ÎCCJ, decizie (scj.ro #81786)

. Anularea hotărârii primei instanțe pentru necompetență. Reluarea judecății. Imposibilitatea formulării unei cereri modificatoare a acțiunii. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Index alfabetic : completare de acțiune - modificarea acțiunii - tardivitate - acte procedurale C.proc.civ., art. 105, art. 134, art. 160, art. 297 După reluarea judecății, ca urmare a anulării hotărârii de primă instanță, pentru necompetență, reclamantul nu mai are posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată. Astfel, potrivit art. 160 Cod procedură civilă, „în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța necompetentă rămân câștigate judecății și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice”.

Or, fiind vorba de păstrarea dovezilor administrate în instanța necompetentă, evident că este depășit momentul primei zile de înfățișare (în sensul art. 134 Cod procedură civilă), deoarece administrarea probelor se face într-o fază procesuală ulterioară (după ce a fost verificat cadrul procesual și s-au stabilit limitele învestirii). Secția I civilă, decizia nr.6964 din 14 noiembrie 2012 Prin sentința civilă nr. 137/S din 28 februarie 2011, Tribunalul Brașov a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Z.W.M. în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.R.L. și în consecință: a admis cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de reclamant în contradictoriu cu intervenienta A.S.S.

; a constatat nulitatea adresei din 10.03.2000 emisă de pârâta S.C. R. S.R.L. ; a admis cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienții Ș.S. și Ș.L. ; a constatat că intervenienții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Brașov, înscris în c.f. 13533 Brașov ; a respins restul pretențiilor reclamantului și intervenientei A.S.S., în contradictoriu cu pârâții: S.C. R. S.R.L., Municipiul Brașov prin Primar, S.A., T.S., B.E., C.P.C., C.V., G.L. și G.M., S.G., D.D., D.L., P.M., N.L., Banca U ; a respins cererea reconvențională formulată de reclamantul Z.W.M. în contradictoriu cu intervenienții Ș.S. și Ș.L. ; a constatat nulă cererea de intervenție în interes propriu formulată de M.P.S.

Prima instanță a reținut că, potrivit înscrierilor din c.f. 13533 Brașov, imobilul cu nr. top. inițiale 5620/1, 5630, ulterior dezmembrat potrivit operațiunilor evidențiate la pozițiile A 3-15 din cartea funciară, a constituit proprietatea numitelor G.T. și D.T., în cote egale și în indiviziune, conform înscrierilor de la B 4 și 5, cota de proprietate aparținând numitei D.T. fiind preluată în anul 1962 în baza Decretului nr. 92/1950, iar dreptul de proprietate al Statului asupra acestei cote fiind înscris sub B 6. Reclamantul și intervenienta A.S.S. sunt moștenitori în cote egale ai numitei G.T., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 13x/2002, eliberat de notarul public C.E. La data de 16.03.2000, în baza adresei nr. 23672 a SC R. SRL, asupra cotei constituind proprietatea celei de sub B 4 (G.T.) s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român, prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950.

În prezent, asupra apartamentelor rezultate în urma operațiunilor de dezmembrare au calitatea de proprietari pârâții persoane fizice, cu mențiunea că P.M. și S.A. au dobândit drepturile lor prin moștenire după defuncții lor autori, D.R. și respectiv S.L., iar pârâta C.(N.)L. a dobândit un apartament prin cumpărare de la P.M. S-a reținut că acțiunea reclamantului este una complexă, fiind necesară stabilirea ordinii de soluționare a cererilor. Astfel, reclamantul a solicitat să se constate, în primul rând, inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 în persoana autoarei sale, T.G., susținând că acest act normativ nu îi era aplicabil.

