ÎCCJ, decizie (scj.ro #81786)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81786) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

.

Anularea hotărârii primei instanțe pentru necompetență.

Reluarea judecății. Imposibilitatea formulării unei cereri modificatoare

a acțiunii.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil.

Judecata.

Index alfabetic :

completare de acțiune

-

modificarea acțiunii

-

tardivitate

-

acte procedurale

C.proc.civ.,

art. 105, art. 134, art. 160, art. 297

După

reluarea judecății, ca urmare a anulării hotărârii de

primă instanță, pentru necompetență, reclamantul nu

mai are posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată.

Astfel, potrivit art. 160 Cod procedură civilă, „în cazul

declarării necompetenței, dovezile administrate în instanța

necompetentă rămân câștigate judecății și instanța

competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive

temeinice”. Or, fiind vorba de păstrarea dovezilor administrate în

instanța necompetentă, evident că este depășit

momentul primei zile de înfățișare (în sensul art. 134 Cod

procedură civilă), deoarece administrarea probelor se face într-o

fază procesuală ulterioară (după ce a fost verificat cadrul

procesual și s-au stabilit limitele învestirii).

Secția I

civilă, decizia nr.6964 din 14 noiembrie 2012

Prin

sentința civilă nr. 137/S din 28 februarie 2011, Tribunalul

Brașov a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul Z.W.M.

în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.R.L. și în consecință: a

admis cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de

reclamant în contradictoriu cu intervenienta A.S.S. ; a constatat nulitatea

adresei din 10.03.2000 emisă de pârâta S.C. R. S.R.L. ; a admis cererea de

intervenție în interes propriu formulată de intervenienții

Ș.S. și Ș.L. ; a constatat că intervenienții au

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Brașov,

înscris în c.f. 13533 Brașov ; a respins restul pretențiilor

reclamantului și intervenientei A.S.S., în contradictoriu cu pârâții:

S.C. R. S.R.L., Municipiul Brașov prin Primar, S.A., T.S., B.E., C.P.C.,

C.V., G.L. și G.M., S.G., D.D., D.L., P.M., N.L., Banca U ; a respins cererea

reconvențională formulată de reclamantul Z.W.M. în

contradictoriu cu intervenienții Ș.S. și Ș.L. ; a constatat

nulă cererea de intervenție în interes propriu formulată

de  M.P.S.

Prima instanță a reținut că, potrivit  înscrierilor

din c.f. 13533 Brașov, imobilul cu nr. top. inițiale 5620/1, 5630,

ulterior dezmembrat potrivit operațiunilor evidențiate la

pozițiile A 3-15 din cartea funciară, a constituit proprietatea

numitelor G.T. și D.T., în cote egale și în indiviziune, conform înscrierilor

de la B 4 și 5, cota de proprietate aparținând numitei D.T.

fiind preluată în anul 1962 în baza Decretului nr. 92/1950, iar dreptul de

proprietate al Statului asupra acestei cote fiind înscris sub B 6.

Reclamantul și intervenienta A.S.S. sunt moștenitori în cote egale ai

numitei G.T., conform certificatului de calitate de moștenitor nr.

13x/2002, eliberat de notarul public C.E.

La data de 16.03.2000, în baza adresei nr. 23672 a SC R. SRL, asupra cotei

constituind proprietatea celei de sub B 4 (G.T.) s-a intabulat dreptul de

proprietate în favoarea Statului Român, prin naționalizare în baza

Decretului nr. 92/1950.

În prezent, asupra apartamentelor rezultate în urma operațiunilor de

dezmembrare au calitatea de proprietari pârâții persoane fizice, cu

mențiunea că P.M. și S.A. au dobândit drepturile lor prin

moștenire după defuncții lor autori, D.R. și respectiv

S.L., iar pârâta C.(N.)L. a dobândit un apartament prin cumpărare de la

P.M.

S-a reținut că acțiunea reclamantului este una complexă,

fiind necesară stabilirea ordinii de soluționare a cererilor.

