ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6319/2011

Deliberând, în condițiile art. 256 alin.

(1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin decizia civilă nr. 434 din 23 mai

2008 Curtea de Apel București secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de

pârâta SC T.N. SA împotriva sentinței civile nr. 1229 din 27 septembrie 2007 a

Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a desființat sentința și a trimis

cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, dispunând să se pronunțe pe cele două

capete de cerere în raport de calitatea conferită de lege și de situația

actuală cu privire la noul regim juridic al imobilului.

Prin sentința civilă nr. 1011 din 6

iulie 2009, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în

rejudecare, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta C.A.J. în

contradictoriu cu pârâtele SC T.N. SA și Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, s-a anulat decizia nr. 293 din 30 aprilie 2004 emisă de

pârâta A.V.A.S. și a fost obligată pârâta SC T.N. SA să restituie reclamantei

în natură cota de Vi din dreptul de proprietate asupra imobilului construcție

situat în București, Splaiul Unirii, precum și cota parte indiviză de 250 mp

din teren, condiționat de rambursarea de reclamantă a sumei de 20.000 lei

actualizată cu indicele de inflație, primită ca despăgubire. A stabilit

cheltuieli de judecată în sarcina pârâtelor în cuantum de 7700 lei.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamanta a făcut dovada calității sale de proprietar a imobilului

în litigiu, anterior preluării, precum și faptul că acest imobil a trecut în

mod abuziv în

proprietatea

statului, fiind astfel persoană îndreptățită la măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 10/2001. Analizând modalitatea în care se vor acorda reclamantei

măsurile reparatorii la care aceasta este îndreptățită, având în vedere că

imobilul se află în prezent în proprietatea SC T.N. SA, persoană juridică

privatizată prin intermediul A.V.A.S., în aplicarea dispozițiilor art. 21 alin.

(1) și art. 29 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a apreciat că, atâta

timp cât la data intrării în vigoare a legii A.V.A.S. deținea 70% din capitalul

social al SC T.N. SA, această societate este obligată de lege la restituire în

natură, indiferent de eventualele schimbări ulterioare.

Constatând

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la restituirea în natură a

imobilului, tribunalul a dispus anularea deciziei nr. 293 din 30 aprilie 2004

emisă de pârâta A.V.A.S., reținând că are calitate procesuală pasivă pe acest

capăt de cerere, nulitatea fiind justificată de faptul că măsurile reparatorii

vor fi stabilite în natură, nefiind îndeplinite condițiile art. 29 din Legea

nr. 10/2001 pentru stabilirea măsurilor reparatorii în echivalent de către A.V.A.S.

Pe baza

raportului de expertiză efectuat cu ocazia rejudecării, tribunalul a reținut

netemeinicia susținerii pârâtei SC T.N. SA în sensul că imobilul solicitat de

reclamantă nu a fost identificat în patrimoniul societății, concluziile acestui

raport relevând că terenul de 250 mp aflat în indiviziune se regăsește în

patrimoniul pârâtei, conform certificatului de atestare a dreptului de

proprietate și a relațiilor privind situația juridică a imobilului, avută în

vedere chiar de intimata A.V.A.S. la emiterea deciziei contestate.

Destinația

actuală a clădirii a fost apreciată de instanța de fond ca nerelevantă, față de

starea de fapt reținută, respectiv a identificării imobilului în patrimoniul

pârâtei SC T.N. SA.

Împotriva

acestei sentințe, în termen legal au declarat apel pârâtele.

Prin

decizia civilă nr. 692/A din 17 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondate

apelurile, obligând apelantele-pârâte la plata sumei de 3000 lei cu titlu de

cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Pentru a decide astfel, instanța de

apel a reținut, în ceea ce privește apelul pârâtei SC T.N. SA, că instanța de

rejudecare a ținut cont de aprecierile făcute în decizia de casare și a

reevaluat situația entității deținătoare a imobilului din perspectiva

aplicabilității prevederilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001,

concluzionând în mod corect că textul de lege arătat nu este incident, dat

fiind faptul că în speță este vorba despre un imobil deținut la data intrării

în vigoare a legii de apelanta-pârâtă, societatea fiind privatizată ulterior

momentului de referință. Preluarea cotei de % din imobilul în litigiu în

proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 s-a realizat, în mod

incontestabil abuziv, astfel încât nu se pune problema prevalentei

dispozițiilor art. 1.4 lit. b) pct. 2 din H.G. nr. 498/2003, asupra normei

juridice ce reglementează restituirea în natură a bunului, cum susține

apelanta.

