ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 713/2013

Deliberând asupra recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, la data de 22 aprilie 2009, sub nr. 18731/3/2003, reclamanta SC M.I. SRL a chemat în judecată pârâta SC D. SA solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 1874.204,44 Iei compusă din: 615.285,61 lei contravaloare lucrări principale executate conform contractului de antrepriză încheiat între părți și neachitat, 310,215.13 lei penalități de întârziere calculate la suma de 615 285 61 lei conform prevederilor contractuale; 812.771,73 lei contravaloare lucrări suplimentare executate; 245.839,51 penalități calculate conform prevederilor contractuale la suma de 612 771,73 Iei; 23.800 lei contravaloare probe tehnologice achitate de către SC M.T.

SRL; 12.989,22 lei, penalități de întârziere calculate conform prevederilor contractuale Ia suma de 23.800 lei; 34.383.97 lei, diferența preturi materiale incorporate in construcție, neachitate de parata; 1 8 959,28 lei, penalități de întârziere calculate conform prevederilor contractuale Ia suma de 34.383,97 lei; precum și obligarea pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată. Prin sentința comercială nr. 12443 din 2 decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 16731/3/2009, Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de SC M.T. SRL, prin administrator judiciar C. SPRL împotriva pârâtei SC D. SA și a obligat-o pe pârâtă să îi plătească reclamantei 808.488,56 iei contravaloare lucrări principale, 87.086,37 Iei - penalități de întârziere aferente și 23.800 lei contravaloare probe tehnologice.

k respins celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate. A obligat-o pe reclamantă să îi plătească pârâtei 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel ambele părți. Prin decizia civilă nr. 486 din 30 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V -a civilă, au fost respinse, ca nefondate, ambele apeluri reținându-se, în esență, că prima instanță a stabilit corect situația de fapt, în concordanță cu probele și că a făcut o judicioasă aplicare a dispozițiilor legale, sentința apelată fiind Ia adăpost de orice critică. Împotriva deciziei pronunțată în apel ambele părți au declarat recurs: - reclamanta criticând soluția din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc.

civ., referitoare Ia restituirea garanției de buna execuție și lucrările suplimentare efectuate de reclamantă în sumă de 612.771,73 lei și, pe cale de consecință solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate și obligarea părții adverse la sumele pretinse și menționate în cererea de recurs reprezentând garanția de bună execuție aferentă lucrărilor executate de societatea reclamantă în baza contractului de antrepriză și a lucrărilor suplimentare efectuate de reclamantă; - pârâta critică soluția pronunțată în apel din perspective motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., vizând modalitatea de execuție a obligațiilor contractuale ale părților litigante și contestă sumele cu privire la obligațiile contractuale.

Ulterior promovării recursului, reclamanta și pârâta au depus cereri după cum urmează: Reclamanta a depus la termenul din 24 ianuarie 2013 o cerere prin care a solicitat să se ia act de renunțare la judecată, iar, Ia cererea instanței a depus c cerere prin care a precizat că renunță Ia însuși dreptul pretins. Pârâta a depus pentru termenul din 24 ianuarie 2013 a depus o cerere prin care a solicitat să se ia act de renunțare la însuși dreptul pretins dat fiind încheierea tranzacției judiciare de părțile din litigiu, invocând art. 247 C. proc. civ. La rândul său, pentru termenul de azi, la cererea instanței, reclamanta a depus declarația autentificată sub nr. 258 din 19 februarie 2013 de B.N.P.

