ÎCCJ, decizie (scj.ro #81681)

Modificarea acțiunii după prima zi de înfățișare. Lipsa unei opoziții exprese a părții adverse. Nelegalitatea respingerii ca tardivă a cererii. Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Judecata. Index alfabetic : prima zi de înfățișare - modificarea acțiunii Vechiul Cod de procedură civilă, art. 132 - 134 Norma de drept prevăzută de art. 132 C.pr.civ. nu este imperativă, în jurisprudență statuându-se în mod constant că acordul pârâtului pentru modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată nu trebuie să fie expres.

Or, în situația în care partea prezentă a luat cunoștință despre o atare modificare tardivă a cererii de chemare în judecată și nu s-a opus acesteia, in limine litis, se prezumă că a acceptat-o, nemaiputând reveni ulterior, pe parcursul procesului sau prin exercițiul căilor de atac asupra acestei poziții, iar instanța de judecată, fiind astfel învestită cu o acțiune având un nou temei juridic, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor, în limita investirii sale. Secția I civilă, decizia nr.4784 din 24 octombrie 2013 Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara, precizată ulterior, reclamanții SC D. SRL și D.M.C. au solicitat m contradictoriu eu pârâta SC A.D. SA obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.740.000 lei, iar reclamantului suma de 435.000 lei, reprezentând prejudiciu cauzat acestora de incendierea autoturismului marca D. L.L.

În motivarea acțiunii s-a susținut ca autovehiculul, care avea montată din fabrică instalația GPL, a fost achiziționat de reclamanta SC D. SRL în cursul anului 2008, iar la data de 01.07.2008, în timp ce reclamantul se afla la volan, a luat foc, fiind complet distrus, reclamantul fiind internat în spital cu arsuri de gradul II la nivelul feței și ambelor brațe. S-a arătat că, din acest motiv, de activitatea de magazin și cea de taximetrie nu s-a mai ocupat nimeni, reclamanta fiind lipsită de venituri, iar datoriile acesteia au crescut. Că, în ce-l privește pe reclamant acesta a suferit atât fizic cât și emoționai în urma accidentului, că perioada de vindecare a fost îndelungată și că nu își mai poate desfășura activitățile cotidiene la fel ca înainte de accident, pielea de pe corp și față fiind foarte sensibilă.

În drept s-au invocat dispozițiile art.998-999 C.civ. La 17.02.2011, reclamanții au formulat o nouă precizare de acțiune prin care au invocat ca temei de drept, pe lângă dispozițiile art.998-999 C.civ. și Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte, Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European, precum și art.1000 C.civ. Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara raportat la dispozițiile art. 5, art. 7 și art. 158 C.proc.civ. în măsura în care sediul său se află în Pitești, a netimbrării acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune întrucât acțiunea în despăgubiri întemeiată pe vicii ascunse se prescrie în termen de 6 luni de a descoperirea lor, potrivit art.5 și 11 din Decretul nr. 167/1958 Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiată.

A fost formulată cerere de intervenție în interesul pârâtei de către intervenienta SC L.R.R. SRL, în temeiul contractului de colaborare din 12.04.2007, în baza căruia a furnizat și montat instalații GPL pe autovehiculele produse de pârâtă. A susținut cele trei excepții invocate de către pârâtă, pentru aceleași considerente, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii reclamanților. Excepția necompetenței teritoriale a fost respinsă de Tribunalul Hunedoara prin încheierea din data de 20.12.2010, iar cea a netimbrării, ca urmare a admiterii cererii reclamanților de acordare a ajutorului public judiciar, respectiv facilități constând în scutirea de la plata taxei de timbru prin încheierea din 28.01.2011.

Prin încheierea din ședința publică din data de 17.02.2011 s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie. Prin sentința nr. 1470/CA/2011 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată și precizată de reclamanții SC D. SRL și D.M.C., împotriva pârâtei SC A.D. SA și s-a admis în parte cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenienta SC L.R.R. SRL.

