prin încheierea de ședință din data de 2 octombrie 2012. Al doilea capăt de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act modificator al Contractului de prestări servicii nr. S-CA279 din 17 decembrie 2007 a fost respins ca neîntemeiat, deoarece principiul libertății contractuale și al autonomiei de voință nu permite instanței judecătorești să intervină în convenția părților, asumată printr-o voință comună.

Astfel cum părțile și-au exprimat consimțământul la încheierea unui act juridic, tot astfel pentru modificarea acestuia este necesar acordul mutual. Al treilea capăt de cerere privind plata penalităților de întârziere este întemeiat în parte, în limita sumei de 203.013,96 RON, conform argumentelor ce vor fi expuse în continuare.

Potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante". Așa fiind, ambele părți sunt ținute să respecte obligațiile reciproce asumate prin Contractul de prestare de servicii nr. S-CA279 din 17 decembrie 2007, astfel cum a fost modificat prin cele 5 acte adiționale însușite prin semnătură și ștampilare de către ambele părți, printre care și aceea ca pârâta să presteze serviciile la care s-a obligat în interiorul termenului de finalizare convenit, adică până la data de 31 mai 2009. Tot părțile, prin voința lor, au inserat în contract o clauză penală în ipoteza executării cu întârziere a sumelor datorate, evaluarea prejudiciului produs prin faptul întârzierii fiind făcută anticipat de părți și stabilită la un plafon de 1% pe zi din valoarea lucrărilor neexecutate, clauză permisă de art. 1066 - art. 1072 C. civ.

În continuare, au fost avute în vedere prevederile art. 1069 alin. (2) C. civ., în conformitate cu care „nu poate dar creditorul cere deodată și penalitatea și obiectul obligației principale, afară dacă penalitatea nu s-a stipulat pentru simpla întârziere a executării. Cum în cauza de față obligația instituită de art. 18.1, care cuprinde clauza penală, se referă la ipoteza îndeplinirii cu întârziere a obligațiilor contractuale, rezultă cu evidență că este posibilă cumularea executării obligației principale cu clauza penală, adică obligația de plată a penalităților de întârziere, calculate prin raportare la valoarea lucrărilor neexecutate după data scadenței și în funcție de numărul de zile de întârziere, prin aplicarea procentului de 1%, stabilit de ambele părți.

În privința cuantumului penalităților de întârziere, au fost avute în vedere dispozițiile Legii nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale, act normativ care era în vigoare la data încheierii contractului de prestări servicii între părți. Aplicând aceste dispoziții legale situației din speță, s-a constatat că pretențiile reclamantei privind plata penalităților de întârziere în cuantum de 12.561.804,6 RON și confirmate prin prima variantă a raportului de expertiză contabilă nu pot fi primite, deoarece nu își găsesc suportul în clauzele contractuale acceptate de ambele părți prin acord mutual.

În acest sens, au fost avute în vedere dispozițiile art. 17.1 din contract, în conformitate cu care „părțile contractante au dreptul, pe durata îndeplinirii contractului, de a conveni modificarea clauzelor contractului prin act adițional numai în cazul apariției unor circumstanțe care lezează interesele comerciale legitime ale acestora și care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului. Așadar, voința comună a părților a fost ca eventuale modificări ale clauzelor contractuale inițiale să se facă numai prin act adițional. De altfel, părțile au procedat în acest mod încheind 5 astfel de acte adiționale, atașate la dosar, care poartă semnătura reprezentanților legali și ștampila ambelor părți.

În schimb, pretinsa modificare a contractului printr-un al 6-lea act adițional nu poate fi reținută ca temeinică, deoarece înscrisul constatator al acestuia nu a fost asumat în niciun mod de către societatea pârâtă. Invocarea Procesului-verbal de conciliere din data de 10 iunie 2009 nu este în măsură să probeze modificarea contractuală susținută de reclamantă, deoarece propunerea efectuată de pârâtă în cadrul acestor discuții are natura unei negocieri, iar nu asumarea vreunei obligații din partea acesteia. Mai mult, în finalul procesului-verbal, pârâta a menționat expres că, în situația în care propunerea de prelungire a contractului în condițiile arătate va fi acceptată de către reclamantă, „va fi necesară încheierea unui act adițional de modificare a contractului.

