ÎCCJ, decizie (scj.ro #81681)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81681) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Modificarea

acțiunii după prima zi de înfățișare. Lipsa unei

opoziții exprese a părții adverse. Nelegalitatea respingerii ca

tardivă a cererii.

Cuprins pe materii :

Drept procesual civil. Judecata.

Index alfabetic :

prima

zi de înfățișare

- modificarea acțiunii

Vechiul Cod de procedură civilă, art. 132 - 134

Norma de drept prevăzută de art. 132 C.pr.civ. nu este

imperativă, în jurisprudență statuându-se în mod constant

că acordul pârâtului pentru modificarea peste termen a cererii de chemare

în judecată nu trebuie să fie expres.

Or, în situația în care partea prezentă a luat

cunoștință despre o atare modificare tardivă a cererii de

chemare în judecată și nu s-a opus acesteia, in limine litis, se

prezumă că a acceptat-o, nemaiputând reveni ulterior, pe parcursul

procesului sau prin exercițiul căilor de atac asupra acestei

poziții, iar instanța de judecată, fiind astfel învestită

cu o acțiune având un nou temei juridic, este obligată să se

pronunțe asupra tuturor cererilor, în limita investirii sale.

Secția I

civilă, decizia nr.4784 din 24 octombrie 2013

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara,

precizată ulterior, reclamanții SC D. SRL și D.M.C. au solicitat

m contradictoriu eu pârâta SC A.D. SA obligarea pârâtei să

plătească reclamantei suma de 1.740.000 lei, iar reclamantului suma

de 435.000 lei, reprezentând prejudiciu cauzat acestora de incendierea

autoturismului marca D. L.L.

În motivarea acțiunii s-a susținut ca autovehiculul,

care avea montată din fabrică instalația GPL, a fost

achiziționat de reclamanta SC D. SRL în cursul anului 2008, iar la data de

01.07.2008, în timp ce reclamantul se afla la volan, a luat foc, fiind complet

distrus, reclamantul fiind internat în spital cu arsuri de gradul II la nivelul

feței și ambelor brațe. S-a arătat că, din acest

motiv, de activitatea de magazin și cea de taximetrie nu s-a mai ocupat

nimeni, reclamanta fiind lipsită de venituri, iar datoriile acesteia au

crescut. Că, în ce-l privește pe reclamant acesta a suferit atât

fizic cât și emoționai în urma accidentului, că perioada de

vindecare a fost îndelungată și că nu își mai poate

desfășura activitățile cotidiene la fel ca înainte de

accident, pielea de pe corp și față fiind foarte sensibilă.

În drept s-au

invocat dispozițiile art.998-999 C.civ.

La 17.02.2011, reclamanții au formulat o nouă precizare

de acțiune prin care au invocat ca temei de drept, pe lângă

dispozițiile art.998-999 C.civ. și Legea nr. 240/2004 privind

răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele

defecte, Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European, precum și

art.1000 C.civ.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepțiile

necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara raportat la

dispozițiile art. 5, art. 7 și art. 158 C.proc.civ. în măsura în

care sediul său se află în Pitești, a netimbrării

acțiunii și a prescripției dreptului la acțiune întrucât

acțiunea în despăgubiri întemeiată pe vicii ascunse se prescrie

în termen de 6 luni de a descoperirea lor, potrivit art.5 și 11 din

Decretul nr. 167/1958

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților

ca neîntemeiată.

A fost formulată cerere de intervenție în interesul

pârâtei de către intervenienta SC L.R.R. SRL, în temeiul contractului de

colaborare din 12.04.2007, în baza căruia a furnizat și montat

instalații GPL pe autovehiculele produse de pârâtă. A susținut

cele trei excepții invocate de către pârâtă, pentru

aceleași considerente, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii

reclamanților.

Excepția necompetenței teritoriale a fost

respinsă de Tribunalul Hunedoara prin încheierea din data de 20.12.2010,

iar cea a netimbrării, ca urmare a admiterii cererii reclamanților de

acordare a ajutorului public judiciar, respectiv facilități constând

în scutirea de la plata taxei de timbru prin încheierea din 28.01.2011.

Prin încheierea din ședința publică din data de

17.02.2011 s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie.

Prin sentința nr. 1470/CA/2011 pronunțată de

Tribunalul

Hunedoara,

a fost respinsă ca

inadmisibilă acțiunea formulată și precizată de

reclamanții SC D. SRL și D.M.C., împotriva pârâtei SC A.D. SA și

s-a admis în parte cererea de intervenție în interesul pârâtei

formulată de intervenienta SC L.R.R. SRL.

