ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6219/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a, reclamanta F.O. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 262 mp și construcție alcătuită din trei camere, cămară, bucătărie, vestibul și, în subsidiar, obligarea pârâtului să emită dispoziție motivată de restituire în natură a acestui imobil sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că prin notificările din 26 octombrie 2001 și 19 septembrie 2005, s-a adresat Primăriei Municipiului București solicitând restituirea în natură a imobilului menționat, ce a fost proprietatea părinților săi, G. și D.C., fiind cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare, moștenitorii legali ai acestora fiind C.G., C.I. (I.), C.L., C.O. (căsătorită F.), C.D., iar conform certificatului de moștenitor din 06 septembrie 2007, moștenitoarea defunctului C.G. este reclamanta F.O., care a cumpărat de la frații ei drepturile succesorale.

Reclamanta a mai arătat că imobilul a fost preluat de stat prin mai multe decizii ale Comitetului Executiv (respectiv, prin decizia nr. 741 din 3 mai 1983 s-a preluat cota de 20/32 din imobilul construcție cu plată și cota de 20/32 din teren fără plată, aparținând lui C.G., iar prin decizia nr. 1254 din 19 iulie 1983 s-a preluat în proprietatea statului cota de 3/32 din imobilul construcție, cu plată și cota de 3/32 din teren fără plată, aparținând lui C.D.) și că în baza Decretului de expropriere nr. 112/1989 au intrat în proprietatea statului 96 mp teren și 26,07 mp construcții de la C.G., pentru care nu s-au plătit despăgubiri. Prin același decret, s-a expropriat și suprafața de 54,84 mp, pentru care, de asemenea, nu s-au plătit despăgubiri.

În urma analizării probatoriilor administrate în cauză, Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă a pronunțat sentința civilă nr. 146 din 08 februarie 2010, prin care a admis acțiunea, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din teren în suprafață de 262 mp (245 mp din măsurători), identificat prin raportul de expertiză tehnică și construcție identificată de asemenea, prin expertiză, condiționat de rambursarea sumei de 20.639 ROL, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3904,2 lei, cheltuieli de judecată.

Prima instanță a constatat că este competentă să soluționeze pe fond cererea de despăgubiri formulată de reclamantă, în raport de dispozițiile deciziei nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, având în vedere faptul că pârâtul nu a respectat termenul legal de 60 zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării formulate de reclamantă. Cu privire la calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul sus-menționat, tribunalul a reținut că aceasta a făcut dovada, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 și 24 din Legea nr. 10/2001 și art. 22 1 din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/2001, a calității de proprietari a autorilor săi la data preluării abuzive a imobilului, precum și calitatea de moștenitoare de pe urma acestora.

S-a mai reținut că reclamanta a cumpărat de la frații ei drepturile succesorale (conform contractului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale nr. 2922 din 11 septembrie 2007), astfel încât este unica persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind de altfel, și singura care a formulat notificare în baza acestei legi speciale. S-a constatat că imobilul a trecut în proprietatea statului prin preluare abuzivă respectiv, prin decizia nr. 741 din 3 mai 1983, prin care s-a preluat cota de 20/32 din imobilul construcție cu plată și cota de 20/32 din teren fără plată, aparținând lui C.G., iar prin decizia nr. 1254 din 19 iulie 1983 s-a preluat în proprietatea statului cota de 3/32 din imobilul construcție cu plată și cota de 3/32 din teren fără plată, aparținând lui C.D.

Mai mult, s-a reținut că din adresa nr. 219 din 25 martie 2008 emisă de SC A. SA rezultă că trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri pentru teren și cu achitarea unei despăgubiri în valoare de 2693 ROL la 06 septembrie 1983 pentru cota de 3/32 din construcție și de 17946 ROL la 06 iulie 1983 pentru cota de 20/32 din construcție.