S-a constatat însă, că în anexa Decretului nr. 92/1950, figurează (pozițiile 520 și 521), numitele T.D., cu 10 apartamente în Brașov pe str. G.B., respectiv T.G., cu 4 apartamente în Brașov pe str. P., așa încât este neîntemeiată susținerea reclamantului în sensul că autoarea acestuia nu ar figura în lista anexă și astfel, naționalizarea s-ar fi făcut în mod greșit. În ceea ce privește modalitatea concretă în care s-a înscris dreptul de proprietate al Statului asupra cotei de 1/2 care a aparținut lui T.G., s-a reținut că, potrivit mențiunii de sub B 6/A, aceasta s-a făcut în baza adresei nr. 23672/2000 emisă de pârâta S.C. R. S.R.L. Potrivit adresei menționate, pârâta a solicitat instanței, la data de 10.03.2000, să procedeze la „corectarea cărții funciare prin intabularea pe Statul Român”, făcând cunoscut că imobilul din Brașov, str. G.B., a trecut în proprietatea Statului Român în baza Decretului nr. 92/1950, anexa 520, fost proprietatea numitei „T.

G./D.”, căreia i-au fost naționalizate 10 apartamente. Din analiza anexei a rezultat atât că au existat două persoane distincte, T.D. și T.G., cât și că cele 10 apartamente din Brașov str. G.B., au fost naționalizate de la numita T.D., deși cele două aveau calitatea de coproprietare asupra imobilului, potrivit mențiunilor din cartea funciară. În consecință, nu a existat nicio persoană numită „T.G./D.”, iar în anul 1962, când s-a solicitat înscrierea în c.f. 13533 Brașov, nr. top. 5620/1, 5630, a dreptului de proprietate al Statului Român, cu titlul de naționalizare, asupra fostei proprietăți a numitelor T.D. și T.G., a fost înscris dreptul de proprietate al statului numai asupra cotei ce a aparținut numitei D.T., conform cărții funciare, în timp ce înscrierea dreptului de proprietate al Statului asupra cotei ce a aparținut G.T.

s-a făcut numai în anul 2000, la cererea pârâtei S.C. R. S.R.L. S-a concluzionat că adresa în baza căreia s-a făcut intabularea este lovită de nulitate, întrucât nu are niciun suport faptic și legal, deoarece G.T. nu figurează în lista anexă la Decretul nr. 92/1950 cu imobilul din Brașov str. G.B., ci cu imobilul din str. P., și nici nu a existat vreo persoană numită „T.G./D.”, naționalizarea vizând numai cota din dreptul de proprietate ce a aparținut D.T. În același timp, instanța a constatat că, deși, de principiu, nulitatea acestei adrese ar fi de natură să atragă nulitatea înscrierii efectuate în baza ei, situația tabulară actuală a imobilului este schimbată, iar rectificarea cărții funciare nu se poate face decât în ordinea inversă a înscrierilor, în sensul că radierea se realizează mai întâi în privința înscrierilor mai noi și urcă succesiv până la cea mai veche înscriere vizată de rectificare.

Or, în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare atacate au fost încheiate anterior anului 2000, deci anterior înscrierii dreptului de proprietate al Statului Român asupra cotei din dreptul de proprietate ce a aparținut autoarei reclamantului, T.G., rezultă că, la data încheierii acestor acte, în cartea funciară figurau în calitate de coproprietari Statul Român, cu cota de 1/2, prin naționalizarea proprietății D.T. și T.G., prin cumpărare, conform mențiunii de sub B 4, cu cota de 1/2, aspect ce putea fi lesne verificat, evidențele de carte funciară fiind publice.

Așadar, la data încheierii actelor atacate, dreptul de proprietate asupra imobilului aparținea în indiviziune Statului Român și autoarei părților, iar înstrăinarea unui bun sau a unei porțiuni dintr-un bun aflat în indiviziune nu este de natură să atragă sancțiunea nulității actului translativ de proprietate, ci supune actul unei condiții rezolutorii, soarta juridică a acestuia depinzând de rezultatul partajului (în sensul că actul se consolidează în mod retroactiv în ipoteza în care bunul sau porțiunea de bun înstrăinată revine în lotul coproprietarului care a înstrăinat, respectiv se desființează în mod retroactiv dacă bunul revine în lotul celuilalt coproprietar, care nu a consimțit la înstrăinare).