Prima instanța, ca urmare a invocării din oficiu a excepției inadmisibilității acțiunii în răspundere delictuală, a reținut că răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte reglementată prin Legea nr. 240/2004, care transpune în dreptul român Directiva nr.85/374/CEE a Parlamentului European, privește pagubele produse de produsele defecte oricărei persoane fie ea fizică ori juridică, astfel că susținerile intervenientei că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță întrucât reclamanta nu se încadrează în definiția consumatorului, potrivit art.2 pct.2 din OG nr.21/1992, nu sunt fondate.

Tribunalul Hunedoara a constatat că, în măsura în care precizarea de acțiune prin care s-a invocat ca temei de drept suplimentar Legea nr.240/2004, Directiva nr.85/374/CEE a Parlamentului European, precum și art.1000 C.civ., a fost depusă la 17.02.2011, reclamanții au încălcat dispozițiile art.132 C.pr.civ., prima zi de înfățișare fiind la data de 21.10.2010, astfel că s-a pronunțat doar asupra acțiunii introductive, reclamanții urmând a introduce o acțiune în răspundere separată. În ce o privește pe reclamanta SC D. SRL, s-a apreciat că acțiunea în răspundere delictuală întemeiată pe art.998 - 999 C.civ., este inadmisibilă, această răspundere fiind subsidiară față de răspunderea contractuală pentru vicii ce rezultă din art.5 din contractul de vânzare cumpărare din data de 4.03.2008 coroborat cu carnetul de garanție.

Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar mai putea folosi de o acțiune în răspundere contractuală, reclamanta ar avea la îndemână acțiunea în răspundere delictuală întemeiată pe Legea nr. 240/2004 (care așa cum s-a arătat este tardiv precizată), care este o normă specială și care se aplică cu prioritate fața de acțiunea în răspundere delictuală de drept comun. Și raportat la reclamantul D.M.C. s-a considerat că nici acesta nu se poate prevala de acțiunea în răspundere delictuală de drept comun întemeiată pe art.998 - 999 C.civ, el având la îndemână acțiunea întemeiată pe răspunderea legală a producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte reglementată prin Legea nr.240/2004, Directiva nr.85/374/CEE a Parlamentului European, care prevalează răspunderii reglementate de Codul civil.

Prin decizia civilă nr. 7 din 06 martie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă au fost admise apelurile declarate de reclamanții SC D. SRL, D.M.C. și de intervenienta SC L.R.R. SRL împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Hunedoara. A desființat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare instanței de fond. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de Apel a reținut următoarele : Dacă inițial reclamanții, atât persoana fizică, cât și juridică și-au întemeiat acțiunea în răspundere civilă pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., prin precizarea depusă ulterior au invocat suplimentar și prevederile Legii nr. 240/2004 și art. 1000 alin. (1) C.civ. Prima instanță referindu-se la posibilitatea conferită reclamanților de a-și modifica acțiunea, doar până la prima zi de înfățișare, potrivit art.132 alin.(1) C.pr.civ., a apreciat greșit caracterul imperativ al acestei prevederi, sub acest aspect susținerilor apelanților reclamanți fiind fondate.

Așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, ulterior precizării suplimentare a temeiurilor de drept, nici pârâta și, nici intervenienta în interesul său, nu au formulat opoziții cu privire la acest aspect, din contră prin note de ședință fiind prezentate apărări și cu privire la neîndeplinirea condițiilor răspunderii bazate pe prevederile Legii nr. 240/2004. În condițiile în care, în caz de neopunere a părții adverse, acțiunea poate fi modificată chiar și după primul termen de judecată, curtea a apreciat că prima instanță a invocat, în mod greșit, excepția de tardivitate a depunerii precizării.