Prima instanța, ca urmare a invocării din oficiu a

excepției inadmisibilității acțiunii în răspundere

delictuală, a reținut că răspunderea producătorilor

pentru pagubele generate de produsele defecte reglementată prin Legea nr.

240/2004, care transpune în dreptul român Directiva nr.85/374/CEE a

Parlamentului European, privește pagubele produse de produsele defecte

oricărei persoane fie ea fizică ori juridică, astfel că

susținerile intervenientei că aceste dispoziții nu sunt

aplicabile în speță întrucât reclamanta nu se încadrează în

definiția consumatorului, potrivit art.2 pct.2 din OG nr.21/1992, nu sunt

fondate.

Tribunalul Hunedoara a constatat că, în măsura în care

precizarea de acțiune prin care s-a invocat ca temei de drept suplimentar

Legea nr.240/2004, Directiva nr.85/374/CEE a Parlamentului European, precum

și art.1000 C.civ., a fost depusă la 17.02.2011, reclamanții au

încălcat dispozițiile art.132 C.pr.civ., prima zi de

înfățișare fiind la data de 21.10.2010, astfel că s-a

pronunțat doar asupra acțiunii introductive, reclamanții urmând

a introduce o acțiune în răspundere separată.

În ce o privește pe reclamanta SC D. SRL, s-a apreciat

că acțiunea în răspundere delictuală întemeiată pe

art.998 - 999 C.civ., este inadmisibilă, această răspundere

fiind subsidiară față de răspunderea contractuală

pentru

vicii

ce rezultă din

art.5 din contractul de vânzare cumpărare din data de 4.03.2008 coroborat

cu carnetul de garanție. Pe de altă parte, chiar dacă nu s-ar

mai putea folosi de o acțiune în răspundere contractuală,

reclamanta ar avea la îndemână acțiunea în răspundere

delictuală întemeiată pe Legea nr. 240/2004 (care așa cum s-a

arătat

este tardiv precizată), care este o normă specială și care

se aplică cu prioritate fața de acțiunea în răspundere

delictuală de drept comun.

Și raportat la reclamantul D.M.C. s-a considerat că

nici acesta nu se poate prevala de acțiunea în răspundere

delictuală de drept comun întemeiată pe art.998 - 999 C.civ, el având

la îndemână acțiunea întemeiată pe răspunderea legală

a producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte

reglementată prin Legea nr.240/2004, Directiva nr.85/374/CEE a Parlamentului

European, care prevalează răspunderii reglementate de Codul civil.

Prin decizia civilă nr. 7 din 06 martie 2013 a Curții

de Apel Alba Iulia, Secția a II-a civilă

au fost

admise apelurile declarate de reclamanții SC D. SRL, D.M.C. și de

intervenienta SC L.R.R. SRL împotriva sentinței pronunțate de

Tribunalul Hunedoara. A desființat sentința atacată și a

trimis cauza spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea de

Apel a reținut următoarele :

Dacă

inițial

reclamanții, atât persoana fizică, cât și juridică

și-au întemeiat acțiunea în răspundere

civilă

pe dispozițiile art. 998-999 C.civ., prin

precizarea depusă ulterior au invocat suplimentar și prevederile

Legii nr. 240/2004 și art. 1000 alin. (1) C.civ.

Prima instanță referindu-se la posibilitatea

conferită reclamanților de a-și modifica acțiunea, doar

până la prima zi de înfățișare, potrivit art.132 alin.(1)

C.pr.civ., a apreciat greșit caracterul imperativ al acestei prevederi,

sub acest aspect susținerilor apelanților reclamanți fiind

fondate.

Așa cum rezultă din înscrisurile dosarului, ulterior

precizării suplimentare a temeiurilor de drept, nici pârâta și, nici

intervenienta în interesul său, nu au formulat opoziții cu privire la

acest aspect, din contră prin note de ședință fiind

prezentate apărări și cu privire la neîndeplinirea

condițiilor răspunderii bazate pe prevederile Legii nr. 240/2004.

În condițiile în care, în caz de neopunere a

părții adverse, acțiunea poate fi modificată chiar și

după primul termen de judecată, curtea a apreciat că prima

instanță a invocat, în mod greșit, excepția de tardivitate

a depunerii precizării.

Astfel, reținând caracterul subsidiar al răspunderii

delictuale a reclamantei persoană juridică față de

răspunderea contractuală, nu a fost analizată acțiunea

acesteia din prisma dispozițiilor Legii nr. 240/2004, deși prima

instanță a respins susținerile intervenientei intimate prin care

se contesta îndreptățirea de a beneficia de aceste prevederi în lipsa

calității sale de consumator, aspect care nu face obiectul

controlului judiciar.

