ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3200/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3200/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 135 din 03 februarie

2010, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis în parte, contestația,

a dispus anularea parțială a dispoziției nr. AA din 19 februarie 2008, în sensul

că a înlăturat mențiunea respingerii ca tardiv formulată a notificării nr. RR/2007,

a respins cererea de restituire în natură a terenului în suprafață de 444,35 m.p.

și cea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de 238,15

m.p., a respins, ca neîntemeiată, cererea de rectificare a suprafeței desfășurate

a construcției ce a făcut obiectul notificării nr. GG/2001, a dispus acordarea de

măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul compus dintr-o încăpere de 19 m.p.,

ce a făcut obiectul notificării nr. JJ/2001, au fost păstrate celelalte mențiuni

ale dispoziției.

Prin decizia civilă

nr. 456 A din 24 iunie 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins

apelurile ca nefondate.

Pentru a pronunța aceste

hotărâri, ambele instanțe de fond au avut în vedere, în esență, aceleași considerente

de fapt și de drept.

Astfel, s-a reținut că

prin decizia nr. 52 din 04 iunie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, a decis cu putere obligatorie în sensul că, prevederile cuprinse în art.

16 și urm. din Legea nr. 247/2005 privind procedura administrativă pentru acordarea

despăgubirilor, nu se aplică deciziilor/dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Dispoziția nr. AA, contestată

în cauza de față, a fost emisă de Primarul General al Municipiului București la

data de 19 decembrie 2008, la mult timp după intrarea în vigoare a modificărilor

aduse Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, și după publicarea în M. Of. a

deciziei în interesul legii sus-menționată.

În această situație, s-a

apreciat că despăgubirile cuvenite pentru imobilul în litigiu - încăperea de 19

m.p. - imobil demolat în cursul anului 1966, vor fi acordate conform dispozițiilor

cuprinse în titlul VII al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative

pentru acordarea despăgubirilor.

În ceea ce privește pretenția

ce a constituit obiectul notificării nr. GG/2001, s-a reținut că, din conținutul

adreselor emise de Primăria Municipiului București, Direcția patrimoniu, evidență

proprietății și cadastru, a rezultat că imobilul a trecut în proprietatea statului

în baza Decretului din 21 iunie 1974, respectiv că suprafață expropriată a fost

de 245 m.p. teren și 192 m.p. construcții.

Conținutul acestor înscrisuri

nu a fost combătut prin nici o altă probă pertinentă, în măsură să conducă la concluzia

că instanța de judecată i-ar fi acordat o valoare probatorie nemeritată.

Fișa juridică a imobilului

la care au făcut trimitere reclamanții nu a schimbat cu nimic situația, câtă vreme

din cuprinsul său nu rezultă în ce an a fost întocmită și nici de către cine, iar

schițele imobilului au fost întocmite la nivelul anului 1968, în timp ce exproprierea

a avut loc în anul 1974.

Având în vedere intervalul

de timp scurs între întocmirea schiței și emiterea decretului și a dispoziției de

expropriere, instanțele au acordat prevalență înscrisului mai nou.

Conform art. 24 din Lege

nr. 10/2001, în absența unor probe contrare, existența și după caz, întinderea dreptului

de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate

prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării

abuzive.

S-a stabilit totodată

imposibilitatea restituirii în natură a suprafeței de teren de 444,35 m.p., întrucât

acest aspect a fost stabilit cu putere de lucru judecat prin hotărâri judecătorești

anterioare.

Astfel, prin decizia civilă

nr. 290 din 14 februarie 2007, irevocabilă, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, a stabilit, cu putere de lucru judecat că, pentru terenul de 643,20 m.p.,

situat în București, Șoseaua G., măsurile reparatorii (stabilite de instanțele anterioare,

sentința civilă nr. 2699/2004 a Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă

prin decizia civilă nr. 1091 din 23 iunie 2006 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă) se vor acorda în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind

procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor.

Instanța nu a invocat

autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești menționate, ci a avut în

vedere puterea de lucru judecat, adică obligativitatea celor stabilite anterior,

în mod irevocabil.

Cu privire la acest teren,

s-a stabilit în mod irevocabil că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acesta

nu mai poate fi restituit în natură (decizia civilă 1091 din 23 iunie 2006 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă) și că măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite

vor fi stabilite și acordate potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (decizia

civilă nr. 290 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă).

