ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4784/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4784/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând. în condițiile art. 256

alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub nr. 3390/97/2010, precizată ulterior,

reclamanții SC D. SRL și D.M.C. au solicitat m contradictoriu eu pârâta SC A.D.

SA obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.740.000 RON, iar reclamantului

suma de 435.000 RON, reprezentând prejudiciu cauzat acestora de incendierea autoturismului

marca D.L.L., 1,4 G. cu nr. de înmatriculare UUU.

În motivarea acțiunii s-a susținut ca autovehiculul,

care avea montată din fabrică instalația G., a fost achiziționat de reclamanta SC

D. SRL în cursul anului 2008, iar la data de 01 iulie 2008, în timp ce reclamantul

se afla la volan, în jurul orelor 2:30, a luat foc, fiind complet distrus, reclamantul

fiind internat în spital cu arsuri de gradul II la nivelul feței și ambelor brațe.

S-a arătat că, din acest motiv, de activitatea

de magazin și cea de taximetrie nu s-a mai ocupat nimeni, reclamanta fiind lipsită

de venituri, iar datoriile acesteia au crescut. Că, în ce-l privește pe reclamant

acesta a suferit atât fizic cât și emoționai în urma accidentului, că perioada de

vindecare a fost îndelungată și că nu își mai poate desfășura activitățile cotidiene

la fel ca înainte de accident, pielea de pe corp și față fiind foarte sensibilă.

În drept s-au invocat dispozițiile

art. 998-999 C. civ.

La 17 februarie 2011, reclamanții au formulat

o nouă precizare de acțiune prin care au invocat ca temei de drept, pe Sângă dispozițiile

art. 998-999 C. civ și Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru

pagubele generate de produsele defecte, Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului

European, precum și art. 1000 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta SC

A.D. SA a invocat excepțiile necom pe tentei teritoriale a Tribunalului Hunedoara

raportat la dispozițiile art. 5. art. 7 și art. 158 C. proc. civ. în măsura în care

sediul său se află în Pitești, a netimbrării acțiunii și a prescripției dreptului

la acțiune întrucât acțiunea în despăgubiri întemeiată pe vicii ascunse se prescrie

în termen de 6 luni de la descoperirea lor. potrivit art. 5 și 11 din Decretul

nr. 167/1958

Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii

reclamanților ca neîntemeiată deoarece au înștiințat-o despre accident la o lună

după producerea acestuia, deși potrivit contractului de garanție avea obligația

anunțării imediate, astfel că pârâta a fost pusa în imposibilitatea de a se apăra.

Nerespectând și încălcând obligațiile ce le reveneau conform carnetului de garanție,

nu mai sunt în drept să solicite despăgubiri.

A fost formulată cerere de intervenție

în interesul pârâtei de către imervenienla SC L.R.R. SRL, în temeiul contractului

de colaborare nr. CC1./12 aprilie 2007, în baza căruia a furnizat și montat instalații

G. pe autovehiculele produse de pârâtă. A susținut cele trei excepții invocate de

către pârâtă, pentru aceleași considerente, iar pe fond a solicitat respingerea

acțiunii reclamanților, întrucât aceștia nu au respectat obligațiile din carnetul

de garanție al autovehiculului, iar incendiul se datorează avariilor cauzate de

reclamant și nu culpei pârâtei.

Excepția necompetenței sale teritoriale

a fost respinsă de Tribunalul Hunedoara prin încheierea din data de 20

decembrie 2010, iar cea a netimbrării, ca urmare a admiterii cererii reclamanților

de acordare a ajutorului public judiciar, respectiv facilități constând în scutirea

de la plata taxei de timbru prin încheierea din 28 ianuarie 2011.

Prin încheierea din ședința publică din

data de 17 februarie 2011 s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie.

Prin sentința nr. 1470/CA/2010 pronunțată

de Tribunalul Hunedoara,

pronunțată

în Dosar nr. 3390/97/2010, a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea formulată și

precizată de reclamanții SC D. SRL și D.M.C., împotriva pârâtei SC A.D. SA și s-a

admis în parte cererea de intervenție în interesul pârâtei formulată de intervenienta

SC L.R.R. SRL.

Pentru a pronunța această sentință, prima

instanța, ca urmare a invocării din oficiu a excepției inadmisibilității acțiunii

în răspundere delictuală a reținut că răspunderea producătorilor pentru pagubele

generate de produsele defecte reglementată prin Legea nr. 240/2004, care transpune

în dreptul român Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European, privește pagubele

produse de produsele defecte oricărei persoane fie ea fizică ori juridică, astfel

că susținerile intervenientei că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în speță,

întrucât reclamanta nu se încadrează în definiția consumatorului, potrivit art.