Prin urmare, părțile au subliniat încă o dată excluderea modificării tacite a raporturilor contractuale, în acord cu art. 17.1 din contract. Cu alte cuvinte, chiar dacă s-ar considera că propunerea de modificare formulată de pârâtă la data de 10 iunie 2009 are natura juridică a ofertei, simpla acceptare a acesteia de către reclamantă nu este suficientă pentru a conduce la perfectarea actului modificator, conform voinței exprese a ambelor părți, ci este obligatorie în acest sens constatarea acordului modificator printr-un act scris. Aceeași concluzie se desprinde și din parcurgerea minutei din data de 3 august 2009, deoarece părțile, deși fac referire la condițiile concilierii din data de 10 iunie 2009, au arătat că voința lor trebuie consacrată prin încheierea unui nou act adițional.

De aceea, pentru calcularea penalităților de întârziere cuvenite reclamantei Tribunalul a ținut seama de termenul de finalizare astfel cum a fost stabilit prin ultimul Act adițional nr. 5 din 7 aprilie 2009, fiind stipulată data de 31 mai 2009 ca dată de terminare a serviciilor și lucrărilor asumate de pârâtă. De asemenea, așa cum s-a arătat mai sus, finalizarea lucrărilor a intervenit la data de 28 iunie 2010, conform procesului-verbal de recepție finală atașat la dosar, astfel că reclamanta este îndreptățită la încasarea penalităților de întârziere pentru intervalul 31 mai 2009 - 28 iunie 2010. În cauza de față, clauza penală prevăzută la art. 18.1 din contract a fost însușită de părți la data de 17 decembrie 2007, astfel că Legea nr. 469/2002, în vigoare la acea dată, impunea o disciplină contractuală în privința penalităților de întârziere de a fi limitate la debitul principal asupra căruia au fost calculate, dacă părțile nu prevăzut expres contrariul.

Întrucât posibilitatea depășirii valorii sumelor asupra cărora au fost calculate nu a fost stipulată expres de către părți, pe cale de consecință reclamanta nu poate primi penalități de întârziere cu depășirea valorii lucrărilor neexecutate. Faptul că penalitățile de întârziere sunt stipulate pentru întârzierea executării unor servicii, iar nu pentru plata unor sume de bani nu exclude de la aplicare textul art. 4 alin. (3), deoarece raporturile juridice de drept civil presupun așezarea părților pe poziții de egalitate și tratarea acestora într-un mod egal, nediscriminatoriu. Or, atât timp cât, potrivit art. 18.3, întârzierea reclamantei la plata facturilor fiscale emise de pârâtă nu ar fi putut atrage penalități de întârziere peste limita debitului asupra căruia au fost calculate, tot astfel, conform art. 18.1, întârzierea pârâtei în prestarea serviciilor nu poate fi sancționată cu plata penalităților de întârziere peste limita valorii lucrărilor neexecutate.

Prin Actul adițional nr. 2 din 28 iulie 2008 la contractul de prestări servicii, părțile au indicat valoarea contractului la suma de 4.145.810,13 RON, fără TVA, rezultată din suplimentarea cantității inițiale de șlam de 10.500 mc cu cantitatea de 1.709 mc de șlam, adică în total 12.209 mc. Cu toate acestea, părțile au prevăzut în continuarea că valoarea este estimată, iar contravaloarea serviciilor și lucrărilor va fi plătită în baza documentelor justificative, urmând ca abia la finalizarea lucrărilor să se poată determina cantitatea exactă de reziduuri petroliere extrase de societatea pârâtă în executarea contractului. Depășirea cantității estimate nu scutește pârâta de obligația de a plăti penalități de întârziere, atât timp cât aceasta și-a asumat obligația de a finaliza lucrările de curățire a celor două rezervoare, iar nu de a extrage o anumită cantitate strict determinată.

