ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 713/2013

Deliberând asupra

recursurilor de față, din actele și lucrările dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a

comercială, la data de 22 aprilie

2009, sub nr. 18731/3/2003, reclamanta SC M.I. SRL a chemat în judecată pârâta

SC D. SA solicitând

ca prin hotărârea ce se

va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la plata

sumei de 1874.204,44 Iei compusă din: 615.285,61

lei contravaloare lucrări principale executate conform contractului de

antrepriză încheiat între părți și

neachitat, 310,215.13 lei penalități

de întârziere calculate la suma de 615 285 61 lei conform prevederilor

contractuale; 812.771,73 lei contravaloare lucrări suplimentare executate;

245.839,51 penalități calculate conform prevederilor contractuale la suma de

612 771,73 Iei; 23.800 lei contravaloare probe

tehnologice achitate de către

SC M.T. SRL; 12.989,22 lei, penalități de

întârziere calculate conform prevederilor contractuale Ia suma de 23.800 lei;

34.383.97 lei, diferența preturi materiale incorporate in construcție,

neachitate de parata;

1

8 959,28 lei, penalități de întârziere

calculate conform prevederilor contractuale Ia suma de 34.383,97 lei; precum și

obligarea pârâtei Ia plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința comercială nr. 12443 din

2 decembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 16731/3/2009, Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, a admis în parte acțiunea formulată de SC M.T. SRL,

prin

administrator judiciar C. SPRL

împotriva pârâtei SC D. SA și a

obligat-o pe pârâtă să îi plătească

reclamantei 808.488,56 iei contravaloare

lucrări

principale, 87.086,37 Iei - penalități de întârziere aferente și 23.800 lei

contravaloare

probe tehnologice. k respins celelalte cereri ale reclamantei ca neîntemeiate.

A obligat-o pe reclamantă să îi

plătească pârâtei 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței tribunalului au

declarat apel ambele părți.

Prin decizia

civilă nr. 486 din 30 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a

V

-a civilă, au fost respinse, ca

nefondate, ambele apeluri reținându-se, în esență, că prima instanță a stabilit

corect situația de fapt, în concordanță cu probele și că a făcut o judicioasă

aplicare a dispozițiilor legale, sentința apelată fiind Ia adăpost de orice

critică.

Împotriva deciziei pronunțată în apel

ambele părți au declarat recurs: - reclamanta criticând soluția din perspectiva

motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

referitoare Ia restituirea garanției de

buna

execuție și lucrările suplimentare efectuate de reclamantă în sumă de

612.771,73

lei și, pe cale de consecință solicită admiterea recursului, modificarea

deciziei recurate și obligarea părții adverse la sumele pretinse și menționate

în cererea de recurs reprezentând garanția de bună execuție aferentă lucrărilor

executate de societatea reclamantă în baza contractului de antrepriză și a

lucrărilor suplimentare efectuate de reclamantă;

- pârâta critică soluția pronunțată în

apel din perspective motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ., vizând modalitatea de execuție a obligațiilor contractuale ale

părților litigante și contestă sumele cu privire la obligațiile contractuale.

Ulterior promovării recursului,

reclamanta și pârâta au depus cereri după cum urmează:

Reclamanta a depus la termenul din 24

ianuarie 2013 o cerere prin care a solicitat să se ia act de renunțare la

judecată, iar, Ia cererea instanței a depus c cerere prin care a precizat că

renunță Ia însuși dreptul pretins.

Pârâta a depus

pentru termenul din 24 ianuarie 2013 a depus o cerere prin

care a solicitat să se ia act de renunțare

la însuși dreptul pretins dat fiind încheierea tranzacției judiciare de părțile

din litigiu, invocând art. 247 C. proc. civ.

La rândul său, pentru termenul de azi,

la cererea instanței, reclamanta a depus declarația autentificată sub nr. 258

din 19 februarie 2013 de B.N.P. A. „din conținutul căreia rezultă fără echivoc

că reclamanta prin lichidator judiciar a declarat expres că înțelege să renunțe

Ia însuși dreptul pretins.

De asemenea, Înalta Curte, la termenul

de azi, din oficiu, a invocat excepția tardivității recursului reclamantei și a

rămas în pronunțare pe această excepție și având în vedere renunțarea la însuși

dreptul pretins de recurenta reclamantă în raport de dispozițiile art. 247 C. proc.

civ., urmează să se pronunțe asupra acestor chestiuni,

Referitor Ia

recursul reclamantei, după cum se poate constata, comunicarea

deciziei recurate a fost la data de 15

martie 2012 astfel cum rezultă din dovada de primire a procesului - verbal de

predare aflat la dosar apel, iar recursul a fost expediat Ia instanța de apel

Ia data de 4 aprilie 2012, astfel cum rezultă de pe plicul de expediere a

motivelor de recurs aflat Ia fila 13 dosar recurs, peste termenul prevăzut de

art. 301 C. proc. civ.