În privința reclamantului persoană fizică, ce nu

fost parte în contractul încheiat cu pârâta, deși a procedat la

verificarea condițiilor de admisibilitate a acțiunii promovate în

temeiul Legii nr. 240/2004, prima instanță nu s-a pronunțat

raportat la elementele răspunderii civile delictuale invocate conform art.

998-999 C.civ., apreciind nejustificat că sunt excluse chiar prin

invocarea tardivă a legii speciale.

În ceea ce privește interacțiunea dintre mecanismul de

răspundere prevăzut în Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985

privind răspunderea producătorului, modificată și

completată prin Directiva nr. 1.999/34/CE a Parlamentului European și

a Consiliului, și alte forme de răspundere consacrate în dreptul național

al statelor, art. 9 din Legea nr. 240/2004, care transpune această

directivă, nu exclude posibilitatea victimei de a pretinde

despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau

extracontractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent.

Astfel, se subliniază caracterul complementar și

facultativ al mecanismului, persoana care se pretinde vătămata sau

prejudiciată fiind singura îndreptățită să aleagă

între modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului

suferit. În speță, alegerea aparține apelanților

reclamanți, urmând ca în raport de dispozițiile art. 129 C.pr.civ,

să fie lămurit sub acest aspect cadrul procesual.

Pentru considerentele expuse, fără a aprecia

necesară analizarea și a celorlalte motive invocate de

reclamanți, în temeiul art. 297 alin. (1) C.pr.civ., în forma

aplicabilă cauzei, Curtea a admis apelul formulat și, având în vedere

caracterul accesoriu al cererii intervenientei, a admis și apelul

acesteia, cu consecința desființării sentinței atacate

și trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâta

și intervenienta.

Recurenta SC A.D. SA

a arătat că

instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu

interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor

procesuale, în principal a dispozițiilor art. 132 C.pr.

civ.

S-a arătat că pârâta a fost acționată în

judecată de către SC D. SRL și D.M.C., solicitând obligarea la

plata sumei de 1.740.000 lei către SC D. SRL și a sumei de 435.000

lei către D.M.C. Ambele cereri au fost scutite de plata taxei judiciare de

timbru, deși SC D. SRL era o persoană juridică. În drept s-au

invocat dispozițiile art. 998-999 C.civ.

Primul termen de judecată a avut loc în data de 21.10.2010,

iar prima zi

de înfățișare în data de 16.12.2010 - moment

la care au fost puse concluzii de către părți asupra

excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara.

Abia la termenul de judecată din 17.02.2011,

reclamanții au precizat ca temei de drept suplimentar Legea nr.240/2004,

precum și art. 1000 C.civ.

În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 132

C.pr.

civ.,

instanța de fond nu a

luat în considerare temeiul de drept suplimentar, indicând reclamanților

posibilitatea introducerii unei acțiuni în răspundere separate,

întemeiată pe Legea nr. 240/2004 și art. 1000 C.civ. acțiune ce

face obiectul dos. xxx9/97/2012  pe rolul Tribunalului Hunedoara.

Recurenta a criticat modalitatea în care instanța de apel a

făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente, în sensul că „în

caz de neopunere a părții adverse, acțiunea poate fi

modificată și după primul termen de judecată",

admițând astfel apelurile declarate de reclamanții SC D. SRL și

D.M.C.

Din interpretarea corectă a dispozițiilor înscrise în

art. 129-130 și art. 132 C.pr.civ., rezultă că modificarea unei

acțiuni nu se poate face decât la prima zi de înfățișare

sau în termenul acordat de instanță în acest scop, în formă

scrisă și comunicată pârâtului. Orice modificare

făcută după această dată, nu poate fi primită,

decât dacă pârâtul nu se opune, iar schimbarea temeiului juridic al

acțiunii trebuie să fie pusă întotdeauna în discuția

părților.

Or, instanța de fond nu a pus în discuția

părților modificarea temeiului juridic al acțiunii, întrucât

această modificare a survenit după doua termene de judecată de

la momentul primei zile de înfățișare.

