ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3252/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3252/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 22 din 11 ianuarie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a

admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Ministerul Finanțelor

Publice și Fondul Proprietatea; a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C.

împotriva pârâților Ministerul Finanțelor Publice și Fondul Proprietatea SA, ca

fiind formulat împotriva unor persoane fără calitate procesual pasivă; a

respins excepția lipsei calității procesual pasive a Autorității pentru

Valorificarea Activele Statului, ca neîntemeiată; a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta S.C., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru

Valorificare Activelor Statului; a stabilit dreptul reclamantei la despăgubiri

în echivalent pentru cota de 13/16 din imobilul teren și construcție situat în

București, sector 4, compus din teren în suprafață de 633,19 mp, identificat

prin raportul de expertiză nr. 7315/2008 efectuat de expert tehnic I.I. și

construcție: corp A (suprafață construită la sol de 132,56 mp desfășurată de

265.12 mp), corp B (suprafață construită la sol de 285,72 m și desfășurată de 493,35 mp) și cabină portar - suprafață construită de 8,84 mp,

identificată prin raportul de expertiză nr. 5819/2008 efectuat de expert tehnic

V.V., conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005; a obligat pârâta A.V.A.S. să

plătească reclamantei suma de 2.708 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut că, prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, secția a IV a civilă, la data de 29 decembrie 2005,

reclamanta S.C. a chemat în judecată pârâții Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, Ministerul Finanțelor Publice și Fondul Proprietatea,

solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se constate că este îndreptățită

la a i se restitui imobilul-teren și construcție, situat în București, sector

4, sau de a fi despăgubită conform procedurilor legale.

Cu privire la

excepțiile lipsei calității procesual pasive invocate de pârâții Ministerul

Finanțelor Publice și Fondul Proprietatea S.A., tribunalul a reținut temeinicia

acestora, raportat la următoarele considerente:

Obiectul prezentei

cereri de chemare în judecată îl reprezintă stabilirea dreptului reclamantei la

restituire în natură sau la despăgubire, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru

imobilul situat în București, sector 4.

Or, având în vedere

că s-a solicitat soluționarea pe fond a notificării, calitate procesual pasivă

nu ar putea avea decât unitatea deținătoare sau instituția implicată în

procesul de privatizare al unității deținătoare.

Fondul Proprietatea S.A.,

entitate destinată realizării plăților prin echivalent a despăgubirilor, este

parte a unei proceduri ulterioare stabilirii dreptului la despăgubire,

procedura stabilită de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 putând face obiectul

unei contestații în fața curții de apel - secția de contencios și nu obiectul

prezentei cereri de chemare în judecată.

În ceea ce privește

Ministerul Finanțelor Publice, s-a reținut lipsa sa de calitate, față de

aceleași dispoziții legale menționate mai sus.

Având în vedere și

faptul că reclamanta a solicitat expres ca măsurile reparatorii să fie

stabilite conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr.

247/2005, tribunalul a respins acțiunea formulată împotriva acestor pârâte

pentru lipsa calității procesuale pasive.

Excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului, a fost respinsă cu motivarea că obiectul cererii de chemare în

judecată este unul complex, și nu privește doar restituirea în natură a

imobilului, ci și stabilirea dreptului la despăgubire în oricare din formele

legale.

Prin urmare, întrucât

pârâta este instituția implicată în privatizarea unității deținătoare, așa cum

s-a reținut și cu autoritate de lucru judecat prin sentința civilă nr. 725 din

21 mai 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a III a civilă, excepția

lipsei calității pasive a acestei pârâte a fost respinsă, conform dispozițiilor

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Pe fondul cauzei, în

ceea ce privește primul aspect care trebuie dovedit de reclamantă în prezenta

cauză, respectiv cel al calității de persoane îndreptățită la măsuri

reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, tribunalul a constatat că prin

notificarea nr. 4637 din 08 octombrie 2001, formulată în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, notificatorii C.M. și C.C. au solicitat restituirea în

natură a imobilului situat în București, sector 4, imobil ce a aparținut

numiților C.M. și lui C.D.; că pârâtul nu a respectat termenul legal de 60 zile

prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru soluționarea notificării, astfel că tribunalul

este competent să soluționeze pe fond cererea de restituire în natură și/sau

despăgubiri formulată de reclamantă, având în vedere și dispozițiile deciziei

nr. XX/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul

legii.