Tot puterea de lucru judecat

a împiedicat instanța să reanalizeze cererea privind restituirea în natură a suprafeței

de 444,35 m.p. din suprafața totală de 643,20 m.p., suprafață care includea atât

suprafața de 444,35 m.p., solicitată a fi restituită în natură, cât și suprafața

de 238,15 m.p., pentru care s-au solicitat despăgubiri, toate aspectele prevăzute

de Legea nr. 10/2001 în legătură cu acest imobil fiind clarificate și stabilite,

instanțele analizând acțiunea reclamanților și prin prisma Legii nr. 10/2001, instanța

de recurs menționând expres în dispozitivul deciziei că măsurile reparatorii prin

echivalent cuvenite pentru terenul de 643,20 m.p., situat în București, Șoseaua

G., vor fi stabilite și acordate potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (decizia

civilă nr. 290 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă).

Având în vedere data la

care a fost soluționată în mod irevocabil cauza anterioară, 14 februarie 2007, apare

ca evident faptul că, în situația dată, art. 47 din Legea nr. 10/2001 nu le deschide

reclamanților calea legală a formulării unei noi cereri de restituire pentru bunul

preluat abuziv, întrucât cerința legală era aceea de a li se fi respins în mod irevocabil

acțiunea până la data intrării în vigoare a legii.

Împotriva deciziei instanței

de apel au formulat cerere de recurs la data de 02 august 2010, reclamanții M.D.,

T.E., M.P., M.M., G.R., P.I., M.F., M.Ș.C., M.MA., M.G.D., C.S.M., prin care au

criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

S-a susținut că decizia

pronunțată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și a deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a secțiilor

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 329

alin. (3) C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a interpretat greșit sensul

considerentelor cuprinse în decizia în interesul Legii nr. 52 din 4 iunie 2007 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, apreciind greșit că instanțelor

judecătorești nu le mai este permis să stabilească în concret măsurile reparatorii

în echivalent.

În aplicarea dispozițiilor

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

s-a statuat că "instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond

nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor

prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și

acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare

de a răspunde la notificarea părții interesate".

În mod greșit instanța

de apel a făcut trimitere la dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005

și la decizia secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52

din 04 iunie 2007, întrucât, în cauza dedusă judecații, nu suntem în ipoteza prezența

vreunei decizii/dispoziții emisă de entitatea învestită cu soluționarea notificărilor

în care să se fi consemnat sume ce urmează a se acorda cu titlu de despăgubire prin

notificarea nr. JJ/2001.

În cuprinsul dispoziției

nr. AA din 19 decembrie 2008 nu s-a acordat nici o despăgubire pentru imobilul construcție

în suprafață de 19 m.p., demolat în cursul anului 1966, care face obiectul notificării

nr. JJ/2001, întrucât această notificare a rămas nesoluționată de entitatea învestită

cu soluționarea ei.

Tocmai datorită acestor

împrejurări, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize evaluatoare,

având ca obiect stabilirea cuantumului despăgubirilor ce se cuvin pentru imobilul

în discuție.

O dată individualizate

aceste despăgubiri, ele trebuiau acordate de instanțele învestite cu soluționarea

pe fond a contestației, întrucât aceste instanțe erau nu doar îndrituite, dar și

obligate să o facă.

Pe același temei de drept,

s-a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 24

din Legea nr. 10/2001 și ale art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța

de apel a apreciat că fișa juridică a imobilului, precum și schițele imobilului

întocmite la nivelul anului 1968 nu schimbă cu nimic situația privind suprafața

reală a construcției ce a făcut obiectul notificării nr. GG/2001.

Rezultă cu puterea evidenței

că fișa juridică a imobilului și schițele întocmite în anul 1968 reprezintă acte

doveditoare și probe contrare în lumina dispozițiilor art. 23 și art. 24 din Legea

nr. 10/2001, de care atât entitatea învestită cu soluționarea notificării, cât și

instanțele de judecată învestite cu soluționarea contestației, trebuiau să țină

cont.

Instanțele anterioare

au oferit în mod greșit valoare probatorie absolută unor acte întocmite la momentul

preluării abuzive, ignorând mențiunile cuprinse în chiar fișa imobilului.

Pe același temei de drept,

s-a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 47

din Legea nr. 10/2001, art. 1201 C. civ. și deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a

secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie conform

art. 329 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ.

Referitor la capătul de

cerere privind notificarea nr. RR/2007, instanța de apel a reținut în mod greșit

că imposibilitatea restituirii în natură a suprafeței de 444,35 m.p. a fost stabilită

cu putere de lucru judecat prin decizia civila nr. 290 din 14 februarie 2007 a Curții

de apel București, secția a III-a civilă, în sensul că pentru terenul de 643,20

m.p., din care face parte și suprafața de 444,35 m.p., situat în București, Șoseaua

G., măsurile reparatorii se vor acorda în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Puterea de lucru judecat

nu se poate reține, având în vedere că în cauză nu poate fi întrunită tripla identitate

de părți, obiect și cauză, prevăzută de art. 1201 C. civ.