Astfel, reclamantul a solicitat să se constate, în primul rând,

inaplicabilitatea Decretului nr. 92/1950 în persoana autoarei sale, T.G., susținând

că acest act normativ nu îi era aplicabil.

S-a constatat însă, că în anexa Decretului nr. 92/1950,

figurează (pozițiile 520 și 521), numitele T.D., cu 10

apartamente în Brașov pe str. G.B., respectiv T.G., cu 4 apartamente în

Brașov pe str. P., așa încât este neîntemeiată susținerea

reclamantului în sensul că autoarea acestuia nu ar figura în lista

anexă și astfel, naționalizarea s-ar fi făcut în mod

greșit.

În ceea ce privește modalitatea concretă în care s-a înscris dreptul

de proprietate al Statului asupra cotei de 1/2 care a aparținut lui T.G.,

s-a reținut că, potrivit mențiunii de sub B 6/A, aceasta s-a

făcut în baza adresei nr. 23672/2000 emisă de pârâta S.C. R. S.R.L.

Potrivit adresei menționate, pârâta a solicitat instanței, la data de

10.03.2000, să procedeze la „corectarea cărții funciare prin

intabularea pe Statul Român”, făcând cunoscut că imobilul din

Brașov, str. G.B., a trecut în proprietatea Statului Român în baza

Decretului nr. 92/1950, anexa 520, fost proprietatea numitei „T. G./D.”,

căreia i-au fost naționalizate 10 apartamente.

Din analiza anexei a rezultat atât că au existat două persoane

distincte, T.D. și T.G., cât și că cele 10 apartamente din

Brașov str. G.B., au fost naționalizate de la numita T.D., deși

cele două aveau calitatea de coproprietare asupra imobilului, potrivit

mențiunilor din cartea funciară.

În consecință, nu a existat nicio persoană numită

„T.G./D.”, iar în anul 1962, când s-a solicitat înscrierea în c.f. 13533

Brașov, nr. top. 5620/1, 5630, a dreptului de proprietate al Statului

Român, cu titlul de  naționalizare, asupra fostei

proprietăți a numitelor T.D. și T.G., a fost înscris dreptul de

proprietate al statului numai asupra cotei ce a aparținut numitei D.T.,

conform cărții funciare, în timp ce înscrierea dreptului de

proprietate al Statului asupra cotei ce a aparținut G.T. s-a făcut

numai în anul 2000, la cererea pârâtei S.C. R. S.R.L.

S-a concluzionat că adresa în baza căreia s-a făcut intabularea

este lovită de nulitate, întrucât nu are niciun suport faptic și

legal, deoarece G.T. nu figurează în lista anexă la Decretul nr.

92/1950 cu imobilul din Brașov str. G.B., ci cu imobilul din str. P.,

și nici nu a existat vreo persoană numită „T.G./D.”,

naționalizarea vizând numai cota din dreptul de proprietate ce a

aparținut D.T.

În același timp, instanța a constatat că, deși, de

principiu, nulitatea acestei adrese ar fi de natură să atragă

nulitatea înscrierii efectuate în baza ei, situația tabulară

actuală a imobilului este schimbată, iar rectificarea

cărții funciare nu se poate face decât în ordinea inversă a

înscrierilor, în sensul că radierea se realizează mai întâi în

privința înscrierilor mai noi și urcă succesiv până la cea

mai veche înscriere vizată de rectificare.

Or, în condițiile în care contractele de vânzare-cumpărare atacate au

fost încheiate anterior anului 2000, deci anterior înscrierii dreptului de

proprietate al Statului Român asupra cotei din dreptul de proprietate ce a

aparținut autoarei reclamantului, T.G., rezultă că, la data

încheierii acestor acte, în cartea funciară figurau în calitate de

coproprietari Statul Român, cu cota de 1/2, prin naționalizarea

proprietății D.T. și T.G., prin cumpărare, conform

mențiunii de sub B 4, cu cota de 1/2, aspect ce putea fi lesne verificat,

evidențele de carte funciară fiind publice.