Cum recurenta nu a formulat o cerere

de repunere în termen a recursului și

nici

nu a făcut apărări în acest sens, chiar dacă aceasta a declarat că renunță la

însuși

dreptul pretins, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este tardiv

declarat.

În ce privește recursul pârâtei în

raport de cererea părții adverse de renunțare la însuși dreptul pretins față de

dispozițiile art. 247 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act după cum

urmează:

În conformitate cu art. 247 C. proc. civ.,

în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care

va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor de judecată,

renunțarea la drept putându-se face și fără învoirea celeilalte părți atât în

primă instanță, cât și în apel, iar, deși art. 247

C. proc. civ., se referă în mod expres numai Ia renunțarea în fața

primei instanțe și a

celei de apel, nimic nu împiedică o astfel de

renunțare și în fața instanței de recurs.

Renunțarea la dreptul subiectiv dedus

judecății este un element

component al

principiului disponibilității, reprezentând facultatea procesuală

prevăzută de lege în favoarea reclamantului, în

virtutea căreia acesta poate

curma litigiul prin renunțarea la însuși

dreptul material al procesului, partea înțelegând consecințele ce decurg pentru

ea din actul renunțării.

Legiuitorul a conferit părții

posibilitatea de a renunța la dreptul său,

chiar

în fața instanței de judecată. Este, evident, un act de dispoziție

pe care îl

face partea, cu respectarea

anumitor condiții prevăzute de lege, în

raport cu însuși dreptul său subiectiv, de principiu legea procesual - civilă

cerându-i

acest lucru tocmai în considerarea dreptului la care renunță un drept exclusiv

al său, legea obligând instanța să respecte dreptul de dispoziție al

părților.

De altfel, dreptul de a se adresa

instanței de judecată cu o cerere, și, deopotrivă, de a se desista de însuși

dreptul subiectiv pretins, este consfințit atât de legea fundamentală, cât și

de art. 8 paragraful 1 din C.E.D.O., și reprezintă o garanție

procesuală a echității procedurii judiciare,

neputându-i fi interzis sau limitat decât în condiții expres prevăzute și

justificate legitim.

Se mai reține că, renunțarea ia drept,

înțeleasă ca act unilateral și de dispoziție, prin care reclamantul se desistă

de la însuși dreptul subiectiv material afirmat pe calea acțiunii civile, se

diferențiază de renunțarea la judecată, care presupune desistarea de la un

drept procesual recunoscut părților (dreptul de a se apăra, dreptul de a

administra probe, spre exemplu) care nu se poate face după ce s-a intrat în

dezbaterea fondului și cu atât mai puțin în recurs, decât cu învoirea

celeilalte părți, renunțarea la însuși dreptul pretins putând fi făcută în

orice fază a procesului, deci, și în recurs, cu atât mai mult cu cât există și

învoirea părții adverse.

În speță, având în vedere că

renunțarea la drept s-a realizat prin act autentic, conform prevederilor art.

247 alin. (3) C. proc. civ., faptul că această renunțare se înscrie în limitele

principiului disponibilității, a actelor de dispoziție permise părților pe

parcursul judecării cauzei, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, va

modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va anula sentința comercială

nr. nr. 12443 din 2 decembrie 2010

pronunțată

în dosarul nr. 18731/3/2009 de Tribunalul București, secția a

VI-

a comercială, și va respinge cererea

reclamantei în fond, conform art. 247 C. proc. civ.

Așa fiind,

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca tardiv, recursul formulat

de reclamanta SC M.T. SRL PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR C. SPRL BUCUREȘTI

împotriva deciziei civile nr. 486 din 30 noiembrie 2011, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta SC

D. SA TULCEA împotriva deciziei civile nr. 488 din 30 noiembrie 2011,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o

modifică, în parte,

în sensul că admite

apelul formulat de pârâtă împotriva sentinței comerciale

nr. 12443 din 2

decembrie 2010 a Tribunalului București, secția a Vl-a comercială, pe care o

anulează în tot și, pe fond respinge acțiunea reclamantei,

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 21 februarie 2013.