Deci, chiar părțile au prevăzut că valoarea indicată în Actul adițional nr. 2 este una estimată, iar nu invariabilă, astfel că pârâta era ținută să evacueze în termenul contractual, până al data de 31 mai 2009, întreaga cantitate de șlam, sub sancțiunea plății penalităților de întârziere calculate asupra valorii lucrărilor neexecutate. Totodată, în conformitate cu art. 274 și art. 276 C. proc. civ., ținând seama de soluția de admitere în parte a cererii, Tribunalul a constatat că ambele părți sunt îndreptățite la recuperarea cheltuielilor de judecată în limita câștigării procesului. Efectuând compensarea cheltuielilor de judecată datorate reciproc de către părți până la concurența celei mai mici sume, conform art. 276 C. proc.

civ., a rezultat obligația pârâtei de a plăti reclamantei cu acest titlu suma de 6.305,48 RON. Împotriva acestei sentințe civile au declarat apel atât reclamanta SC C. SA cât și pârâta SC P.M. SRL. Față de acestea, analizând actele și lucrările dosarului cauzei, Curtea a constatat că ambele apeluri formulate sunt nefondate. În ceea ce privește apelul formulat de apelanta SC C. SA, acesta este nefondat având în vedere următoarele considerente: Contrar susținerilor apelantei, tribunalul a reținut în mod corect situația de fapt reală în raport cu probele administrate, în sensul că nici din Procesul-verbal de conciliere din 10 iunie 2009 și nici din Minuta încheiată la 3 august 2009 nu rezultă asumarea de către pârâtă SC P.M.

SRL a unei obligații în sensul modificării prevederilor inițiale ale contractului părților în privința termenului de finalizare, a valorii contractului și a modului de calcul al penalităților. Pârâta a formulat o ofertă, ca parte a unei negocieri, fără ca aceasta să implice și obligația încheierii unui act adițional, ceea ce rezultă în mod indiscutabil din mențiunea făcută în finalul procesului-verbal sub aspectul că în ipoteza în care reclamanta îi va accepta propunerea, aceasta nu va fi suficientă, ci va fi necesară încheierea unui act adițional pentru modificarea contractului. De asemenea, mențiunea în acest sens reiese și din cuprinsul Minutei din data de 3 august 2009. Consecința este că sub aspect probatoriu, în lipsa unui act adițional nu se dovedește modificarea în mod valabil a contractului sub aspectele pretinse de reclamantă.

În raport cu principiul libertății contractuale și mai ales în lipsa chiar a acordului de voință în sensul modificării valabile a contractului instanța nu se poate substitui voinței părților contractante, pronunțând o hotărâre care să țină loc de act modificator al contractului. Aceasta cu atât mai mult cu cât primul capăt de cerere din acțiunea formulată, privind constatarea intervenirii modificărilor s-a dovedit a fi inadmisibil, fiind respins ca atare, fără ca această soluție să fie criticată în mod expres de apelantă.

De asemenea, prima instanță a soluționat în mod corect și cel de al treilea capăt de cerere din acțiunea reclamantei, privind obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, reținând în primul rând că reclamanta solicită neîntemeiat suma de 12.561.804,6 RON cu acest titlu, deoarece pentru a se datora această sumă ar fi trebuit să fie avute în vedere modificările la contract la care s-a făcut referire prin primele două capete de cerere ale acțiunii. Sunt greșite, neputând fi reținute și susținerile apelantei în sensul că se impunea, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere în sumă de 412.627,13 RON. Legea nr. 469/2002 era în vigoare la data încheierii contractului de către părți și, în consecință, era obligatorie pentru acestea.

În ceea ce privește apelul formulat de apelanta SC P.M. SRL și acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente: În mod evident rezultă că apelanta SC P.M. SRL susține în mod greșit că prin încheierea contractului s-ar fi convenit numai extragerea unei cantități determinate de șlam, îndeplinită până la data de 19 iunie 2009 și că penalitățile de întârziere ar trebui să fie calculate numai până la această dată, fiind în sumă de numai 5.526,64 RON. Aprecierea apelantei în sensul că diferența de șlam extrasă și celelalte operațiuni necesare curățării rezervoarelor nu ar fi fost convenite de părți, iar clauza penală nu poate fi aplicată și în raport cu acestea, este contrară clauzelor exprese deci contractul încheiat.

Tribunalul a apreciat în mod întemeiat și că nu se justifică, în raport cu contractul constituind legea părților, modificarea variantei din raportul de expertiză efectuat la judecata în primă instanță potrivit căreia pârâta ar datora cu titlu de penalități numai plata sumei de 5.526,64 RON. De asemenea, contrar susținerilor apelantei și în raport cu modul în care părțile au înțeles să determine, astfel cum s-a arătat anterior, obiectul contractului, notificarea la care se referă clauza prevăzută de art. 18.2 din contract nu constituie, în cazul neîndeplinirii, o cauză față de care intervine înlăturarea obligației de plată a penalităților de întârziere, iar criterii de calcul al penalităților de întârziere în sensul arătat au fost prevăzute în contractul inițial, astfel că nu se pune problema că ar fi putut să intervină numai ulterior, prin actul adițional pentru care s-au purtat negocieri însă nu a mai fost încheiat.