Așadar, la data încheierii actelor atacate, dreptul de proprietate asupra

imobilului aparținea în indiviziune Statului Român și autoarei

părților, iar înstrăinarea unui bun sau a unei porțiuni

dintr-un bun aflat în indiviziune nu este de natură să atragă

sancțiunea nulității actului translativ de proprietate, ci

supune actul unei condiții rezolutorii, soarta juridică a acestuia

depinzând de rezultatul partajului (în sensul că actul se

consolidează în mod retroactiv în ipoteza în care bunul sau porțiunea

de bun înstrăinată revine în lotul coproprietarului care a înstrăinat,

respectiv se desființează în mod retroactiv dacă bunul revine în

lotul celuilalt coproprietar, care nu a consimțit la înstrăinare).

În aceste condiții, contractele de vânzare-cumpărare nu sunt lovite

în mod automat de nulitate, așa cum susține reclamantul, deoarece nu

se poate susține că Statul Român a vândut ceea ce nu a avut, ci

că acesta a vândut porțiuni materiale dintr-un bun aflat în

indiviziune și asupra căruia avea calitatea de coproprietar.

Nu a putut fi reținut ca motiv de nulitate nici prezumatul concurs

fraudulos între pârâta S.C. R. S.R.L. și pârâții persoane fizice,

prin faptul că dezmembrarea imobilului a avut loc la cererea celor din

urmă, acesta neconstituind un motiv de nulitate prevăzut de lege,

și nici încălcarea dreptului de proprietate, actele astfel încheiate

fiind afectate de o condiție rezolutorie.

În ceea ce privește motivul de nulitate vizând lipsa calității

de chiriași a pârâților D.D. și D.L., respectiv S.L., la data

intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, instanța a constatat

că nu a fost depusă copia contractului de închiriere ai cărui

titulari au fost pârâții D., iar potrivit răspunsului la

interogatoriul luat pârâtei S.C. R. S.R.L., contractul nr. 2x/1997

reprezintă contractul reînnoit al pârâților D., cel inițial purtând

nr. 2x/1985, iar contractul nr. 8x/1998 reprezintă contractul reînnoit al

pârâtei S. (decedată), cel inițial purtând nr. 19xx/1977.

Motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de

pârâții G., constând în menționarea calității de

vânzător a pârâtei S.C. R. S.R.L., a fost găsit ca neîntemeiat,

reținându-se că legitimarea acesteia de a încheia acte de

înstrăinare de asemenea natură decurge din calitatea de mandatar al

Statului Român, izvorâtă din lege (art. 33 alin. 1 din H.G. nr. 20/1996),

potrivit cu care vânzarea apartamentelor în condițiile Legii nr. 112/1995

se face de către societățile comerciale și/sau

unitățile specializate în vânzarea locuințelor ori care

administrează locuințele, existente la data intrării în vigoare

a legii.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâtele P.M.,

dobânditoare prin moștenire a apartamentului cumpărat de autoarea sa

D.R., și respectiv C.(N.)L., instanța a reținut că,

inalienabilitatea temporară instituită de art. 9 din Legea nr.

112/1995 vizează numai înstrăinarea prin acte între vii, cu titlu

oneros sau gratuit, nu și transmisiunile prin moștenire legală

sau testamentară și în consecință, pârâta P.M., dobânditoare

prin moștenire a apartamentului cumpărat de defuncta D.R., avea

posibilitatea legală de a

înstrăina

apartamentul astfel dobândit.

Cererea reclamantului de rectificare a cărții funciare a fost

găsită neîntemeiată, cu reiterarea chestiunii esențiale

vizând ordinea rectificărilor.

De aceea, chiar dacă adresa în temeiul căreia s-a înscris dreptul de

proprietate al Statului Român asupra cotei de 1/2 ce a constituit proprietatea

autoarei reclamantului, T.G., este nulă, dreptul de proprietate al

statului nu poate fi radiat, deoarece această înscriere este

anterioară înscrierii dreptului de proprietate al pârâților persoane

fizice, iar radierea nu se poate face omisso medio (având în vedere că, în

prezent, imobilul în litigiu constituie proprietatea tabulară a altor

persoane decât Statul Român).