Cât

privește apelul pârâtei A.V.A.S. în legătură cu greșita interpretare și

aplicare a prevederilor art. 274 C. proc. civ., a reținut că aceasta a căzut în

pretenții cu privire la primul capăt de cerere, astfel încât critica formulată

nu este întemeiată.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâtele.

Pârâta SC T.N. SA a invocat motivul de

nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța

de fond a încălcat prevederile art. 315 C. proc. civ., în sensul că nu a

respectat dispozițiile date de instanța de casare, care a stabilit că aceasta

trebuie să țină cont de dispozițiile art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr.

10/2001 ce evidențiază persoana ce are obligația de a propune măsuri

reparatorii, respectiv aceea care a efectuat sau efectuează privatizarea, în

speță A.V.A.S.

În ce

privește cota indiviză din imobilul construcție, aceasta nu se află în posesia

ori detenția sa, motiv pentru care apreciază că nu are calitate procesuală

pasivă în cauză. In ce privește cota-parte indiviză de 250 mp teren, apreciază

că i-a fost atribuită în proprietate prin certificatul de atestare a dreptului

de proprietate, certificat ce are natura juridică a unui act administrativ de

autoritate constitutiv de drepturi. Prin urmare, în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, reclamanta fiind,

eventual, îndreptățită la celelalte măsuri reparatorii prevăzute de lege.

Pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a criticat decizia

instanței de apel sub aspectul obligării nelegale la plata cheltuielilor de

judecată, atâta vreme cât calitatea procesuală în ceea ce privește obligația

restituirii în natură a bunului revine SC T.N. SA.

Analizând recursurile în limitele criticilor formulate, ce pot fi

circumscrise

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că

acestea

sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru considerentele ce succed.

Cât privește

recursul pârâtei SC T.N. SA, prima critică vizează încălcarea dispozițiilor art.

315 C. proc. civ. de către instanța de fond, respectiv greșita respingere a

apelului pe acest motiv.

Înalta

Curte observă că prin decizia nr. 434 din 23 mai 2008 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, desființând în totalitate sentința atacată,

instanța de apel a dispus ca tribunalul să se pronunțe pe cele două capete de

cerere în raport de calitatea conferită de lege și de situația actuală cu

privire la noul regim juridic al imobilului. Aceste considerente ale deciziei

nu reprezintă o dezlegare a unor probleme de drept sau o pronunțare asupra

necesității administrării unor probe, așa cum prevăd dispozițiile art. 315 C.

proc. civ. Dimpotrivă, instanța de casare a reținut că în primul ciclu

procesual s-a dispus o desființare totală a sentinței instanței de fond ca

urmare a greșitei soluționări a excepției inadmisibilității, astfel încât în

mod eronat tribunalul a apreciat că obligativitatea recunoașterii calității de

persoană îndrituită la soluționarea notificării în persoana SC T.N. SA ar fi

fost o dezlegare dată de instanța de casare în sensul art. 315 C. proc. civ.

Instanța de

rejudecare a avut în vedere considerentele deciziei de casare, stabilind calitatea

procesuală pasivă a părților în funcție de fiecare petit și analizând

aplicabilitatea dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001 la

cauza pendinte.

În mod

corect tribunalul a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 21 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc că persoanele îndreptățite au dreptul

la restituire în natură pentru imobilele terenuri și construcții preluate

abuziv, indiferent de destinație, deținute la data intrării în vigoare a legii

de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o societate

comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale

sau locale este acționar sau asociat majoritar. Cum la data intrării în vigoare

a legii, A.V.A.S. deținea 70% din capitalul social al SC T.N. SA, această

societate are obligația restituirii în natură a bunului, situație ce exclude

aplicarea dispozițiilor art. 29 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Pe cale

de consecință, în mod corect s-a dispus respingerea apelului formulat de SC T.N.