2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992, nu sunt fondate.

Tribunalul Hunedoara a constatat că, în

măsura în care precizarea de acțiune prin care s-a invocat ea temei de drept suplimentar

Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generale de

produsele defecte. Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European, precum și

art. 1000 C. civ. a fost depusă doar la 17 februarie 2011, reclamanții au încălcat

dispozițiile art. 132 C. proc. civ. prima zi de înfățișare fiind la data de 21

octombrie 2010, astfel că urmează să se pronunțe doar asupra acțiunii introductive,

reclamanții urmând a introduce o acțiune în răspundere separată.

În ce o privește pe reclamanta SC D.

SRL, s-a apreciat că acțiunea în răspundere delictuală întemeiată pe art. 998, 999

C. civ., este inadmisibilă, această răspundere fiind subsidiară față de răspunderea

contractuală pentru vicii ce rezultă din art. 5 din contractul de vânzare cumpărare

din data de 4 martie 2008 coroborat cu carnetul de garanție. Pe de altă parte, chiar

dacă nu s-ar mai putea folosi de o acțiune în răspundere contractuală, reclamanta

ar avea la îndemână acțiunea în răspundere delictuală întemeiată pe Legea nr.

240/2004 în răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte

(care așa cum s-a arătat este tardiv precizată), care este o normă specială, care

se apiică cu prioritate fața de acțiunea în răspundere delictuală de drept comun.

Și raportat la reclamantul D.M.C. s-a considerat

că nici acesta nu se poate prevala de acțiunea în răspundere delictuală de drept

comun întemeiată pe art. 998, 999 C. civ., el având la îndemână acțiunea întemeiată

pe răspunderea legală a producătorilor pentru pagubele generate de produsele defecte

reglementată prin Legea nr. 240/2004, Directiva nr. 85/374/CEE a Parlamentului European,

care prevalează răspunderii reglementate de C. civ.

Prin decizia civilă nr. 7 din 06 martie

2013 a Curții de Apel Alba Julia, secția a ll-a civilă,

au fost admise apelurile declarate de reclamanții

SC D. SRL. D.M.C. și de întervenienta SC L.R.R. SRL împotriva sentinței nr. 147Q/CA/2Q10,

pronunțate de Tribunalul Hunedoara în Dosarul nr. 3390/97/2010.

A desființat sentința atacată și a trimis

cauza spre rejudecare instanței de fond.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea

de Apel a reținut următoarele considerente:

Dacă inițial reclamanții, atât persoana

fizică, cât și juridică și-au întemeiat acțiunea în răspundere civilă pe dispozițiile

art. 998-999 C. civ., prin precizarea depusă, au invocat suplimentar și prevederile

Legii nr. 240/2004 și art. 1000 alin. (1) C. civ.

Prima instanță referindu-se la posibilitatea

conferită reclamanților de a-și modifica acțiunea, doar până la prima zi de înfățișare,

potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., a apreciat greșit caracterul imperativ

al acestei prevederi, sub acest aspect susținerilor apelanților reclamanți fiind

fondate.

Așa cum rezultă din înscrisurile dosarului,

ulterior precizării suplimentare a temeiurilor de drept, nici pârâta și, nici întervenienta

în interesul său, nu au formulat opoziții cu privire la acest aspect, din contră

prin note de ședință fiind prezentate apărări și cu privire la neîndeplinirea condițiilor

răspunderii bazate pe prevederile Legii nr. 240/2004.

În condițiile în care, în caz de neopunere

a părții adverse, acțiunea poate fi modificată chiar și după primul termen de judecată,

curtea apreciază că prima instanță a invocat, în mod greșit, excepția de tardivitate

a depunerii precizării.

Astfel, reținând caracterul subsidiar al

răspunderii delictuale a reclamantei persoană juridică față de răspunderea contractuală,

nu a fost analizată acțiunea acesteia din prisma dispozițiilor Legii nr. 240/2004,

deși prima instanță a respins susținerile intervenientei intimate prin care se contesta

îndreptățirea de a beneficia de aceste prevederi în lipsa calității sale de consumator,

aspect care nu face obiectul controlului judiciar.

În privința reclamantului persoană fizică,

ce nu fost parte în contractul încheiat cu pârâta, deși a procedat la verificarea

condițiilor de admisibilitate a acțiunii promovate în temeiul Legii nr. 240/2004,

prima instanță nu s-a pronunțat raportat ia elementele răspunderii civile delictuale

invocate conform art. 998-999 C. civ., apreciind nejustificat că sunt excluse chiar

prin invocarea tardivă a legii speciale.