În ceea ce privește cererea de intervenție în interes propriu

formulată de Ș.S. și Ș.L., prin care s-a solicitat să

se constate că aceștia au dobândit dreptul de proprietate asupra

imobilului situat în Brașov, str. G.B., ap. 13, înscris în c.f. 13533

Brașov, nr. top. 5620/1-5630 totul /1/13, aceasta a fost analizată în

strânsă legătură cu cererea reconvențională

formulată de reclamant față de acești intervenienți,

întrucât, pe de o parte, intervenienții pretind a se constata existența

unui drept al lor, iar reclamantul evocă inexistența aceluiași

drept, solicitând constatarea nulității actului juridic prin care

intervenienții au dobândit dreptul pretins.

Reclamantul a invocat ca motiv de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare

nr. 24xxx/1999, încheiat între Statul Român, în calitate de vânzător,

și numiții Ș., în calitate de cumpărători, faptul

că situația intervenienților este similară cu cea a

pârâților din cererea introductivă, în sensul că aceștia au

fost de rea-credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare, cunoscând că la data la care au dobândit,

calitatea de coproprietari asupra imobilului revenea Statului Român și

G.T., neglijând obligația de a verifica situația juridică a

imobilului, iar pe de altă parte Statul Român nu avea dreptul să

vândă imobilul atâta timp cât nu se efectuase partajul.

În raport cu acest motiv de nulitate invocat, instanța a reținut

că, pentru identitate de rațiune, se impune adoptarea aceleiași

soluții ca și în cazul pârâților persoane fizice, referitoare la

împrejurarea că vânzarea unui bun sau a unei porțiuni dintr-un bun

aflat în indiviziune nu constituie motiv de nulitate, ci supune actul unei

condiții rezolutorii, după cum bunul vândut, sau porțiunea materială

din acesta ce a fost înstrăinată, revine sau nu în lotul

coproprietarului care a încheiat actul translativ de proprietate.

Așa fiind, motivul de nulitate invocat s-a apreciat a fi neîntemeiat, cu

consecința admiterii cererii de intervenție, în sensul

constatării că intervenienții au dobândit dreptul de proprietate

asupra imobilului situat în Brașov, str. G.B., înscris în c.f. 13533

Brașov, nr. top. 5620/1-5630 totul /1/13, prin contractul de vânzare-cumpărare

menționat.

Împotriva sentinței au declarat apel reclamantul Z.W.M., intervenienta

A.S.S., pârâții G.L. și G.M.

Prin apelul declarat de reclamant și intervenientă s-a solicitat

schimbarea sentinței, în sensul admiterii în întregime a acțiunii

introductive, astfel cum a fost precizată și a cererii

reconvenționale.

S-a susținut, în primul rând, greșita respingere ca

tardivă  a cererii completatoare, câtă vreme prin decizia

anterioară dată în apel se constatase nulitatea tuturor actelor de

procedură îndeplinite de judecătorie.

Pe fondul cauzei, s-a criticat greșita reținere a aplicării

Decretului nr. 92/1950 autoarei apelanților, respingerea eronată a

solicitării de restabilire a situației anterioare de carte

funciară, în condițiile în care s-a constatat nulitatea adresei din

2000, precum și soluția dată nulității contractelor de

vânzare-cumpărare, având în vedere reaua-credință a

cumpărătorilor.

Apelul pârâților G.L. și G.M. a vizat soluția de admitere a

capătului de cerere referitor la constatarea nulității absolute

a adresei nr. 23672/2000, emisă de  S.C. R. S.R.L., solicitându-se

schimbarea hotărârii în sensul respingerii acestei pretenții.

Prin decizia civilă nr. 107/Ap din 11 octombrie 2011, Curtea de Apel

București,  Secția civilă și pentru  cauze cu

minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări

sociale a respins apelurile declarate ca nefondate.