Recurenta-intervenientă SC L.R.R. SRL

a

arătat că instanța de apel a făcut o aplicare și

interpretare greșită a dispozițiilor art. 132 și 134

C.pr.civ. și s-a considerat eronat că pârâta A.D. și

intervenienta au fost de acord cu modificarea acțiunii după primul

termen de judecată, deoarece acordul părții adverse cu privire

la modificarea de acțiune trebuie să fie manifestat în mod expres

și să fie consemnat în încheierea de ședință. Acest

acord nu poate fi dedus de către instanța de judecată, așa

cum a procedat instanța de apel. Nu se poate prezuma un acord tacit, din

moment ce atitudinea pârâților a fost aceea de respingere a acțiunii,

pe tot parcursul procesului, rezultând din mai multe acte procesuale.

Instanța era legată de limitele în care a fost

investită de părți, în virtutea principiului

disponibilității și nu putea să modifice cadrul procesual

din proprie inițiativă, pentru că ar fi însemnat să se substituie

voinței pârtilor, ceea ce ar fi fost inadmisibil.

Recursurile

sunt nefondate.

Examinând susținerile recurenților, Înalta Curte a

constatat că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9

Cod procedură civilă din 1865, fiind analizate din această

perspectivă.

Analizând actele și lucrările dosarului precum și

susținerile părților s-a reținut că hotărârea

pronunțată de instanța de apel este legală,

soluționând în mod judicios

litigiul

dedus judecății.

În esență, recurenții au susținut că

instanța de apel a făcut o greșită aplicare a

dispozițiilor art. 132-134 C.pr.civ., deoarece s-a statuat că,

dacă pârâții nu s-au opus modificării acțiunii

inițiale, instanța poate să treacă la soluționarea

cererii formulată pe un temei de drept suplimentar, în speță

Legea nr. 240/2004.

Susținerile sunt neîntemeiate, întrucât potrivit

dispozițiilor art. 134 C.pr.civ., este socotită prima zi de

înfățișare, aceea, în care părțile, legal citate, pot

pune concluzii.

Primul termen de judecată în fața instanței de

fond s-a acordat la data de 21.10.2010, iar prima zi de

înfățișare se poate socoti data de 16.12.2010. când nu fost puse

concluzii de către părți asupra excepției

necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara.

Ulterior acestui moment, respectiv la termenul de judecată

din 17.02.2011 reclamanții au precizat ca temei de drept suplimentar Legea

nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele

generate de produsele cu defecte  precum și art. 1000 C.civ.

Deși modificarea acțiunii a avut loc după prima

zi de înfățișare, respectiv la data de 17.02.2011, pârâții

și intervenientul nu s-au opus, astfel încât este neîntemeiată

susținerea că din poziția procesuală adoptată în

cursul dezbaterilor se poate deduce opoziția pârâților și a

intervenientului accesoriu.

Analizând actele și lucrările dosarului Tribunalului

Hunedoara, rezultă că la data de 17.02.2011, prin încheiere,

instanța a admis cererea de intervenție accesorie formulată de

intervenientul SC L.R. SRL și a luat act că se depune o precizare de

acțiune, comunicând câte un exemplar părților prezente și

apărătorilor, fără ca părțile să se

opună modificării acțiunii. Așa fiind, instanța

și-a îndeplinit obligația procedurală, respectând astfel

principiile contradictorialității și al dreptului la

apărare, principii care se concretizează prin aducerea la

cunoștința pârâților și a intervenientului accesoriu a

precizării depuse în ședință publică.

Norma de drept prevăzută de art. 132 C.pr.civ. nu este

imperativă, în jurisprudență statuându-se în mod constant

că acordul pârâtului pentru modificarea peste termen a cererii de chemare

în judecată nu trebuie să fie expres.

Or, în situația în care partea prezentă a luat

cunoștință despre o atare modificare tardivă a cererii de

chemare în judecată și nu s-a opus acesteia, in

limine litis,

se

prezumă că a acceptat-o, nemaiputând reveni ulterior, pe parcursul

procesului sau prin exercițiul căilor de atac asupra acestei

poziții.

Esențial pentru soluționarea cauzei este faptul

că nu există niciun

act de opunere la depunerea

modificării acțiunii, nefiind relevant că nu s-a făcut

dovada unui acord expres, de vreme ce aceste aspecte pot fi invocate numai

înaintea primei instanțe, nu și în căile de atac.

Depunerea cererii prin care s-a modificat acțiunea, în

lipsa opunerii părților adverse, a determinat investirea instanței

cu o acțiune având un

nou temei juridic, astfel încât aceasta era

obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor, în limita

investirii sale, determinând cadrul procesual,  așa  cum corect a

reținut instanța de apel.

Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza

dispozițiilor art. 312 alin.(1) C.pr.civ., a respins recursurile ca

nefondate.