Astfel, reținând caracterul subsidiar al răspunderii delictuale a reclamantei persoană juridică față de răspunderea contractuală, nu a fost analizată acțiunea acesteia din prisma dispozițiilor Legii nr. 240/2004, deși prima instanță a respins susținerile intervenientei intimate prin care se contesta îndreptățirea de a beneficia de aceste prevederi în lipsa calității sale de consumator, aspect care nu face obiectul controlului judiciar. În privința reclamantului persoană fizică, ce nu fost parte în contractul încheiat cu pârâta, deși a procedat la verificarea condițiilor de admisibilitate a acțiunii promovate în temeiul Legii nr. 240/2004, prima instanță nu s-a pronunțat raportat la elementele răspunderii civile delictuale invocate conform art. 998-999 C.civ., apreciind nejustificat că sunt excluse chiar prin invocarea tardivă a legii speciale.

În ceea ce privește interacțiunea dintre mecanismul de răspundere prevăzut în Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985 privind răspunderea producătorului, modificată și completată prin Directiva nr. 1.999/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului, și alte forme de răspundere consacrate în dreptul național al statelor, art. 9 din Legea nr. 240/2004, care transpune această directivă, nu exclude posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent. Astfel, se subliniază caracterul complementar și facultativ al mecanismului, persoana care se pretinde vătămata sau prejudiciată fiind singura îndreptățită să aleagă între modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului suferit.

În speță, alegerea aparține apelanților reclamanți, urmând ca în raport de dispozițiile art. 129 C.pr.civ, să fie lămurit sub acest aspect cadrul procesual. Pentru considerentele expuse, fără a aprecia necesară analizarea și a celorlalte motive invocate de reclamanți, în temeiul art. 297 alin. (1) C.pr.civ., în forma aplicabilă cauzei, Curtea a admis apelul formulat și, având în vedere caracterul accesoriu al cererii intervenientei, a admis și apelul acesteia, cu consecința desființării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâta și intervenienta. Recurenta SC A.D. SA a arătat că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor procesuale, în principal a dispozițiilor art. 132 C.pr.

civ. S-a arătat că pârâta a fost acționată în judecată de către SC D. SRL și D.M.C., solicitând obligarea la plata sumei de 1.740.000 lei către SC D. SRL și a sumei de 435.000 lei către D.M.C. Ambele cereri au fost scutite de plata taxei judiciare de timbru, deși SC D. SRL era o persoană juridică. În drept s-au invocat dispozițiile art. 998-999 C.civ. Primul termen de judecată a avut loc în data de 21.10.2010, iar prima zi de înfățișare în data de 16.12.2010 - moment la care au fost puse concluzii de către părți asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara. Abia la termenul de judecată din 17.02.2011, reclamanții au precizat ca temei de drept suplimentar Legea nr.240/2004, precum și art. 1000 C.civ.

În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 132 C.pr. civ., instanța de fond nu a luat în considerare temeiul de drept suplimentar, indicând reclamanților posibilitatea introducerii unei acțiuni în răspundere separate, întemeiată pe Legea nr. 240/2004 și art. 1000 C.civ. acțiune ce face obiectul dos. xxx9/97/2012 pe rolul Tribunalului Hunedoara. Recurenta a criticat modalitatea în care instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente, în sensul că „în caz de neopunere a părții adverse, acțiunea poate fi modificată și după primul termen de judecată", admițând astfel apelurile declarate de reclamanții SC D. SRL și D.M.C. Din interpretarea corectă a dispozițiilor înscrise în art. 129-130 și art. 132 C.pr.civ., rezultă că modificarea unei acțiuni nu se poate face decât la prima zi de înfățișare sau în termenul acordat de instanță în acest scop, în formă scrisă și comunicată pârâtului.

Orice modificare făcută după această dată, nu poate fi primită, decât dacă pârâtul nu se opune, iar schimbarea temeiului juridic al acțiunii trebuie să fie pusă întotdeauna în discuția părților. Or, instanța de fond nu a pus în discuția părților modificarea temeiului juridic al acțiunii, întrucât această modificare a survenit după doua termene de judecată de la momentul primei zile de înfățișare. Recurenta-intervenientă SC L.R.R. SRL a arătat că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a dispozițiilor art. 132 și 134 C.pr.civ. și s-a considerat eronat că pârâta A.D. și intervenienta au fost de acord cu modificarea acțiunii după primul termen de judecată, deoarece acordul părții adverse cu privire la modificarea de acțiune trebuie să fie manifestat în mod expres și să fie consemnat în încheierea de ședință.

