ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6219/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6219/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a IV-a, reclamanta F.O. a

chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București prin Primarul General,

solicitând restituirea în natură a imobilului situat în București, compus din

teren în suprafață de 262 mp și construcție alcătuită din trei camere, cămară,

bucătărie, vestibul și, în subsidiar, obligarea pârâtului să emită dispoziție

motivată de restituire în natură a acestui imobil sub sancțiunea plății de

daune cominatorii de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la

momentul rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii ce se va pronunța.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că prin notificările din 26 octombrie 2001 și 19

septembrie 2005, s-a adresat Primăriei Municipiului București solicitând

restituirea în natură a imobilului menționat, ce a fost proprietatea părinților

săi, G. și D.C., fiind cumpărat prin actul de vânzare-cumpărare, moștenitorii

legali ai acestora fiind C.G., C.I. (I.), C.L., C.O. (căsătorită F.), C.D., iar

conform certificatului de moștenitor din 06 septembrie 2007, moștenitoarea

defunctului C.G. este reclamanta F.O., care a cumpărat de la frații ei

drepturile succesorale.

Reclamanta a mai

arătat că imobilul a fost preluat de stat prin mai multe decizii ale Comitetului

Executiv (respectiv, prin decizia nr. 741 din 3 mai 1983 s-a preluat cota de

20/32 din imobilul construcție cu plată și cota de 20/32 din teren fără plată,

aparținând lui C.G., iar prin decizia nr. 1254 din 19 iulie 1983 s-a preluat în

proprietatea statului cota de 3/32 din imobilul construcție, cu plată și cota

de 3/32 din teren fără plată, aparținând lui C.D.) și că în baza Decretului de

expropriere nr. 112/1989 au intrat în proprietatea statului 96 mp teren și

26,07 mp construcții de la C.G., pentru care nu s-au plătit despăgubiri. Prin

același decret, s-a expropriat și suprafața de 54,84 mp, pentru care, de

asemenea, nu s-au plătit despăgubiri.

În urma analizării

probatoriilor administrate în cauză, Tribunalul București, Secția a IV-a Civilă

a pronunțat sentința civilă nr. 146 din 08 februarie 2010, prin care a admis

acțiunea, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București,

compus din teren în suprafață de 262 mp (245 mp din măsurători), identificat

prin raportul de expertiză tehnică și construcție identificată de asemenea,

prin expertiză, condiționat de rambursarea sumei de 20.639 ROL, actualizată cu

coeficientul de actualizare stabilit conform legislației în vigoare. A fost

obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 3904,2 lei, cheltuieli de

judecată.

Prima instanță a

constatat că este competentă să soluționeze pe fond cererea de despăgubiri

formulată de reclamantă, în raport de dispozițiile deciziei nr. XX/2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii, având în

vedere faptul că pârâtul nu a respectat termenul legal de 60 zile prevăzut de

Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării formulate de reclamantă.

Cu privire la

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în

condițiile Legii nr. 10/2001, pentru imobilul sus-menționat, tribunalul a

reținut că aceasta a făcut dovada, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. a) și art.

4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 și 24 din Legea nr.

10/2001 și art. 22

1

din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr.

10/2001, a calității de proprietari a autorilor săi la data preluării abuzive a

imobilului, precum și calitatea de moștenitoare de pe urma acestora.

S-a mai reținut că

reclamanta a cumpărat de la frații ei drepturile succesorale (conform

contractului de vânzare-cumpărare drepturi succesorale nr. 2922 din 11

septembrie 2007), astfel încât este unica persoană îndreptățită la acordarea de

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, fiind de altfel, și singura

care a formulat notificare în baza acestei legi speciale.

S-a constatat că

imobilul a trecut în proprietatea statului prin preluare abuzivă respectiv,

prin decizia nr. 741 din 3 mai 1983, prin care s-a preluat cota de 20/32 din

imobilul construcție cu plată și cota de 20/32 din teren fără plată, aparținând

lui C.G., iar prin decizia nr. 1254 din 19 iulie 1983 s-a preluat în

proprietatea statului cota de 3/32 din imobilul construcție cu plată și cota de

3/32 din teren fără plată, aparținând lui C.D.

Mai mult, s-a reținut

că din adresa nr. 219 din 25 martie 2008 emisă de SC A. SA rezultă că trecerea

în proprietatea statului s-a făcut fără plata vreunei despăgubiri pentru teren

și cu achitarea unei despăgubiri în valoare de 2693 ROL la 06 septembrie 1983

pentru cota de 3/32 din construcție și de 17946 ROL la 06 iulie 1983 pentru

cota de 20/32 din construcție.