În ceea ce privește interacțiunea dintre

mecanismul de răspundere prevăzut în Directiva nr. 85/374/CEE din 25 iulie 1985

privind răspunderea producătorului, modificată și completată prin Directiva nr.

1999/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului, și alte forme de răspundere

consacrate în dreptul național al statelor, art. 9 din Legea nr. 240/2004 care transpune

această directivă nu exclude posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în

temeiul răspunderii contractuale sau extracontractuale, ori al unui alt regim de

răspundere existent.

Astfel, se subliniază caracterul complementar

și facultativ al mecanismului, persoana care se pretinde vătămata sau prejudiciată

fiind singura îndreptățită să aleagă între modalitatea cea mai potrivită pentru

repararea prejudiciului suferii, iară însă, a putea combina diferite de răspundere.

În speță, alegerea aparține apelanților-

reclamanți, urmând ca. în raport de dispozițiile art. 129 C. proc. civ., să fie

lămurit sub acest aspect cadrul procesual.

Pentru considerentele expuse, tară a aprecia

necesară analizarea și a celorlalte motive invocate de reclamanți, în temeiul art.

297 alin. (1) C. proc. civ. în forma aplicabilă cauzei, Curtea va admite apelul

ce l-au formulat și, având în vedere caracterul accesoriu al cererii întervenientei,

va admite și apelul acesteia, cu consecința desființării sentinței atacate și trimiterii

cauzei spre rejudeeare primei instanțe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs

pârâta SC A.D. SA Mioveni

și de intervenienta SC L.R.R. SRL.

Recurenta SC A.D. SA Mioveni

a arătat că instanța de apel a pronunțat

hotărârea atacată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor procesuale,

în principal a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ.

Se arată că pârâta a fost acționată în

judecată de către SC D. SRL și D.M.C., solicitând obligarea la plata sumei de 1.740.000

RON către SC D. SRL și a sumei de 435.000 RON către D.M.C. Ambele cereri au fost

scutite de plata taxei judiciare de timbru, deși SC D. SRL era o persoană juridică,

în drept s-au invocat dispozițiile art. 998-999 C. civ.

Primul termen de judecată a avut loc în

data de 21 octombrie 2010, iar prima zi de înfățișare în data de 16 decembrie 2010

- moment la care au fost puse concluzii de către părți asupra excepției necompetenței

teritoriale a Tribunalului Hunedoara.

Abia la termenul de judecată din 17

februarie 2011, reclamanții au precizat ca temei de drept suplimentar Legea nr.

240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele

cu defecte, precum și art. 1000 C. civ.

În aceste condiții, având în vedere prevederile

art. 132 C. proc. civ., instanța de fond nu a luat în considerare temeiul de drept

suplimentar, indicând reclamanților posibilitatea introducerii unei acțiuni în răspundere

separate, întemeiată pe Legea nr. 240/2004 și art. 1000 C. civ., acțiune ce face

obiectul Dosar nr. 5409/97/2012 de pe rolul Tribunalului Hunedoara.

Recurenta a criticat modalitatea în care

instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor legale incidente, în sensul că

„în caz de neopunere a părții adverse, acțiunea poate fi modificată și după primul

termen de judecată", admițând astfel apelurile declarate de reclamanții SC

D. SRL și D.M.C.

Recurenta invocă jurisprudența curții de

apel Cluj, care prin decizia, nr. 362/2000, a statuat că este nelegală modificarea

cererii de chemare în judecată a reclamantei, care nu s-a realizat la prima zi de

înfățișare și în lipsa consimțământului pârâților.

Din interpretarea corectă a dispozițiilor

înscrise în art. 129-130 și 132 C. proc. civ., rezultă că modificarea unei acțiuni

nu se poate face decât la prima zi de înfățișare sau în termenul acordat de instanță

în acest scop, în formă scrisă și comunicată pârâtului. Orice modificare făcută

după această dată, nu poate fi primită, decât dacă pârâtul nu se opune, iar schimbarea

temeiului juridic al acțiunii trebuie să fie pusă întotdeauna în discuția părților.

Or, instanța de fond nu a pus în discuția

părților modificarea temeiului juridic al acțiunii, întrucât această modificare

a survenit după doua termene de judecată de la momentul primei zile de înfățișare.

Recurenta-intervenientă SC L.R.R. SRL

a arătat că instanța de apei a iacm o aplicare

și interpretare greșita a dispozițiilor art. 132 și 134 C. proc. civ. și s-a considerat

eronat că pârâta SC A.D. SA și intervenienla SC L.R.R. SRL au fost de acord cu modificarea

acțiunii după primul termen de judecata, deoarece acordul pârtii adverse cu privire

la modificarea de acțiune trebuie să fie manifestat în mod expres și să fie consemnat

în încheierea de ședință. Acest acord nu poate 11 dedus de către instanța de judecată,

așa cum a procedat instanța de apel.