Având în vedere considerentele arătate, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin Decizia civilă nr. 220 din 3 aprilie 2014 a respins apelurile declarate de apelanții SC C. SA, ca nefondate. Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta SC C. SA cât și pârâta SC P.M. SRL. Cererea de recurs formulată de către reclamanta SC C. SA a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. În temeiul acestor motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată și pe fondul cauzei admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacată și obligarea pârâtei la plata sumei de 412.627,13 RON cu titlu de penalități.

În raport de motivul de nelegalitate invocat, recurenta-reclamantă apreciază că a fost interpretat greșit actul juridic dedus judecății, reprezentat în speță de trei acte juridice, respectiv Procesul-verbal de conciliere din data de 10 iunie 2009, Minuta din data de 3 august 2009 și Adresa nr. 010343 din 15 septembrie 2009. Din Procesul-verbal de conciliere încheiat între părți la data de 10 iunie 2009, rezultă cu evidență că în speță este vorba despre o ofertă de a contracta numită de pârâtă „propuneri suplimentare" și „propunere", în esență o ofertă de a modifica contractul încheiat. Această ofertă a fost formulată în termeni neechivoci și exprimă intenția de a se obliga în cazul acceptării ei de către reclamantă, cuprinzând suficiente elemente pentru formarea actului adițional modificator al contractului.

Prin cele consemnate în Minuta nr. 172 încheiată la data de 3 august 2009, a fost confirmată seriozitatea ofertei de modificare a contractului pe calea actului adițional. De asemenea, recurenta-reclamantă susține că prin Adresa nr. 010343 din 15 septembrie 2009 a invitat pârâta să se prezinte la sediul SC C. SA în vederea încheierii actului adițional. În raport de aceste considerente, recurenta-reclamantă apreciază că în speță este vorba despre o promisiune bilaterală de a încheia actul adițional modificator al contractului, a cărui neexecutare atrage răspunderea contractuală, iar executarea silită în natură a obligației de a face se asigură prin acțiunea având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să modifice contractul.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, întrucât instanța a limitat cuantumul penalităților în considerarea dispozițiilor sus-evocate. Din interpretarea textului de lege sus-evocat, este evident că textul de lege limitează cuantumul penalităților numai în cazul unei obligații pecuniare. Or, în speța de față obligația asumată este una de a face. Din acest punct de vedere, ambele instanțe au interpretat în mod extensiv această dispoziție legală. În continuare, recurenta-pârâtă formulează critici cu privire la suma reținută potrivit raportului de expertiză, la care au fost calculate penalitățile, aceasta fiind stabilită în mod arbitrar fără a avea la bază un raționament riguros.

Cererea de recurs formulată de către pârâta SC P.M. SRL a fost întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În temeiul acestui motiv de nelegalitate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacată și pe fondul cauzei respingerea acțiunii reclamantei. În combaterea cererii de recurs formulată de către pârâtă, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de către recurenta-reclamantă SC C. SA, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. În susținerea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a formulat critici în raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., prin care a susținut că cele trei acte menționate au semnificația neechivocă a asumării unei obligații din partea pârâtei. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează situația când s-a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului dedus judecății. Din argumentarea recursului, se poate observa că recurenta a pus în discuție trei acte juridice, respectiv procesul-verbal de conciliere din data de 10 iunie 2009, minuta din data de 3 august 2009 și Adresa nr. 010343 din 15 septembrie 2009. Înalta Curte constată că nu se poate reține că actelor juridice menționate l-i s-a dat o interpretare care înlătură clauzele convenite de părți.

Fără a se putea lua în discuție obiectul cererii, întrucât recursul nu este cale devolutivă de atac pentru ca chestiunile de fapt să fie reanalizate, dacă nu sprijină un motiv de nelegalitate, se reține că în ceea ce privește fondul cauzei se reține că legea aplicabilă părților este Contractul de prestări de servicii nr. S-CA279 din 17 decembrie 2007 având ca obiect prestarea de către prestator a serviciilor de curățare de șlam a rezervoarelor de depozitare țiței R1 și R3 situate în incinta stației de pompare Călăreți, județul Călărași, aparținând SC C. SA Ploiești, inclusiv efectuarea tuturor operațiilor aferente curățirii rezervoarelor.