SA cu privire la acest aspect.

Pârâta SC T.N. SA critică decizia

pronunțată în apel și în ceea ce privește reținerea calității sale de unitate

deținătoare a bunului în litigiu, susținând că imobilul a fost înstrăinat de

reclamantă către stat la momentul plecării sale în străinătate, iar cota de %

din imobil nu s-ar afla în proprietatea/posesia/detenția sa.

Preluarea

cotei de

X

A din imobil de către stat s-a făcut în temeiul

dispozițiilor Decretului-lege nr. 223/1974, această modalitate de preluare fiind,

fără îndoială, abuzivă, atâta vreme cât reclamanta avea obligația înstrăinării

bunului către stat, la prețul stabilit de acesta, fără nicio posibilitate de

opțiune.

Nici susținerea recurentei-pârâte că

nu ar avea în patrimoniu acest bun nu poate fi primită, fiind contrazisă de

toate probele administrate în cauză. Astfel, în raportul de expertiză aflat la

dosar fond se consemnează că prin decizia nr. 687 din 24 aprilie 1984 s-a

preluat în proprietatea statului cota indiviză de

X

A din imobilul

situat în București, Splaiul Unirii, pe care expertul o identifică ca fiind

deținută de pârâtă, în sprijinul acestei constatări fiind și certificatul de

atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor (dosar fond

— primul ciclu procesual) cu privire la cota-parte indiviză de 250 mp teren,

dar și de adresa din 15 martie 2001 a SC T. SA, care certifică transferul

imobilului către pârâtă prin decizia nr. 502 din 1 aprilie 1997 (dosar fond —

primul ciclu procesual).

Prin

motivele de recurs pârâta susține că terenul în cotă-parte indiviză de 250 mp

i-a fost atribuit în proprietate prin certificatul de atestare a dreptului de

proprietate, iar natura juridică a acestuia este de act administrativ de

autoritate constitutiv de drepturi, ceea ce atrage incidența în cauză a

prevederilor pct. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, respectiv îndreptățirea

reclamantei de a obține alte măsuri reparatorii decât restituirea în natură.

Înalta Curte constată că în apel nu au

fost făcute critici referitoare la natura juridică a certificatului de atestare

a dreptului de proprietate, ele fiind formulate în recurs omisso medio. Pentru

acest considerent ele nu vor fi analizate.

Cât privește

incidența prevederilor pct. 1.4 lit. b) din H.G. nr. 250/2007, este de

subliniat că ele vizează ipoteza înstrăinării legale a bunului. Or, așa cum s-a

reținut anterior în considerentele acesteia decizii, preluarea bunului ce face

obiectul litigiului de față are caracter abuziv, fiind exclusă aplicarea

dispozițiilor legale invocate de recurenta-pârâtă. Aceasta și față de

principiul prevalentei restituirii în natură ce guvernează Legea nr. 10/2001.

Critica

formulată de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului nu poate fi primită.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții

va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Așa cum

corect a reținut instanța de apel, primul petit al cererii promovate de

reclamantă privește constatarea nulității absolute a deciziei nr. 293 din 30

aprilie 2004 emisă de A.V.A.S. Așadar, în ce privește acest capăt de cerere,

prin admiterea sa de către instanță, pârâta a căzut în pretenții, situație ce

antrenează aplicarea dispozițiilor mai sus amintite.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., înalta Curte

va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâte, cu consecința

menținerii hotărârilor pronunțate în fond și apel.

Constatând

că recurentele-pârâte au căzut în pretenții, în aplicarea dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., va dispune obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată

către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de pârâtele SC T.N. SA și Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului împotriva deciziei nr. 692/A din 17 decembrie 2009 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentele-pârâte la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

22 septembrie 2011