Nu se poate prezuma un acord tacit, din

moment ce atitudinea pârâților a fost aceea de respingere a acțiunii, pe tot parcursul

procesului, rezultând din mai multe acte procesuale, cum ar fi; discutarea excepției

inadmisibilității acțiunii, în formularea inițiala și solicitarea de respingere

a acțiunii pe fond.

Instanța era legată de limitele în care

a fost investită de părți, în virtutea principiului disponibilității, și nu putea

să modifice cadrul procesual din proprie inițiativă, pentru că ar fi însemnat sa

se substituie voinței pârtilor, ceea ce ar fi fost inadmisibil.

Recursurile sunt nefondate.

Examinând susținerile recurenților,

Înalta Curte constată că acestea se subsumează dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. din 1865, urmând a fi analizate din această perspectivă.

Analizând actele și lucrările dosarului

precum și susținerile părților se reține ca hotărârea pronunțată de instanța de

apel este legală, soluționând în mod judicios litigiul dedus judecății.

În esență - recurenții susțin că instanța

de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 132-134 din C. proc.

civ., deoarece s-a statuat că, daca pârâții nu s-au opus niodiftcăriî acțiunii inițiale,

instanța poate să treacă la soluționarea cererii formulata pe un temei de drept

suplimentar. În speță Legea nr. 240/2004.

Susținerile sunt neîntemeiate, întrucât

potrivit dispozițiilor art. 134 C. proc. civ., este socotită prima zi de înfățișare,

aceea, în care părțile, legal citate, pot pune concluzii.

Primul termen de judecată în fața instanței

de fond s-a acordat în data de 21 octombrie 2010, iar prima zi de înfățișare se

poate socoti data de 16 decembrie 2010, când nu fost puse concluzii de către părți

asupra excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Hunedoara.

Ulterior acestui moment, respectiv la termenul

de judecată din 17 februarie 2011, reclamanții au precizat ca temei de drept suplimentar

Legea nr. 240./2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate

de produsele cu defecte precum și art. 1000 C. civ.

Deși modificarea acțiunii a avut loc după

prima zi de înfățișare, respectiv la data de 17 februarie 2011, pârâții și intervenientul

nu s-au opus, astiel încât este neîntemeiată susținerea că din poziția procesuală

adoptată în cursul dezbaterilor se poate deduce opoziția pârâților și a intervenientului

accesoriu.

Analizând actele și lucrările Dosarului

nr. 3390/97/2010, al Tribunalului Hunedoara, rezultă că la data de 17 februarie

2011, prin încheiere, instanța a admis cererea de intervenție accesorie formulată

de intervenientul SC L.R.R. SRL și a luat act că se depune o precizare de acțiune,

comunicând câte un exemplar părților prezente și apărătorilor, fără ca părțile să

se opună modificării acțiunii. Așa fiind, instanța și-a îndeplinit obligația procedurală,

respectând astfel principiile contradictorialității și al dreptului la apărare,

principii care se concretizează prin aducerea la cunoștința pârâților și a intervenientului

accesoriu a precizării depuse în ședință publică.

Norma de drept prevăzută de art. 132 C.

proc. civ. nu este imperativă, în jurisprudență statuându-se în mod constant că

acordul pârâtului pentru modificarea peste termen a cererii de chemare în judecată

nu trebuie să fie expres.

Or, în situația în care partea prezentă

a luat cunoștință despre o atare modificare tardivă a cererii de chemare în judecată

și nu s-a opus acesteia, in limine litis, se prezuma că a acceptat-o, nemaiputând

reveni ulterior, pe parcursul procesului sau prin exercițiul căilor de atac asupra

acestei poziții.

Esențial pentru soluționarea cauzei este

faptul că nu există nici un act de opunere la depunerea modificării acțiunii, nefiind

relevant că nu s-a făcut dovada unui acord expres, de vreme ce aceste aspecte pot

fi invocate numai înaintea primei Instanțe, nu și în căile de atac.

Depunerea cererii prin care s-a modificat

acțiunea, în lipsa opunerii părților adverse, a determinat investirea instanței

cu o acțiune având un nou temei juridic, astfel încât aceasta era obligată să se

pronunțe asupra tuturor cererilor, în limita  investirii sale, determinând cadrul

procesual, așa cum corect a reținut instanța de apel.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate

de pârâta SC A.D. SA Mioveni și de intervenienta SC L.R.R. SRL împotriva deciziei

civile nr. 7 din 06 martie 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția a II- a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2013.