În ceea ce privește posibilitatea restituirii în natură a imobilului, compus din teren și construcții, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile, întrucât nu au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, neexistând impedimentul la restituire în natură instituit de art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, iar din analiza raportului de expertiză specialitatea construcții a reieșit că, pe terenul preluat în mod abuziv, există corpuri noi, care din punct de vedere constructiv sunt provizorii, din materiale recuperabile, fiind realizate fără documente legale după anul 1987, reprezentând construcții ușoare, suprafața corpurilor noi reprezentând 80,44% din cele vechi.

Referitor la teren, prima instanță a apreciat că sunt aplicabile disp. art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în conformitate cu care s e restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii, după data de 1 ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile. Ca atare, tribunalul a dispus conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură, condiționată de rambursarea sumei de 20 639 ROL, actualizată cu coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare, suma primită ca despăgubire la trecerea construcției în proprietatea statului. Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 192 din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București – secția a IX-a.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate susținerile apelantului potrivit cărora termenul de 60 de zile înăuntrul căruia ar fi trebuit soluționată notificarea este un simplu termen de recomandare a cărui nerespectare nu poate atrage obligarea unității deținătoare la emiterea dispoziției de restituire. În realitate, dispoziția legală este una imperativă iar o interpretare în sens contrar ar face ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare să fie grav afectate interesele persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii. În ce privește depunerea actelor doveditoare, față de dispoz. art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și Hotărârii Guvernului conținând Normele metodologice (pct. 23. 1 alin. (4)) de aplicare a legii, termenul poate fi prorogat cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare comunică faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.

Așadar, pentru a exista beneficiul prorogării era necesar ca apelantul-pârât să fi comunicat necesitatea completării probelor, situație neregăsită în speță. Nefondate au fost găsite și criticile vizând inaplicabilitatea dispoz. art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, cât timp din conținutul raportului de expertiză a rezultat că pe terenul preluat abuziv, deși există corpuri noi, acestea au fost realizate fără documente legale după 1987 și din punct de vedere constructiv sunt provizorii, din materiale recuperabile, a căror suprafață reprezintă 80,44% din cele vechi. În plus, apelantul s-a limitat doar la a susține că respectivele construcții nu pot fi considerate provizorii, dar fără a argumenta în vreun fel față de probatoriul administrat în cauză.

Au fost găsite neîntemeiate și criticile referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, câtă vreme, admițându-se acțiunea, rezultă că pârâtului îi aparține culpa procesuală, temei al aplicării dispoz. art. 274 C. proc. civ. Decizia a fost atacată cu recurs de către apelantul-pârât care a susținut următoarele aspecte de nelegalitate, încadrate în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: - În mod greșit instanța a apreciat că reclamanta ar fi îndreptățită la restituirea în natură, față de dispoz. art. 31 alin. (2) cu referire la art. 5 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora nu se datorează măsuri reparatorii persoanelor care au primit despăgubiri la momentul exproprierii, indiferent de cuantumul acestor despăgubiri.

- Mai mult, dacă persoana îndreptățită a primit o despăgubire, ea este condiționată de rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea terenului sau a construcției demolate, actualizată cu coeficientul de actualizare și dobânzile legale. Instituția recurentă a fost privată în faza apelului de posibilitatea solicitării unei expertize pentru a calcula dobânzile legale și coeficientul de actualizare. - În ce privește termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării, reglementat de art. 23 din Legea nr. 10/2001, acesta poate avea două date de referință de la care să înceapă a curge respectiv, data înregistrării notificării sau data depunerii actelor la dosarul de notificare.

- Instanța a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia, în sensul de a se stabili dacă imobilul este liber, precum și dacă există sau nu autorizație de construire emisă înainte de anul 1990. - Potrivit art. 132 din Statutul profesiei de avocat sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea onorariului de avocat, dar în speță, cheltuielile avocatului celeilalte părți nu pot fi încadrate în dispozițiile menționate. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în condițiile în care unele din motive sunt simple afirmații care nu se circumscriu unor critici, iar alte aspecte sunt deduse direct judecății în recurs, având de aceea caracter inadmisibil.