În ceea ce privește

posibilitatea restituirii în natură a imobilului, compus din teren și

construcții, tribunalul a constatat că sunt îndeplinite condițiile, întrucât nu

au fost încheiate contracte de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995,

neexistând impedimentul la restituire în natură instituit de art. 18 lit. c)

din Legea nr. 10/2001, iar din analiza raportului de expertiză specialitatea

construcții a reieșit că, pe terenul preluat în mod abuziv, există corpuri noi,

care din punct de vedere constructiv sunt provizorii, din materiale

recuperabile, fiind realizate fără documente legale după anul 1987,

reprezentând construcții ușoare, suprafața corpurilor noi reprezentând 80,44%

din cele vechi.

Referitor la teren,

prima instanță a apreciat că sunt aplicabile disp. art. 10 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, în conformitate cu care s

e restituie în natură terenurile pe

care s-au ridicat construcții neautorizate în condițiile legii, după data de 1

ianuarie 1990, precum și construcții ușoare sau demontabile.

Ca atare, tribunalul

a dispus conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea în

natură, condiționată de rambursarea sumei de 20 639 ROL, actualizată cu coeficientul

de actualizare stabilit conform legislației în vigoare, suma primită ca

despăgubire la trecerea construcției în proprietatea statului.

Apelul declarat de

pârât împotriva acestei sentințe a fost respins prin decizia civilă nr. 192 din

21 septembrie 2010 a Curții de Apel București – secția a IX-a.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că sunt nefondate susținerile apelantului

potrivit cărora termenul de 60 de zile înăuntrul căruia ar fi trebuit

soluționată notificarea este un simplu termen de recomandare a cărui

nerespectare nu poate atrage obligarea unității deținătoare la emiterea

dispoziției de restituire.

În realitate,

dispoziția legală este una imperativă iar o interpretare în sens contrar ar

face ca prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare să fie grav afectate

interesele persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii.

În ce privește

depunerea actelor doveditoare, față de dispoz. art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și Hotărârii Guvernului conținând Normele metodologice (pct. 23. 1 alin. (4))

de aplicare a legii, termenul poate fi prorogat cu acordul expres sau tacit al

persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare comunică faptul că

documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de

restituire.

Așadar, pentru a

exista beneficiul prorogării era necesar ca apelantul-pârât să fi comunicat

necesitatea completării probelor, situație neregăsită în speță.

Nefondate au fost

găsite și criticile vizând inaplicabilitatea dispoz. art. 10 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, cât timp din conținutul raportului de expertiză a rezultat

că pe terenul preluat abuziv, deși există corpuri noi, acestea au fost realizate

fără documente legale după 1987 și din punct de vedere constructiv sunt

provizorii, din materiale recuperabile, a căror suprafață reprezintă 80,44% din

cele vechi.

În plus, apelantul

s-a limitat doar la a susține că respectivele construcții nu pot fi considerate

provizorii, dar fără a argumenta în vreun fel față de probatoriul administrat

în cauză.

Au fost găsite

neîntemeiate și criticile referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de

judecată, câtă vreme, admițându-se acțiunea, rezultă că pârâtului îi aparține

culpa procesuală, temei al aplicării dispoz. art. 274 C. proc. civ.

Decizia a fost

atacată cu recurs de către apelantul-pârât care a susținut următoarele aspecte

de nelegalitate, încadrate în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- În mod greșit

instanța a apreciat că reclamanta ar fi îndreptățită la restituirea în natură,

față de dispoz. art. 31 alin. (2) cu referire la art. 5 din Legea nr. 10/2001,

potrivit cărora nu se datorează măsuri reparatorii persoanelor care au primit

despăgubiri la momentul exproprierii, indiferent de cuantumul acestor

despăgubiri.

- Mai mult, dacă

persoana îndreptățită a primit o despăgubire, ea este condiționată de

rambursarea diferenței dintre valoarea despăgubirii primite și valoarea

terenului sau a construcției demolate, actualizată cu coeficientul de

actualizare și dobânzile legale.

Instituția recurentă

a fost privată în faza apelului de posibilitatea solicitării unei expertize

pentru a calcula dobânzile legale și coeficientul de actualizare.

- În ce privește

termenul de 60 de zile pentru soluționarea notificării, reglementat de art. 23

din Legea nr. 10/2001, acesta poate avea două date de referință de la care să

înceapă a curge respectiv, data înregistrării notificării sau data depunerii

actelor la dosarul de notificare.

- Instanța a dispus

restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situația

juridică a acestuia, în sensul de a se stabili dacă imobilul este liber, precum

și dacă există sau nu autorizație de construire emisă înainte de anul 1990.

- Potrivit art. 132

din Statutul profesiei de avocat sunt prevăzute criteriile pentru stabilirea

onorariului de avocat, dar în speță, cheltuielile avocatului celeilalte părți

nu pot fi încadrate în dispozițiile menționate.

Intimata-reclamantă a

formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în condițiile în care

unele din motive sunt simple afirmații care nu se circumscriu unor critici, iar

alte aspecte sunt deduse direct judecății în recurs, având de aceea caracter

inadmisibil.