Cu privire la

calitatea autorilor D. și M.C. de proprietar la data naționalizării pentru

imobilul sus-menționat, tribunalul a reținut că reclamanta a făcut această

dovada, în condițiile art. 3 alin. (1) lit. b) și art. 4 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001 coroborate cu art. 23 și art. 24 din Legea nr. 10/2001 și art. 22 alin.

(1) din Normele Metodologice de aprobare a Legii nr. 10/200, cu actul de

vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 24207 din 08 octombrie 1924 (fila 107

dosar fond), pentru suprafața de teren de 488 mp și cu actul de vânzare -

cumpărare autentificat sub nr. 26498 din 15 ianuarie 1936, pentru suprafața de

224 mp.

Imobilul în litigiu,

format din teren și construcții, proprietatea autorilor C.D. și M., a trecut

abuziv în proprietatea statului, fiind preluat în baza Legii nr. 119/1948, așa

cum rezultă din procesul - verbal încheiat la data de 12 iunie 1948.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 2116/1993 (fila 133 dosar fond) moștenitorii

defunctului C.D. sunt: C.M., soție supraviețuitoare, cu o cotă de 1/4 din masa

succesorală și C.C., în calitate de fiu, cu o cotă de 3/4 din masa succesorală.

Întrucât în masa

succesorală s-ar fi regăsit doar cota de 1/2 din imobilul situat în București, sector

4, cealaltă cotă de 1/2 aparținând soției C.M., conform art. 30 C. fam., s-a

reținut că în ceea ce privește acest imobil, după decesul lui D.C., coproprietari

au rămas C.M. - cu o cotă de 5/8 din imobil și C.C. - cu o cotă de 3/8.

Conform

certificatului de moștenitor nr. 2/2002, emis de pe urma defunctului C.C.,

moștenitorii acestui defunct sunt: C.M. - mama cu o cotă de 1/2 din masa

succesorală și C.M. - soție supraviețuitoare cu o cotă de 1/2 din masa

succesorală.

Întrucât în masa

succesorală s-ar fi regăsit cota de 3/8 menționată mai sus din imobilul situat

în București, sector 4, tribunalul a reținut că, la decesul acestui defunct, C.M.

- mama a dobândit 3/16 din imobil, iar C.M. - soția a dobândit tot 3/16 din

imobil.

Așadar, soția

defunctului C.D. și mama defunctului C.C. deținea 13/16 din imobil, iar C.M. -

soția defunctului C.C. deținea 3/16 din același imobil.

Potrivit

certificatului de moștenitor nr. 39/2004, unica moștenitoare a defunctei C.M.,

decedată la data de 26 decembrie 2003, este reclamanta S.C.

Prin urmare,

tribunalul a reținut că reclamanta S.C. este îndreptățită la măsuri reparatorii

în temeiul Legii nr. 10/2001 doar pentru cota de 13/16 din imobilul situat în

București.

S-a mai reținut, că

reclamanta nu ar putea invoca prevederile art. 4 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, deoarece ea ar fi putut beneficia de măsuri reparatorii pentru întreg

imobilul doar în situația în care C.C. nu ar fi formulat notificare, or, atâta

timp cât acesta a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

moștenitoarea sa C.M., soția supraviețuitoare, își păstrează dreptul la măsuri

reparatorii pentru cota de 3/16 din imobil.

Prin urmare,

tribunalul a constatat că reclamanta a dovedit preluarea abuzivă de către stat

a imobilului în litigiu, compus din teren în suprafață de 633,19 mp,

identificat prin raportul de expertiză nr. 7315/2008 efectuat de expert tehnic I.I.

și construcție: corp A suprafață construită la sol de 132,56 mp  și desfășurată

de 265,12 mp, corp B (suprafață construită la sol de 285,72 mp și desfășurată

de 493,35 mp), și cabină portar - suprafață construită de 8,84 mp, identificată

prin raportul de expertiză nr. 5819/2008 efectuat de expert tehnic V.V., precum

și calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru cota de

13/16 din acest imobil.