Instanța de apel a reținut că  dezlegarea dată de

tribunal tardivității depunerii cererii de precizare și

completare a acțiunii este corectă, prin raportare la instituția

primei zile de înfățișare. În speță, nu se pune

problema valorificării de către tribunal, cu ocazia anulării

sentinței judecătoriei și reținerii cauzei pentru judecarea

în fond, a unor acte procedurale nule, întrucât potrivit art. 297 alin. (2),

art. 160 C.proc.civ., actele de procedură au rămas valabil dobândite

raportului litigios.

Pe fondul cauzei, s-a constatat că respingerea de către prima

instanță a capătului de cerere privind inaplicabilitatea

Decretului nr. 92/1950 cu privire la autoarea T.G. este lipsită de

eficiență în economia litigiului și a soluției adoptate de

către tribunal.

Aceasta, întrucât, atâta vreme cât prin sentința atacată s-a

constatat nulitatea adresei nr. 23672/2000, prin care S.C. R. S.R.L. a

solicitat serviciului de carte funciară al Judecătoriei Brașov

înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra cotei de ˝ care a

aparținut numitei T.G., cu titlu de naționalizare, în baza Decretului

nr. 92/1950, este lipsită de obiect cererea vizând inaplicabilitatea

acestui decret.

S-a reținut că, prin efectul decretului de naționalizare a fost

trecută în proprietatea statului doar cota ideală de proprietate a

numitei T.D., în timp ce cota de ˝ a lui T.G. a fost înscrisă în favoarea

statului prin adresa nr. 23672/2000, constatată nulă de tribunal,

așa încât, indiferent de aplicabilitatea sau inaplicabilitatea Decretului

nr. 92/1950, în raport cu autoarea titularilor acțiunii, finalitatea

urmărită prin acest petit a fost atinsă – aceea a

înlăturării prevederilor  actului normativ menționat

față de autoarea lor și patrimoniul imobiliar al acesteia.

În același timp, s-a apreciat că respectiva constatare este

insuficientă aproprierii bunului de către reclamant și

intervenientă, întrucât contractele de vânzare-cumpărare pentru

apartamentele în litigiu au fost încheiate anterior anului 2000, a

operațiunii de înscriere a dreptului statului și asupra cotei

părți a autoarei T.G. în baza adresei nr. 23672/2000. În aceste

circumstanțe, în care dreptul de proprietate al statului figura în

cotă parte asupra imobilului, nu se poate scoate în evidență

reaua-credință a dobânditorilor, fiind lipsită de

relevanță în cercetarea bunei-credințe, data efectuării

dezmembrării asupra imobilului și persoana care a inițiat

această procedură

Neîntemeiate au fost considerate și motivele de apel referitoare la

situația contractelor de vânzare-cumpărare privind pe pârâții D.

și S., față de care tribunalul a arătat în considerente

că au avut contracte de închiriere pentru apartamentele cumpărate din

anul 1985, respectiv anul 1977.

Cu privire la nulitatea adresei nr. 23672/2000 s-a reținut, contrar

susținerii apelanților, că această sancțiune nu are

nicio înrâurire asupra înscrierilor ulterioare de evidență

imobiliară.

Aceasta, întrucât la momentul încheierii contractelor de

vânzare-cumpărare, statul, în calitate de transmițător al

dreptului, avea înscrisă o cotă parte ideală din proprietatea

asupra imobilului.

De aceea, actul constatat nul desființează cu efect retroactiv

înscrierea dreptului statului asupra celeilalte părți comune

indivize, de ˝ parte, care a aparținut numitei T.G., fără a

afecta valabilitatea înstrăinării pe cota parte care a aparținut

statului la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel

fiind, câtă vreme nu s-a obținut nulitatea absolută a actelor

subsecvente întemeiate parțial pe un act nul, nu pot fi extinse efectele

sancțiunii, de la una parțială la o sancțiune totală.