A. „din conținutul căreia rezultă fără echivoc că reclamanta prin lichidator judiciar a declarat expres că înțelege să renunțe Ia însuși dreptul pretins. De asemenea, Înalta Curte, la termenul de azi, din oficiu, a invocat excepția tardivității recursului reclamantei și a rămas în pronunțare pe această excepție și având în vedere renunțarea la însuși dreptul pretins de recurenta reclamantă în raport de dispozițiile art. 247 C. proc. civ., urmează să se pronunțe asupra acestor chestiuni, Referitor Ia recursul reclamantei, după cum se poate constata, comunicarea deciziei recurate a fost la data de 15 martie 2012 astfel cum rezultă din dovada de primire a procesului - verbal de predare aflat la dosar apel, iar recursul a fost expediat Ia instanța de apel Ia data de 4 aprilie 2012, astfel cum rezultă de pe plicul de expediere a motivelor de recurs aflat Ia fila 13 dosar recurs, peste termenul prevăzut de art. 301 C. proc.

civ. Cum recurenta nu a formulat o cerere de repunere în termen a recursului și nici nu a făcut apărări în acest sens, chiar dacă aceasta a declarat că renunță la însuși dreptul pretins, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este tardiv declarat. În ce privește recursul pârâtei în raport de cererea părții adverse de renunțare la însuși dreptul pretins față de dispozițiile art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act după cum urmează: În conformitate cu art. 247 C. proc. civ., în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată, renunțarea la drept putându-se face și fără învoirea celeilalte părți atât în primă instanță, cât și în apel, iar, deși art. 247 C. proc.

civ., se referă în mod expres numai Ia renunțarea în fața primei instanțe și a celei de apel, nimic nu împiedică o astfel de renunțare și în fața instanței de recurs. Renunțarea la dreptul subiectiv dedus judecății este un element component al principiului disponibilității, reprezentând facultatea procesuală prevăzută de lege în favoarea reclamantului, în virtutea căreia acesta poate curma litigiul prin renunțarea la însuși dreptul material al procesului, partea înțelegând consecințele ce decurg pentru ea din actul renunțării. Legiuitorul a conferit părții posibilitatea de a renunța la dreptul său, chiar în fața instanței de judecată.

Este, evident, un act de dispoziție pe care îl face partea, cu respectarea anumitor condiții prevăzute de lege, în raport cu însuși dreptul său subiectiv, de principiu legea procesual - civilă cerându-i acest lucru tocmai în considerarea dreptului la care renunță un drept exclusiv al său, legea obligând instanța să respecte dreptul de dispoziție al părților. De altfel, dreptul de a se adresa instanței de judecată cu o cerere, și, deopotrivă, de a se desista de însuși dreptul subiectiv pretins, este consfințit atât de legea fundamentală, cât și de art. 8 paragraful 1 din C.E.D.O., și reprezintă o garanție procesuală a echității procedurii judiciare, neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiții expres prevăzute și justificate legitim.

Se mai reține că, renunțarea ia drept, înțeleasă ca act unilateral și de dispoziție, prin care reclamantul se desistă de la însuși dreptul subiectiv material afirmat pe calea acțiunii civile, se diferențiază de renunțarea la judecată, care presupune desistarea de la un drept procesual recunoscut părților (dreptul de a se apăra, dreptul de a administra probe, spre exemplu) care nu se poate face după ce s-a intrat în dezbaterea fondului și cu atât mai puțin în recurs, decât cu învoirea celeilalte părți, renunțarea la însuși dreptul pretins putând fi făcută în orice fază a procesului, deci, și în recurs, cu atât mai mult cu cât există și învoirea părții adverse. În speță, având în vedere că renunțarea la drept s-a realizat prin act autentic, conform prevederilor art. 247 alin. (3) C. proc.

civ., faptul că această renunțare se înscrie în limitele principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe parcursul judecării cauzei, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va anula sentința comercială nr. nr. 12443 din 2 decembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 18731/3/2009 de Tribunalul București, secția a VI- a comercială, și va respinge cererea reclamantei în fond, conform art. 247 C. proc. civ. Așa fiind,

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca tardiv, recursul formulat de reclamanta SC M.T. SRL PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C. SPRL BUCUREȘTI împotriva deciziei civile nr. 486 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Admite recursul declarat de pârâta SC D. SA TULCEA împotriva deciziei civile nr. 488 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o modifică, în parte, în sensul că admite apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței comerciale nr. 12443 din 2 decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, pe care o anulează în tot și, pe fond respinge acțiunea reclamantei, Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013.