Cu privire la cererea

privind restituirea în natură a imobilului sus-menționat, s-a reținut că în

speță sunt aplicabile dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, nefiind

întrunite condițiile art. 21 din aceeași lege, și, prin urmare, reclamanta era

îndreptățită doar la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent și nu la

restituire în natură, deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001, imobilul în litigiu nu era deținut de o societate comercială la care

statul să fi fost acționar sau asociat majoritar sau minoritar, cu respectarea

condiției ca valoarea bunului să fie mai mică decât valoarea acțiunilor sau a

părților sociale deținute de stat, așa cum rezultă din precizările depuse de

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, la solicitarea expresă a

tribunalului și atașate la filele 289 - 290 din dosarul de fond.

De altfel, tribunalul

a reținut faptul că reclamanta nu este îndreptățită la restituire în natură,

restituire care oricum nu ar fi putut fi efectuată de vreuna din instituțiile

pârâte în această cauză, ci doar de unitatea deținătoare, conform dispozițiilor

Legii nr. 10/2001, față de cele stabilite prin hotărâre judecătorească

irevocabilă, sentința civilă nr. 725 din 21 mai 2002 pronunțată de Tribunalul

București, secția a III a civilă, prin care a fost respinsă cererea formulată

de reclamanții C.M. și C.C., în contradictoriu cu unitatea deținătoare SC V.P.

SA, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă,

cerere având ca obiect restituirea aceluiași imobil, cu motivarea că imobilului

în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 27 din Legea nr. 10/2001.

S-a conchis, că

reclamanta este îndreptățită la despăgubiri prin echivalent sub forma

despăgubirilor bănești pentru cota de 13/16 din imobilul descris mai sus,

potrivit dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

În ceea ce privește

cererea reclamantei de acordare directă a despăgubirilor, respectiv a sumei de

bani stabilită prin rapoartele de expertiză, tribunalul a reținut că, prin

modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art.

16, se prevede necesitatea transmiterii către Comisia Centrală de Stabilire a

Despăgubirilor a deciziilor prin care se stabilește dreptul la despăgubire,

urmând ca această comisie să emită titlul de despăgubire, persoana nemulțumită

de cuantumul stabilit putându-l contesta în fața curții de apel - secția de

contencios administrativ.

Prin urmare,

tribunalul a stabilit numai dreptul la despăgubire al reclamantei, urmând ca

aceasta, pentru stabilirea cuantumului, să urmeze dispozițiile Titlului VII al

Legii nr. 247/2005.

În baza art. 274 C.

proc. civ., pârâta A.V.A.S. a fost obligată să plătească reclamantei suma de

2.708 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorarii de expertiză achitate.

Prin decizia civilă

nr. 253A din 08 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și familie, a respins apelul formulat de apelanta -

pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca nefondat,

reținând, în esență că, față de probele depuse la dosar, corect prima instanță

a reținut că intimata este persoană îndreptățită pentru cota din certificatul

de moștenitor în condițiile Legii nr. 10/2001, modificată, acordându-se

reclamantei măsuri reparatorii în limita cotei stabilite.

De fapt, apelanta

susține că deține o parte din capitalul social și nu este obligată să acorde

măsuri reparatorii, iar, pe cale de consecință, nu ar avea nici culpa

procesuală (art. 274 C. proc. civ.) și a solicitat exonerarea sa de plata

cheltuielilor de judecată.

S-a conchis, că

analizând sentința apelată, raportat la cele două motive distincte de apel, în

mod corect prima instanță a făcut o corectă apreciere a probelor și a aplicat

corect legea, sentința fiind legală și temeinică.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termen legal, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat următoarele:

In mod nelegal, prima

instanță a stabilit în sarcina pârâtei A.V.A.S. plata cheltuielilor de judecată

în cuantum de 2.708 lei, întrucât, așa cum rezulta din probele administrate, nu

se poate reține reaua-credința sau comportarea neglijentă pricinuită prin

apărarea sa în acest proces.