Înalta Curte constată că ambele instanțe au soluționat în mod corect cel de al doilea capăt de cerere având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act modificator al Contractului de prestări servicii nr. S-CA279 din 17 decembrie 2007 în considerarea principiului libertății contractuale și al autonomiei de voință. Se reține că prin decizia pronunțată nu s-a schimbat natura ori înțelesul neîndoielnic al contractului încheiat între părți, ca act juridic dedus judecății. Astfel prevederile inițiale ale contractului părților, stabilite prin art. 3.1, art. 4 și art. 18 din contract, au primit o interpretare corectă, iar înțelesul acestora nu a fost modificat, instanța de apel dând eficiență acestor prevederi contractuale care au condus la admiterea în parte a acțiunii reclamantei și la obligarea pârâtei la plata sumei de 203.013,96 RON reprezentând penalități de întârziere.

Oferta menționată de către reclamantă ca parte a unei negocieri, nu reprezintă asumarea unei obligații din partea pârâtei, întrucât astfel cum se menționează în cuprinsul procesului-verbal de conciliere, pentru modificarea contractului este necesară încheierea unui act adițional. În consecință, în lipsa încheierii unui act adițional nu se poate retine modificarea valabilă a contractului. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Sub cuvânt că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, recurenta a pus în discuție respingerea capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata unor penalități de întârziere în sumă de 412.627,13 RON.

Art. 4 alin. (3) din Legea nr. 496/2002, plafonează cuantumul penalităților la nivelul debitului, numai în situația în care în contract părțile nu au stipulat contrariul. Considerentele instanței de apel au vizat pe de o parte faptul că, contractul fiind încheiat sub imperiul Legii nr. 469/2002, poate primi reglementări aparținând acestui act normativ, dispozițiile art. 4 alin. (3) din evocata lege fiind incidente, aspect de altfel necontestat de către reclamantă. Pe de altă parte, instanța de apel a dat o interpretare corectă acestor dispoziții legale, în sensul că prin contractul încheiat, părțile nu au prevăzut nelimitarea penalităților de întârziere. De asemenea, criticile formulate de către recurenta-pârâtă prin care contestă suma la care a fost obligată pârâta, reprezentând penalități de întârziere, cu trimitere la proba cu expertiză administrată în cauză, se reține că nu vizează nelegalitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Recurenta-reclamantă a supus spre examinare situația de fapt reținută de instanța de apel în raport de criticile formulate și de probele aflate la dosar, din acest punct de vedere depășind sfera motivului invocat. Recursul nu este cale devolutivă de atac pentru ca chestiunile de fapt să fie reanalizate, dacă nu sprijină un motiv de nelegalitate, așa încât din acest punct de vedere critica întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu va fi reținută. Înalta Curte, luând în examinare cu prioritate, chestiunea timbrajului, în ce privește cererea de recurs formulată de către recurenta-pârâtă SC P.M. SRL reține că, potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997, cu referire la art. 20 alin. (1) și (2) din aceeași lege, taxele de timbru se depun anticipat sau până la termenul de judecată stabilit de instanță.

Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și normelor de aplicare a legii, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru, cererea va fi anulată ca netimbrată. În speță, recurenta-pârâtă SC P.M. SRL a fost citată cu mențiunea achitării taxei judiciare de timbru și timbrului judiciar, potrivit dovezii aflată la dosarul cauzei. Constatând că recursul nu a fost timbrat anticipat și nici până la termenul stabilit de instanță, 5 martie 2015 pentru când procedura de citare a fost legal îndeplinită, că în cauză nu operează scutirea legală de obligația timbrării, Curtea urmează să dea eficiență dispozițiilor art. 20 alin. (1) și (3) din Legea nr. 146/1997, respectiv ale art. 35 alin. (1) și (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, cu referire la art. 9 din O.G nr. 32/1995 modificată și să dispună anularea ca netimbrat a recursului declarat de pârâta SC P.M.

SRL În considerarea celor ce preced, Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C. SA și va anula ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC P.M. SRL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC C. SA împotriva Deciziei civile nr. 220 din 3 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâta SC P.M. SRL împotriva Deciziei civile nr. 220 din 3 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2015. Procesat de GGC - LM