În aceste condiții, contractele de vânzare-cumpărare nu sunt lovite în mod automat de nulitate, așa cum susține reclamantul, deoarece nu se poate susține că Statul Român a vândut ceea ce nu a avut, ci că acesta a vândut porțiuni materiale dintr-un bun aflat în indiviziune și asupra căruia avea calitatea de coproprietar. Nu a putut fi reținut ca motiv de nulitate nici prezumatul concurs fraudulos între pârâta S.C. R. S.R.L. și pârâții persoane fizice, prin faptul că dezmembrarea imobilului a avut loc la cererea celor din urmă, acesta neconstituind un motiv de nulitate prevăzut de lege, și nici încălcarea dreptului de proprietate, actele astfel încheiate fiind afectate de o condiție rezolutorie.

În ceea ce privește motivul de nulitate vizând lipsa calității de chiriași a pârâților D.D. și D.L., respectiv S.L., la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, instanța a constatat că nu a fost depusă copia contractului de închiriere ai cărui titulari au fost pârâții D., iar potrivit răspunsului la interogatoriul luat pârâtei S.C. R. S.R.L., contractul nr. 2x/1997 reprezintă contractul reînnoit al pârâților D., cel inițial purtând nr. 2x/1985, iar contractul nr. 8x/1998 reprezintă contractul reînnoit al pârâtei S. (decedată), cel inițial purtând nr. 19xx/1977. Motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții G., constând în menționarea calității de vânzător a pârâtei S.C.

R. S.R.L., a fost găsit ca neîntemeiat, reținându-se că legitimarea acesteia de a încheia acte de înstrăinare de asemenea natură decurge din calitatea de mandatar al Statului Român, izvorâtă din lege (art. 33 alin. 1 din H.G. nr. 20/1996), potrivit cu care vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995 se face de către societățile comerciale și/sau unitățile specializate în vânzarea locuințelor ori care administrează locuințele, existente la data intrării în vigoare a legii.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele P.M., dobânditoare prin moștenire a apartamentului cumpărat de autoarea sa D.R., și respectiv C.(N.)L., instanța a reținut că, inalienabilitatea temporară instituită de art. 9 din Legea nr. 112/1995 vizează numai înstrăinarea prin acte între vii, cu titlu oneros sau gratuit, nu și transmisiunile prin moștenire legală sau testamentară și în consecință, pârâta P.M., dobânditoare prin moștenire a apartamentului cumpărat de defuncta D.R., avea posibilitatea legală de a înstrăina apartamentul astfel dobândit. Cererea reclamantului de rectificare a cărții funciare a fost găsită neîntemeiată, cu reiterarea chestiunii esențiale vizând ordinea rectificărilor.

De aceea, chiar dacă adresa în temeiul căreia s-a înscris dreptul de proprietate al Statului Român asupra cotei de 1/2 ce a constituit proprietatea autoarei reclamantului, T.G., este nulă, dreptul de proprietate al statului nu poate fi radiat, deoarece această înscriere este anterioară înscrierii dreptului de proprietate al pârâților persoane fizice, iar radierea nu se poate face omisso medio (având în vedere că, în prezent, imobilul în litigiu constituie proprietatea tabulară a altor persoane decât Statul Român). În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu formulată de Ș.S. și Ș.L., prin care s-a solicitat să se constate că aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Brașov, str. G.B., ap. 13, înscris în c.f.

13533 Brașov, nr. top. 5620/1-5630 totul /1/13, aceasta a fost analizată în strânsă legătură cu cererea reconvențională formulată de reclamant față de acești intervenienți, întrucât, pe de o parte, intervenienții pretind a se constata existența unui drept al lor, iar reclamantul evocă inexistența aceluiași drept, solicitând constatarea nulității actului juridic prin care intervenienții au dobândit dreptul pretins.

Reclamantul a invocat ca motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare nr. 24xxx/1999, încheiat între Statul Român, în calitate de vânzător, și numiții Ș., în calitate de cumpărători, faptul că situația intervenienților este similară cu cea a pârâților din cererea introductivă, în sensul că aceștia au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cunoscând că la data la care au dobândit, calitatea de coproprietari asupra imobilului revenea Statului Român și G.T., neglijând obligația de a verifica situația juridică a imobilului, iar pe de altă parte Statul Român nu avea dreptul să vândă imobilul atâta timp cât nu se efectuase partajul.