Astfel, intimata, în

faza administrativă obligatorie, nu și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită,

conform dispozițiilor art. 23 raportat la art. 29 din Legea 10/2001,

republicată, iar aceasta s-a conformat dispozițiilor art. 23 din Legea nr.

10/2001 numai pe cale judecătorească.

În acest sens, s-a

arătat că, prin expertiza efectuată în cauză, intimata și-a clarificat

pretențiile față de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în

sensul că prin aceasta s-a stabilit identitatea imobilul revendicat și valoarea

de circulație a construcțiilor aflate pe teren, obligație ce revenea

reclamantei.

S-a mai arătat, că,

față de obiectul cererii de chemare în judecată, restituirea în natură a

imobilului menționat mai sus, se face numai de către unitatea deținătoare,

conform art. 21 din Legea 10/2001, și că, având în vedere că prin Certificatul

de înregistrare a valorilor imobiliare nr. 1160 din 14 martie 2007, capitalul

social al SC S.S. SA Râmnicu Vâlcea este de 4.120.255,10 lei, iar A.V.A.S. este

deținătorul pachetului de 1.186.048 acțiuni cu valoare nominala de 0,10 lei,

reprezentând 2,879 % din capitalul social, A.V.A.S. nu are calitatea de a

restitui imobilul revendicat, respectiv de a acorda masuri reparatorii.

Examinând decizia în

limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente :

Deși nu arată expres,

prin critica potrivit căreia în cazul în care reclamanta a solicitat

restituirea în natură a imobilului în litigiu, aceasta se face în condițiile

art. 21 din Legea nr. 10/2001, de către unitatea deținătoare și nu de către

pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, care nu poate

restitui „imobilul revendicat”, recurenta-pârâtă invocă lipsa calității sale de

entitate obligată să acorde măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001,

critică nefondată, pentru cele ce succed.

Imobilul în litigiu

este evidențiat în patrimoniul SC V.P. SA, societate comercială integral

privatizată, iar prin sentința civilă nr. 725 din 21 mai 2002 pronunțată de

Tribunalul București, secția a III-a civilă, definitivă și irevocabilă, s-a stabilit

cu putere de lucru judecat, aplicabilitatea art. 27 ( în prezent art. 29 ) din

Legea nr. 10/2001, cu privire la imobilul în litigiu, iar potrivit alin. (3) din

același text de lege „în situația imobilelor prevăzute la alin. (1) și (2)

măsurile reparatorii prin echivalent se propun de către instituția publică care

efectuează sau, după caz, a efectuat privatizarea, dispozițiile art. 26 alin. (1)

fiind aplicabile în mod corespunzător”.

Or, câtă vreme

unitatea deținătoare, SC V.P. SA, a fost integral privatizată de către

Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, în

prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în mod legal

instanțele de fond și apel au reținut calitatea recurentei-pârâte de entitate

obligată să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, către

intimata-reclamantă.

Critica potrivit

căreia greșit instanța de fond a dispus obligarea pârâtei la cheltuieli de judecată

către intimata-reclamantă, întrucât acesteia nu i se poate reține nicio culpă, câtă

vreme probele privind dovada calității de persoană îndreptățită a reclamantei

au fost depuse numai în faza judiciară, este, de asemenea, neîntemeiată.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ. „partea care cade în pretenții va fi obligată să

plătească cheltuieli de judecată”.

Or, prin sentința

pronunțată în primă instanță, fiind admisă acțiunea în contradictoriu cu

pârâta, aceasta din urmă a căzut în pretenții, pe de o parte, iar, pe de altă

parte, împrejurarea că actele privind dovada calității de persoană îndreptățită

a reclamantei au fost depuse numai în instanță nu este de natură să înlăture

culpa procesuală a pârâtei, câtă vreme, pe tot parcursul procesului în primă

instanță, aceasta a solicitat respingerea acțiunii reclamantei.

Cu alte cuvinte, față

de circumstanțele cauzei, în speță nu devin incidente prevederile art. 275 C.

proc. civ., a căror consecință ar consta în exonerarea pârâtei de obligația de

a suporta cheltuielile de judecată avansate de reclamantă.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 253A din

8 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 aprilie 2011.