În același timp, s-a reținut că în mod corect tribunalul a

constatat că regulile de evidență imobiliară în regimul

cărților funciare stabilesc rectificarea înscrierilor în ordinea

inversă a efectuării lor, pornind de la anularea celei mai noi

înscrieri pentru a ajunge la radierea și rectificarea celei de origine a

nulității.

Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant și

intervenientă, care au susținut critici sub următoarele aspecte:

În mod eronat a fost respinsă, ca tardiv formulată, cererea

precizatoare și completatoare prin care erau deduse judecății

pretenții noi și, de asemenea, chemate în judecată alte

persoane.

Aceasta, întrucât, prin decizia nr. 26/Ap din 26.01.2010 a Tribunalului

Brașov, admițându-se apelul reclamanților, s-a constatat

nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite de judecătorie,

întrucât au fost efectuate de o instanță necompetentă material.

De aceea, prima zi de înfățișare a fost la 27.09.2010, dată

care a reprezentat primul termen de judecată după soluția de

casare și trimiterea spre rejudecare.

Chiar

dacă prima instanță a respins completarea de acțiune,

precizarea de acțiune trebuia să o admită deoarece aceasta se

poate face oricând pe parcursul procesului.

Pe

fondul cauzei, soluția este greșită, în primul rând sub aspectul

inaplicabilității Decretului nr. 92/1950, antecesoarea

reclamanților fiind exceptată, dată fiind profesia acesteia de

învățătoare, de la aplicabilitatea efectelor

naționalizării. Ambele instanțe de fond au omis să

menționeze înscrisul depus la dosar prin care s-a făcut dovada

profesiei antecesoarei și în mod greșit instanța de apel a păstrat

soluția tribunalului, potrivit căreia n-au fost aduse dovezi care

să răstoarne aplicabilitatea Decretului de naționalizare.

Tot

astfel, eronat s-a reținut că T.G. ar apărea pe listele

anexă la Decret, cu cota de ˝ din imobilul situat în Brașov, str.

G.B.

Cu

toate că instanța de fond a constatat nulitatea adresei nr.

23672/2000, în mod eronat a respins petitul privind restabilirea situației

de carte funciară, anterioară înscrierii acestei adrese privind pe

titularii dreptului de proprietate, iar instanța de apel a menținut

această hotărâre.

Ambele instanțe

de fond au refuzat să țină cont,

la soluționarea

cauzei, de principiul conform căruia anularea actului principal atrage

nulitatea tuturor actelor subsecvente, ceea ce presupunea radierea tuturor

înscrierilor efectuate ulterior adresei anulate.

Chiar

dacă nu s-au anulat contractele de vânzare-cumpărare, nulitatea

adresei atrage și nulitatea intabulării în cartea funciară, iar

inversarea modului de radiere a înscrisurilor este o „invenție

nejuridică” a celor două instanțe, care nu are la bază niciun

temei legal.

În ce

privește nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, în mod eronat a

fost respinsă această cerere, întrucât  toți

cumpărătorii sunt de rea-credință, în condițiile în

care la data la care au cumpărat nu se făcuse ieșirea din

indiviziune și dezmembrarea imobilului, pentru a se ști care este

cota Statului și care este proprietatea lui T.G. Vânzătorul nu a

vândut o cotă de proprietate, ci a vândut apartamentele în integralitatea

lor, inclusiv cota de proprietate a recurenților. Intimații nu se pot

prevala de buna-credință și pentru considerentul că aveau

obligația să-și ia în prealabil toate măsurile de

precauție conforme cu prudența și diligența, iar

aceștia nu au făcut-o.

Instanța

de fond, deși a constatat cele susținute în acțiune și probate

cu înscrisuri, nu s-a pronunțat cu privire la cererea de constatare a

relei-credințe a pârâților la încheierea contractelor de

vânzare-cumpărare, iar instanța de apel, la rândul ei, a ignorat

acest aspect.

În

drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9

C.proc.civ.