Acest acord nu poate fi dedus de către instanța de judecată, așa cum a procedat instanța de apel. Nu se poate prezuma un acord tacit, din moment ce atitudinea pârâților a fost aceea de respingere a acțiunii, pe tot parcursul procesului, rezultând din mai multe acte procesuale. Instanța era legată de limitele în care a fost investită de părți, în virtutea principiului disponibilității și nu putea să modifice cadrul procesual din proprie inițiativă, pentru că ar fi însemnat să se substituie voinței pârtilor, ceea ce ar fi fost inadmisibil. Recursurile sunt nefondate. Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte a constatat că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă din 1865, fiind analizate din această perspectivă.

Analizând actele și lucrările dosarului precum și susținerile părților s-a reținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este legală, soluționând în mod judicios litigiul dedus judecății. În esență, recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 132-134 C.pr.civ., deoarece s-a statuat că, dacă pârâții nu s-au opus modificării acțiunii inițiale, instanța poate să treacă la soluționarea cererii formulată pe un temei de drept suplimentar, în speță Legea nr. 240/2004. Susținerile sunt neîntemeiate, întrucât potrivit dispozițiilor art. 134 C.pr.civ., este socotită prima zi de înfățișare, aceea, în care părțile, legal citate, pot pune concluzii. Primul termen de judecată în fața instanței de fond s-a acordat la data de 21.10.2010, iar prima zi de înfățișare se poate socoti data de 16.12.2010.

când nu fost puse concluzii de către părți asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara. Ulterior acestui moment, respectiv la termenul de judecată din 17.02.2011 reclamanții au precizat ca temei de drept suplimentar Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte precum și art. 1000 C.civ. Deși modificarea acțiunii a avut loc după prima zi de înfățișare, respectiv la data de 17.02.2011, pârâții și intervenientul nu s-au opus, astfel încât este neîntemeiată susținerea că din poziția procesuală adoptată în cursul dezbaterilor se poate deduce opoziția pârâților și a intervenientului accesoriu. Analizând actele și lucrările dosarului Tribunalului Hunedoara, rezultă că la data de 17.02.2011, prin încheiere, instanța a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul SC L.R.

SRL și a luat act că se depune o precizare de acțiune, comunicând câte un exemplar părților prezente și apărătorilor, fără ca părțile să se opună modificării acțiunii. Așa fiind, instanța și-a îndeplinit obligația procedurală, respectând astfel principiile contradictorialității și al dreptului la apărare, principii care se concretizează prin aducerea la cunoștința pârâților și a intervenientului accesoriu a precizării depuse în ședință publică. Norma de drept prevăzută de art. 132 C.pr.civ. nu este imperativă, în jurisprudență statuându-se în mod constant că acordul pârâtului pentru modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată nu trebuie să fie expres. Or, în situația în care partea prezentă a luat cunoștință despre o atare modificare tardivă a cererii de chemare în judecată și nu s-a opus acesteia, in limine litis, se prezumă că a acceptat-o, nemaiputând reveni ulterior, pe parcursul procesului sau prin exercițiul căilor de atac asupra acestei poziții.

Esențial pentru soluționarea cauzei este faptul că nu există niciun act de opunere la depunerea modificării acțiunii, nefiind relevant că nu s-a făcut dovada unui acord expres, de vreme ce aceste aspecte pot fi invocate numai înaintea primei instanțe, nu și în căile de atac. Depunerea cererii prin care s-a modificat acțiunea, în lipsa opunerii părților adverse, a determinat investirea instanței cu o acțiune având un nou temei juridic, astfel încât aceasta era obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor, în limita investirii sale, determinând cadrul procesual, așa cum corect a reținut instanța de apel. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin.(1) C.pr.civ., a respins recursurile ca nefondate.