În raport cu acest motiv de nulitate invocat, instanța a reținut că, pentru identitate de rațiune, se impune adoptarea aceleiași soluții ca și în cazul pârâților persoane fizice, referitoare la împrejurarea că vânzarea unui bun sau a unei porțiuni dintr-un bun aflat în indiviziune nu constituie motiv de nulitate, ci supune actul unei condiții rezolutorii, după cum bunul vândut, sau porțiunea materială din acesta ce a fost înstrăinată, revine sau nu în lotul coproprietarului care a încheiat actul translativ de proprietate. Așa fiind, motivul de nulitate invocat s-a apreciat a fi neîntemeiat, cu consecința admiterii cererii de intervenție, în sensul constatării că intervenienții au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Brașov, str. G.B., înscris în c.f.

13533 Brașov, nr. top. 5620/1-5630 totul /1/13, prin contractul de vânzare-cumpărare menționat. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul Z.W.M., intervenienta A.S.S., pârâții G.L. și G.M. Prin apelul declarat de reclamant și intervenientă s-a solicitat schimbarea sentinței, în sensul admiterii în întregime a acțiunii introductive, astfel cum a fost precizată și a cererii reconvenționale. S-a susținut, în primul rând, greșita respingere ca tardivă a cererii completatoare, câtă vreme prin decizia anterioară dată în apel se constatase nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite de judecătorie.

Pe fondul cauzei, s-a criticat greșita reținere a aplicării Decretului nr. 92/1950 autoarei apelanților, respingerea eronată a solicitării de restabilire a situației anterioare de carte funciară, în condițiile în care s-a constatat nulitatea adresei din 2000, precum și soluția dată nulității contractelor de vânzare-cumpărare, având în vedere reaua-credință a cumpărătorilor. Apelul pârâților G.L. și G.M. a vizat soluția de admitere a capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute a adresei nr. 23672/2000, emisă de S.C. R. S.R.L., solicitându-se schimbarea hotărârii în sensul respingerii acestei pretenții. Prin decizia civilă nr. 107/Ap din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel București, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a respins apelurile declarate ca nefondate.

Instanța de apel a reținut că dezlegarea dată de tribunal tardivității depunerii cererii de precizare și completare a acțiunii este corectă, prin raportare la instituția primei zile de înfățișare. În speță, nu se pune problema valorificării de către tribunal, cu ocazia anulării sentinței judecătoriei și reținerii cauzei pentru judecarea în fond, a unor acte procedurale nule, întrucât potrivit art. 297 alin. (2), art. 160 C.proc.civ., actele de procedură au rămas valabil dobândite raportului litigios. Pe fondul cauzei, s-a constatat că respingerea de către prima instanță a capătului de cerere privind inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 cu privire la autoarea T.G. este lipsită de eficiență în economia litigiului și a soluției adoptate de către tribunal.

Aceasta, întrucât, atâta vreme cât prin sentința atacată s-a constatat nulitatea adresei nr. 23672/2000, prin care S.C. R. S.R.L. a solicitat serviciului de carte funciară al Judecătoriei Brașov înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra cotei de ˝ care a aparținut numitei T.G., cu titlu de naționalizare, în baza Decretului nr. 92/1950, este lipsită de obiect cererea vizând inaplicabilitatea acestui decret. S-a reținut că, prin efectul decretului de naționalizare a fost trecută în proprietatea statului doar cota ideală de proprietate a numitei T.D., în timp ce cota de ˝ a lui T.G.

a fost înscrisă în favoarea statului prin adresa nr. 23672/2000, constatată nulă de tribunal, așa încât, indiferent de aplicabilitatea sau inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950, în raport cu autoarea titularilor acțiunii, finalitatea urmărită prin acest petit a fost atinsă – aceea a înlăturării prevederilor actului normativ menționat față de autoarea lor și patrimoniul imobiliar al acesteia. În același timp, s-a apreciat că respectiva constatare este insuficientă aproprierii bunului de către reclamant și intervenientă, întrucât contractele de vânzare-cumpărare pentru apartamentele în litigiu au fost încheiate anterior anului 2000, a operațiunii de înscriere a dreptului statului și asupra cotei părți a autoarei T.G.