Analizând

criticile deduse judecății, Înalta Curte a constatat caracterul

nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

Susținerea

potrivit căreia instanțele de fond ar fi apreciat greșit asupra

posibilității modificării cererii de către reclamant,

după reluarea judecății, ca urmare a anulării

hotărârii de primă instanță (pentru

necompetență), este neîntemeiată.

Invocarea

pe acest aspect a dispozițiilor art. 105 C.proc.civ. (conform cărora

actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea

normelor de competență vor fi declarate

nule în

condițiile prevăzute de  lege) nu poate duce la consecința

pretinsă de recurent, a existenței unei noi zile de

înfățișare, moment procesual epuizat deja cu ocazia primei

judecăți.

Dispozițiile

procedurale menționate trebuie coroborate cu cele ale art. 160 C.proc.civ.

– care reprezintă sediul în materia vizată, a declarării

necompetenței –, precum și cu dispozițiile art. 297 alin. (2)

C.proc.civ.

Astfel,

potrivit art. 160 C.proc.civ., „

în cazul declarării necompetenței,

dovezile administrate în instanța necompetentă rămân

câștigate judecății și instanța competentă nu va

dispune refacerea lor decât pentru motive  temeinice

”.

Or,

fiind vorba de păstrarea dovezilor administrate în instanța

necompetentă, evident că este depășit momentul primei zile

de înfățișare (în sensul art. 134 C.proc.civ.), deoarece

administrarea probelor se face într-o fază procesuală ulterioară

(după ce a fost verificat cadrul procesual și s-au stabilit limitele

învestirii).

Este

incorectă susținerea potrivit căreia, chiar în condițiile

respingerii ca tardivă a completării de acțiune, instanța

trebuia să se considere învestită cu precizarea de acțiune,

întrucât aceasta poate fi făcută oricând pe parcursul procesului.

În

realitate, nu a fost vorba de o precizare a elementelor deja deduse

judecății, ci de o modificare a cadrului procesual, în

condițiile în care, așa cum recurenții înșiși

arată în motivele de recurs, „prin respectiva cerere au chemat în

judecată și alte persoane decât cele aflate deja în prezentul litigiu

și au solicitat completarea petitelor cererii cu petite

noi”.

Faptul

că nu poate fi reluată procedura de la prima zi de

înfățișare în urma anulării sentinței pentru necompetență

rezultă, de asemenea, din dispozițiile art. 297 alin. (2)

C.proc.civ., a căror aplicare a făcut-o decizia din apel, care a

anulat hotărârea judecătoriei și a reținut cauza pentru

judecată în fond.

Fiind

vorba, în speță, doar de anularea actului procedural

jurisdicțional și nu de anularea întregii proceduri, înseamnă

că instanța competentă nu se poate considera la momentul

procesual al sesizării și al primei zile de

înfățișare, ci va considera îndeplinite actele procedurale

anterioare, inclusiv probele administrate (a căror refacere o poate

încuviința doar pentru motive temeinice, în termenii art. 160

C.proc.civ.).

Sunt

nefondate, de asemenea, criticile aduse fondului cauzei.

Astfel,

susținerea cu privire la greșita apreciere asupra inaplicabilității

Decretului nr. 92/1950, autoarei recurenților, este lipsită de

pertinență, raportat la argumentele deciziei din apel, care nu a

reținut, cum se pretinde, că nu s-ar fi făcut dovezi vizând

excluderea de la efectele naționalizării, ci a considerat că este

lipsită de relevanță o asemenea constatare, în condițiile

în care s-a dispus anularea adresei în temeiul căreia Statul se intabula

(în anul 2000) pe cota de ˝ din imobil, aparținând lui T.G.

Or,

fără să combată aceste argumente și să arate de

ce este eronată aprecierea instanței de apel în sensul lipsei de

consecințe juridice, raportat la soluția adoptată de tribunal, a

cererii vizând inaplicabilitatea Decretului de naționalizare,

recurenții se limitează la a reitera de fapt critici aduse

sentinței fondului, ignorând că obiect al recursului îl

reprezintă decizia din apel.