Recursul este

nefondat potrivit următoarelor considerente:

- Critica vizând

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, față de dispoz. art. 31 alin.

(2) cu referire la art. 5 din Legea nr. 10/2001, reprezintă, pe lângă eroarea

în care se află recurentul asupra ipotezei textului de lege (care vizează

situația persoanelor fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele

și alte active în proprietate la data preluării abuzive) și o formulare omisso

medio a pretinsului aspect de nelegalitate.

Astfel, în condițiile

în care în faza apelului, pârâtul nu a dedus judecății o asemenea critică, ea

nu poate fi formulată direct în recurs pentru că s-ar nesocoti sistemul

ierarhiei căilor de atac.

- Susținerea că, în

ipoteza în care s-a plătit o despăgubire persoanei îndreptățite, aceasta

trebuie să o ramburseze într-o formă actualizată, ignoră de fapt, soluția

pronunțată în cauză, care a făcut aplicarea dispoz. art. 11 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Astfel, dispunând

restituirea în natură, tribunalul a stabilit că această măsură este

condiționată de rambursarea sumei primite ca despăgubire la trecerea

construcției în proprietatea statului, actualizată conform coeficientului de

actualizare stabilit potrivit legislației în vigoare.

Soluția a rămas

nemodificată în apel, reclamanta neformulând critici sub acest aspect.

- Este de asemenea,

nefondată, critica potrivit căreia pârâtul ar fi fost privat de posibilitatea

solicitării de probe în apel, respectiv expertiză pentru calculul dobânzilor

legale și al coeficientului de actualizare.

În realitate, în faza

apelului pârâtul a solicitat încuviințarea probei cu expertiză pentru identificarea

terenului (fila 11, apel), probă cenzurată de instanță și apreciată ca neutilă,

față de împrejurarea că la fond se administrase deja această expertiză, părțile

neformulând obiecțiuni.

Procedând de această

manieră, instanța s-a conformat dispoz. art. 167 alin. (1) C. proc. civ.

(„dovezile se pot încuviința numai dacă instanța socotește că ele pot să aducă

dezlegarea pricinii”), pronunțându-se, motivat, asupra cererii de probatoriu

așa cum a fost ea formulată.

- Referirea făcută în

conținutul motivelor de recurs la termenul de 60 de zile pentru soluționarea

notificării și la reglementarea legală a acestuia, nu poate îmbrăca forma unei

critici susceptibile de analiză în această fază procesuală.

Astfel, recurentul nu

face decât să precizeze care este conținutul reglementării (art. 23,

actualmente art. 25 din Legea nr. 10/2001, în înțelesul explicat și prin

Normele metodologice), cu mențiunea că sunt prevăzute două momente de la care

termenul poate începe să curgă.

Or, pentru a fi vorba

cu adevărat de o critică de nelegalitate, trebuia arătat care este relevanța

acestei reglementări raportat la datele speței și în ce fel a fost ea

nesocotită prin soluția adoptată.

- În mod asemănător,

recurentul face o simplă afirmație, nesusținută de argumente, potrivit căreia

situația juridică a imobilului nu ar fi fost lămurită și ca atare, acesta nu ar

fi susceptibil de măsura restituirii în natură.

Contrar susținerii

recurentului, în considerentele deciziei din apel se argumentează, cu trimitere

la materialul probator administrat (raportul de expertiză specialitatea

construcții), asupra caracterului provizoriu al construcțiilor noi, edificate

din materiale recuperabile și cu o suprafață construită de 80,44% din cele

vechi.

- Este nesusținută și

critica vizând cheltuielile de judecată, având în vedere că recurentul nu face

decât să enumere criteriile pentru stabilirea onorariului de avocat prevăzute

de art. 132 din Statutul profesiei de avocat și să concluzioneze că, în speță,

„cheltuielile avocatului nu se încadrează în dispoziția menționată”.

Recurentul nu arată

însă, pentru ce motive prestația avocatului părții adverse – căreia i-a fost

admisă acțiunea, fiindu-i primite pretențiile – nu s-ar încadra în criteriile

prevăzute pentru stabilirea și încasarea onorariului.

Făcându-se aplicarea

dispoz. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. și reținându-se culpa procesuală a

pârâtului, în mod corect acesta a fost obligat la plata cheltuielilor de

judecată (conform onorariului plătit de parte avocatului ales), neexistând

temei pentru diminuarea acestuia față de criteriile reglementate la alin. (3)

din art. 274 C. proc. civ.

Văzând considerentele

expuse anterior, se va constata că niciuna din criticile formulate nu poate fi

primită, recursul urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primar general

împotriva deciziei nr. 192.A din 21 septembrie 2010 a Curții de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea

intelectuală.

Obligă pe recurent la

3000 lei cheltuieli de judecată către intimata – reclamantă F.O.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 21 septembrie 2011.