în baza adresei nr. 23672/2000. În aceste circumstanțe, în care dreptul de proprietate al statului figura în cotă parte asupra imobilului, nu se poate scoate în evidență reaua-credință a dobânditorilor, fiind lipsită de relevanță în cercetarea bunei-credințe, data efectuării dezmembrării asupra imobilului și persoana care a inițiat această procedură Neîntemeiate au fost considerate și motivele de apel referitoare la situația contractelor de vânzare-cumpărare privind pe pârâții D. și S., față de care tribunalul a arătat în considerente că au avut contracte de închiriere pentru apartamentele cumpărate din anul 1985, respectiv anul 1977. Cu privire la nulitatea adresei nr. 23672/2000 s-a reținut, contrar susținerii apelanților, că această sancțiune nu are nicio înrâurire asupra înscrierilor ulterioare de evidență imobiliară.

Aceasta, întrucât la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, statul, în calitate de transmițător al dreptului, avea înscrisă o cotă parte ideală din proprietatea asupra imobilului. De aceea, actul constatat nul desființează cu efect retroactiv înscrierea dreptului statului asupra celeilalte părți comune indivize, de ˝ parte, care a aparținut numitei T.G., fără a afecta valabilitatea înstrăinării pe cota parte care a aparținut statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel fiind, câtă vreme nu s-a obținut nulitatea absolută a actelor subsecvente întemeiate parțial pe un act nul, nu pot fi extinse efectele sancțiunii, de la una parțială la o sancțiune totală.

În același timp, s-a reținut că în mod corect tribunalul a constatat că regulile de evidență imobiliară în regimul cărților funciare stabilesc rectificarea înscrierilor în ordinea inversă a efectuării lor, pornind de la anularea celei mai noi înscrieri pentru a ajunge la radierea și rectificarea celei de origine a nulității. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant și intervenientă, care au susținut critici sub următoarele aspecte: În mod eronat a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea precizatoare și completatoare prin care erau deduse judecății pretenții noi și, de asemenea, chemate în judecată alte persoane. Aceasta, întrucât, prin decizia nr. 26/Ap din 26.01.2010 a Tribunalului Brașov, admițându-se apelul reclamanților, s-a constatat nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite de judecătorie, întrucât au fost efectuate de o instanță necompetentă material.

De aceea, prima zi de înfățișare a fost la 27.09.2010, dată care a reprezentat primul termen de judecată după soluția de casare și trimiterea spre rejudecare. Chiar dacă prima instanță a respins completarea de acțiune, precizarea de acțiune trebuia să o admită deoarece aceasta se poate face oricând pe parcursul procesului. Pe fondul cauzei, soluția este greșită, în primul rând sub aspectul inaplicabilității Decretului nr. 92/1950, antecesoarea reclamanților fiind exceptată, dată fiind profesia acesteia de învățătoare, de la aplicabilitatea efectelor naționalizării. Ambele instanțe de fond au omis să menționeze înscrisul depus la dosar prin care s-a făcut dovada profesiei antecesoarei și în mod greșit instanța de apel a păstrat soluția tribunalului, potrivit căreia n-au fost aduse dovezi care să răstoarne aplicabilitatea Decretului de naționalizare.

Tot astfel, eronat s-a reținut că T.G. ar apărea pe listele anexă la Decret, cu cota de ˝ din imobilul situat în Brașov, str. G.B. Cu toate că instanța de fond a constatat nulitatea adresei nr. 23672/2000, în mod eronat a respins petitul privind restabilirea situației de carte funciară, anterioară înscrierii acestei adrese privind pe titularii dreptului de proprietate, iar instanța de apel a menținut această hotărâre. Ambele instanțe de fond au refuzat să țină cont, la soluționarea cauzei, de principiul conform căruia anularea actului principal atrage nulitatea tuturor actelor subsecvente, ceea ce presupunea radierea tuturor înscrierilor efectuate ulterior adresei anulate. Chiar dacă nu s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare, nulitatea adresei atrage și nulitatea intabulării în cartea funciară, iar inversarea modului de radiere a înscrisurilor este o „invenție nejuridică” a celor două instanțe, care nu are la bază niciun temei legal.