Este,

de asemenea, nefondată critica referitoare la modalitatea în care se

produce radierea înscrierilor în cartea funciară și faptul că,

deși constată nulitatea adresei de înscriere a cotei de ˝ în favoarea

Statului, aceasta nu atrage și nulitatea, respectiv radierea înscrierilor

făcute pe numele intimaților-cumpărători.

Deși

recurenții pretind că ar fi trebuit făcută aplicarea

principiului potrivit căruia anularea actului principal atrage nulitatea

actelor subsecvente

,

în realitate, nu există o asemenea

relație de determinare între adresa menționată și

contractele de vânzare-cumpărare, pentru a fi extinse, de maniera

pretinsă, efectele nulității.

Perfectarea

contractelor de vânzare-cumpărare nu s-a realizat pe baza adresei

menționate (emisă de altfel, ulterior intervenirii

înstrăinărilor) și în considerarea unei situații juridice a

imobilului așa cum a fost ea configurată urmare a înscrierii

respectivei adrese în cartea funciară.

Instanța

de apel a reținut corect că, la momentul înstrăinărilor,

Statul avea intabulată o cotă-parte de ˝ din imobil (rămasă

ca atare și după anularea adresei nr. 23672/2000), așa încât nu

se poate pune problema valabilității vânzării pe cota-parte ce a

aparținut Statului.

În

realitate, problema unor asemenea înstrăinări – prin care se

depășește cota-parte de proprietate aparținând

vânzătorului – este cea a afectării lor de condiția rezolutorie,

iar nu de sancțiunea nulității.

În

sensul arătat, nepronunțându-se nulitatea contractelor, nu se putea

dispune nici radierea înscrierilor efectuate pe baza acestora, câtă vreme

situația de carte funciară este conformă cu situația

dreptului rezultat din acte juridice nedesființate (nefiind astfel

întrunite cerințele art. 34 din Decretul nr. 115/1938, noul art. 34 din

Legea nr. 7/1996).

Critica

referitoare la constatarea relei-credințe a cumpărătorilor nu

poate fi primită având în vedere că ea aduce judecății în

recurs o serie de elemente de fapt, solicitându-se aprecierea asupra acestora

pentru a se stabili o situație contrară celei reținute de

instanțele fondului.

În faza

recursului nu pot fi evaluate însă, situații de fapt (cum este

și cea a atitudinii subiective la momentul încheierii contractelor), ci se

verifică doar corecta aplicare a legii asupra faptelor deduse

judecății, așa cum au fost ele stabilite de

instanțele fondului.

Sub

acest aspect, instanțele anterioare au reținut că

buna-credință nu poate fi contestată, câtă vreme, la data

încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, Statul figura ca proprietar

tabular asupra cotei-părți de ˝ din imobil.

Legat

de această situație juridică a imobilului, instanțele au

dezvoltat considerente vizând înstrăinarea de către unul dintre

coproprietari (în speță, Statul) a bunului în materialitatea lui

subliniind, în mod corect, că situația unei asemenea vânzări

este aceea a supunerii ei unei condiții rezolutorii (de validare sau

desființare în funcție de rezultatul partajului), iar nu

sancțiunii nulității (nefiind vorba, în această ipoteză

de clasica înstrăinare a unui bun al altuia).

În

consecință, față de considerentele expuse, criticile vizând

nelegalitatea soluției din perspectiva art. 304 pct. 9 C.proc.civ. au fost

găsite neîntemeiate, neidentificându-se o încălcare a normelor de

drept în soluționarea cauzei.

În

privința motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8

C.proc.civ., indicarea lor s-a realizat formal, nedezvoltându-se, conform

motivelor prezentate în cadrul memoriului de recurs, argumente care să

poate fi subsumate ipotezelor reglementate de cele două texte procesuale.

Față

de toate aceste aspecte, nedemonstrându-se nelegalitatea deciziei din apel,

recursul declarat a fost respins ca nefondat.