Recursul este nefondat potrivit următoarelor considerente: - Critica vizând imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, față de dispoz. art. 31 alin. (2) cu referire la art. 5 din Legea nr. 10/2001, reprezintă, pe lângă eroarea în care se află recurentul asupra ipotezei textului de lege (care vizează situația persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în proprietate la data preluării abuzive) și o formulare omisso medio a pretinsului aspect de nelegalitate. Astfel, în condițiile în care în faza apelului, pârâtul nu a dedus judecății o asemenea critică, ea nu poate fi formulată direct în recurs pentru că s-ar nesocoti sistemul ierarhiei căilor de atac.

- Susținerea că, în ipoteza în care s-a plătit o despăgubire persoanei îndreptățite, aceasta trebuie să o ramburseze într-o formă actualizată, ignoră de fapt, soluția pronunțată în cauză, care a făcut aplicarea dispoz. art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, dispunând restituirea în natură, tribunalul a stabilit că această măsură este condiționată de rambursarea sumei primite ca despăgubire la trecerea construcției în proprietatea statului, actualizată conform coeficientului de actualizare stabilit potrivit legislației în vigoare. Soluția a rămas nemodificată în apel, reclamanta neformulând critici sub acest aspect. - Este de asemenea, nefondată, critica potrivit căreia pârâtul ar fi fost privat de posibilitatea solicitării de probe în apel, respectiv expertiză pentru calculul dobânzilor legale și al coeficientului de actualizare.

În realitate, în faza apelului pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu expertiză pentru identificarea terenului (fila 11, apel), probă cenzurată de instanță și apreciată ca neutilă, față de împrejurarea că la fond se administrase deja această expertiză, părțile neformulând obiecțiuni. Procedând de această manieră, instanța s-a conformat dispoz. art. 167 alin. (1) C. proc. civ. („dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă dezlegarea pricinii”), pronunțându-se, motivat, asupra cererii de probatoriu așa cum a fost ea formulată. - Referirea făcută în conținutul motivelor de recurs la termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării și la reglementarea legală a acestuia, nu poate îmbrăca forma unei critici susceptibile de analiză în această fază procesuală.

Astfel, recurentul nu face decât să precizeze care este conținutul reglementării (art. 23, actualmente art. 25 din Legea nr. 10/2001, în înțelesul explicat și prin Normele metodologice), cu mențiunea că sunt prevăzute două momente de la care termenul poate începe să curgă. Or, pentru a fi vorba cu adevărat de o critică de nelegalitate, trebuia arătat care este relevanța acestei reglementări raportat la datele speței și în ce fel a fost ea nesocotită prin soluția adoptată. - În mod asemănător, recurentul face o simplă afirmație, nesusținută de argumente, potrivit căreia situația juridică a imobilului nu ar fi fost lămurită și ca atare, acesta nu ar fi susceptibil de măsura restituirii în natură.

Contrar susținerii recurentului, în considerentele deciziei din apel se argumentează, cu trimitere la materialul probator administrat (raportul de expertiză specialitatea construcții), asupra caracterului provizoriu al construcțiilor noi, edificate din materiale recuperabile și cu o suprafață construită de 80,44% din cele vechi. - Este nesusținută și critica vizând cheltuielile de judecată, având în vedere că recurentul nu face decât să enumere criteriile pentru stabilirea onorariului de avocat prevăzute de art. 132 din Statutul profesiei de avocat și să concluzioneze că, în speță, „cheltuielile avocatului nu se încadrează în dispoziția menționată”. Recurentul nu arată însă, pentru ce motive prestația avocatului părții adverse – căreia i-a fost admisă acțiunea, fiindu-i primite pretențiile – nu s-ar încadra în criteriile prevăzute pentru stabilirea și încasarea onorariului.

Făcându-se aplicarea dispoz. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și reținându-se culpa procesuală a pârâtului, în mod corect acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată (conform onorariului plătit de parte avocatului ales), neexistând temei pentru diminuarea acestuia față de criteriile reglementate la alin. (3) din art. 274 C. proc. civ. Văzând considerentele expuse anterior, se va constata că niciuna din criticile formulate nu poate fi primită, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general împotriva deciziei nr. 192.A din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Obligă pe recurent la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata – reclamantă F.O. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 septembrie 2011.