În ce privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în mod eronat a fost respinsă această cerere, întrucât toți cumpărătorii sunt de rea-credință, în condițiile în care la data la care au cumpărat nu se făcuse ieșirea din indiviziune și dezmembrarea imobilului, pentru a se ști care este cota Statului și care este proprietatea lui T.G. Vânzătorul nu a vândut o cotă de proprietate, ci a vândut apartamentele în integralitatea lor, inclusiv cota de proprietate a recurenților. Intimații nu se pot prevala de buna-credință și pentru considerentul că aveau obligația să-și ia în prealabil toate măsurile de precauție conforme cu prudența și diligența, iar aceștia nu au făcut-o. Instanța de fond, deși a constatat cele susținute în acțiune și probate cu înscrisuri, nu s-a pronunțat cu privire la cererea de constatare a relei-credințe a pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, iar instanța de apel, la rândul ei, a ignorat acest aspect.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.proc.civ. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte a constatat caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Susținerea potrivit căreia instanțele de fond ar fi apreciat greșit asupra posibilității modificării cererii de către reclamant, după reluarea judecății, ca urmare a anulării hotărârii de primă instanță (pentru necompetență), este neîntemeiată. Invocarea pe acest aspect a dispozițiilor art. 105 C.proc.civ. (conform cărora actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competență vor fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege) nu poate duce la consecința pretinsă de recurent, a existenței unei noi zile de înfățișare, moment procesual epuizat deja cu ocazia primei judecăți.

Dispozițiile procedurale menționate trebuie coroborate cu cele ale art. 160 C.proc.civ. – care reprezintă sediul în materia vizată, a declarării necompetenței –, precum și cu dispozițiile art. 297 alin. (2) C.proc.civ. Astfel, potrivit art. 160 C.proc.civ., „ în cazul declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța necompetentă rămân câștigate judecății și instanța competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice ”. Or, fiind vorba de păstrarea dovezilor administrate în instanța necompetentă, evident că este depășit momentul primei zile de înfățișare (în sensul art. 134 C.proc.civ.), deoarece administrarea probelor se face într-o fază procesuală ulterioară (după ce a fost verificat cadrul procesual și s-au stabilit limitele învestirii).

Este incorectă susținerea potrivit căreia, chiar în condițiile respingerii ca tardivă a completării de acțiune, instanța trebuia să se considere învestită cu precizarea de acțiune, întrucât aceasta poate fi făcută oricând pe parcursul procesului. În realitate, nu a fost vorba de o precizare a elementelor deja deduse judecății, ci de o modificare a cadrului procesual, în condițiile în care, așa cum recurenții înșiși arată în motivele de recurs, „prin respectiva cerere au chemat în judecată și alte persoane decât cele aflate deja în prezentul litigiu și au solicitat completarea petitelor cererii cu petite noi”. Faptul că nu poate fi reluată procedura de la prima zi de înfățișare în urma anulării sentinței pentru necompetență rezultă, de asemenea, din dispozițiile art. 297 alin. (2) C.proc.civ., a căror aplicare a făcut-o decizia din apel, care a anulat hotărârea judecătoriei și a reținut cauza pentru judecată în fond.

Fiind vorba, în speță, doar de anularea actului procedural jurisdicțional și nu de anularea întregii proceduri, înseamnă că instanța competentă nu se poate considera la momentul procesual al sesizării și al primei zile de înfățișare, ci va considera îndeplinite actele procedurale anterioare, inclusiv probele administrate (a căror refacere o poate încuviința doar pentru motive temeinice, în termenii art. 160 C.proc.civ.). Sunt nefondate, de asemenea, criticile aduse fondului cauzei.

Astfel, susținerea cu privire la greșita apreciere asupra inaplicabilității Decretului nr. 92/1950, autoarei recurenților, este lipsită de pertinență, raportat la argumentele deciziei din apel, care nu a reținut, cum se pretinde, că nu s-ar fi făcut dovezi vizând excluderea de la efectele naționalizării, ci a considerat că este lipsită de relevanță o asemenea constatare, în condițiile în care s-a dispus anularea adresei în temeiul căreia Statul se intabula (în anul 2000) pe cota de ˝ din imobil, aparținând lui T.G. Or, fără să combată aceste argumente și să arate de ce este eronată aprecierea instanței de apel în sensul lipsei de consecințe juridice, raportat la soluția adoptată de tribunal, a cererii vizând inaplicabilitatea Decretului de naționalizare, recurenții se limitează la a reitera de fapt critici aduse sentinței fondului, ignorând că obiect al recursului îl reprezintă decizia din apel.

Este, de asemenea, nefondată critica referitoare la modalitatea în care se produce radierea înscrierilor în cartea funciară și faptul că, deși constată nulitatea adresei de înscriere a cotei de ˝ în favoarea Statului, aceasta nu atrage și nulitatea, respectiv radierea înscrierilor făcute pe numele intimaților-cumpărători. Deși recurenții pretind că ar fi trebuit făcută aplicarea principiului potrivit căruia anularea actului principal atrage nulitatea actelor subsecvente , în realitate, nu există o asemenea relație de determinare între adresa menționată și contractele de vânzare-cumpărare, pentru a fi extinse, de maniera pretinsă, efectele nulității. Perfectarea contractelor de vânzare-cumpărare nu s-a realizat pe baza adresei menționate (emisă de altfel, ulterior intervenirii înstrăinărilor) și în considerarea unei situații juridice a imobilului așa cum a fost ea configurată urmare a înscrierii respectivei adrese în cartea funciară.

Instanța de apel a reținut corect că, la momentul înstrăinărilor, Statul avea intabulată o cotă-parte de ˝ din imobil (rămasă ca atare și după anularea adresei nr. 23672/2000), așa încât nu se poate pune problema valabilității vânzării pe cota-parte ce a aparținut Statului. În realitate, problema unor asemenea înstrăinări – prin care se depășește cota-parte de proprietate aparținând vânzătorului – este cea a afectării lor de condiția rezolutorie, iar nu de sancțiunea nulității. În sensul arătat, nepronunțându-se nulitatea contractelor, nu se putea dispune nici radierea înscrierilor efectuate pe baza acestora, câtă vreme situația de carte funciară este conformă cu situația dreptului rezultat din acte juridice nedesființate (nefiind astfel întrunite cerințele art. 34 din Decretul nr. 115/1938, noul art. 34 din Legea nr. 7/1996).

Critica referitoare la constatarea relei-credințe a cumpărătorilor nu poate fi primită având în vedere că ea aduce judecății în recurs o serie de elemente de fapt, solicitându-se aprecierea asupra acestora pentru a se stabili o situație contrară celei reținute de instanțele fondului. În faza recursului nu pot fi evaluate însă, situații de fapt (cum este și cea a atitudinii subiective la momentul încheierii contractelor), ci se verifică doar corecta aplicare a legii asupra faptelor deduse judecății, așa cum au fost ele stabilite de instanțele fondului. Sub acest aspect, instanțele anterioare au reținut că buna-credință nu poate fi contestată, câtă vreme, la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, Statul figura ca proprietar tabular asupra cotei-părți de ˝ din imobil.

Legat de această situație juridică a imobilului, instanțele au dezvoltat considerente vizând înstrăinarea de către unul dintre coproprietari (în speță, Statul) a bunului în materialitatea lui subliniind, în mod corect, că situația unei asemenea vânzări este aceea a supunerii ei unei condiții rezolutorii (de validare sau desființare în funcție de rezultatul partajului), iar nu sancțiunii nulității (nefiind vorba, în această ipoteză de clasica înstrăinare a unui bun al altuia). În consecință, față de considerentele expuse, criticile vizând nelegalitatea soluției din perspectiva art. 304 pct. 9 C.proc.civ. au fost găsite neîntemeiate, neidentificându-se o încălcare a normelor de drept în soluționarea cauzei.

În privința motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C.proc.civ., indicarea lor s-a realizat formal, nedezvoltându-se, conform motivelor prezentate în cadrul memoriului de recurs, argumente care să poate fi subsumate ipotezelor reglementate de cele două texte procesuale. Față de toate aceste aspecte, nedemonstrându-se nelegalitatea deciziei din apel, recursul declarat a fost respins ca nefondat.