Dacă prezentul litigiu

are ca obiect soluționarea unei contestații întemeiată pe Legea nr. 10/2001, cauza

ce a format obiectul Dosarului nr. 2159/3/2006 și în care s-a pronunțat de către

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, decizia civilă nr. 290 din 14

februarie 2007, după parcurgerea a două cicluri procesuale, a avut ca obiect o acțiune

în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., fiind vorba de o acțiune

promovată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Puterea de lucru judecat

decurgând dintr-o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, soluționată

de instanțele judecătorești, până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

a fost de altfel înlăturată expres și prin dispozițiile art. 46 alin. (3) și

art. 47 din Legea nr. 10/2001, astfel încât ea nu putea fi reținută de către instanța

de apel.

Potrivit art. 46

alin. (3) din Legea nr. 10/2001, aplicabil situației imobilului care a format obiectul

notificării nr. RR/2007, în cazul în care persoanei îndreptățite i s-a respins,

prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, acțiunea privind restituirea

în natură a bunului solicitat, termenul de notificare prevăzut la art. 22 alin.

(1) curge de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești.

De asemenea, ținând cont

de faptul că prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, ale H.G. nr. 250/2007, prin practica

instanței de contencios european și a instanțelor naționale, s-a stabilit că soluționarea

tuturor notificărilor formulate de foștii proprietari deposedați abuziv de bunurile

lor trebuie să se facă cu respectarea principiului prevalenței restituirii în natură.

Recursul este nefondat,

pentru considerentele ce urmează:

S-a apreciat corect că

despăgubirile cuvenite pentru încăperea în suprafață de 19 m.p., imobil demolat

în cursul anului 1966, vor fi acordate conform dispozițiilor cuprinse în Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Dispoziția nr. AA, contestată

în cauza de față, a fost emisă de Primarul General al Municipiului București la

data de 19 decembrie 2008, după intrarea în vigoare a modificărilor aduse Legii

nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, și după publicarea în M. Of. a deciziei în

interesul Legii nr. 52 din 04 iunie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că trebuie acceptată

ideea că legiuitorul este liber să opteze atât în privința sferei bunurilor pentru

care se stabilește măsurile reparatorii, cât și a întinderii și a modalității de

acordare a acestora (jurisprudența Curții Constituționale fiind constantă în acest

sens) iar, pe de altă parte, că legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor

ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare.

Decizia pronunțată nu

a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001 și a deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a secțiilor unite

ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, respectiv instanța nu a interpretat greșit

sensul considerentelor deciziei nr. 52 din 4 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secțiile unite, întrucât tocmai ca urmare a aplicării lor efective

soluția instanțelor anterioare a fost în sensul acordării de măsuri reparatorii

în echivalent pentru imobilul în litigiu - încăperea în suprafață de 19 m.p. ce

a făcut obiectul notificării nr. JJ/2001.

În ceea ce privește pretenția

ce a constituit obiectul notificării nr. GG/2001, este important de reținut următoarele;

Pe de o parte, în calea

de atac extraordinară a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă

nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează

aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată.

Scopul acestei căi de

atac este, prin urmare, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea

ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel

în aprecierea probelor administrate în cauză, cu consecințe directe în planul reconfigurării

situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Pe de altă parte, soluția

instanței de apel s-a sprijinit pe o adresă a Primăriei Municipiului București,

Direcția patrimoniu, evidență proprietății și cadastru, din care a rezultat în mod

explicit o anumită situație de fapt, anume că imobilul a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului 95 din 21 iunie 1974, respectiv că suprafață expropriată

a fost de 245 m.p. teren și 192 m.p. construcții.

Fișa juridică a imobilului

la care au făcut trimitere reclamanții pune în mod just problema existenței unui

intervalul de timp relativ lung între momentul întocmirii schiței și emiterea decretului

și a dispoziției de expropriere - interval de timp pe parcursul căruia se puteau

produce modificări sub aspectul configurației imobilului - situație de fapt care

a influențat interpretarea și aplicarea la speță a dispozițiilor art. 24 din Lege

nr. 10/2001, conform cărora în absența unor probe contrare, existența și după caz,

întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ

sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare

măsura preluării abuzive.

În ceea ce privește modalitatea

de soluționare a cererii de restituire în natură a terenului în suprafață de 444,35

mp. și cea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafața de

238,15 m.p., decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 47

din Legea nr. 10/2001, a art. 1201 C. civ., respectiv a deciziei nr. XX din 19 martie

2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru următoarele

considerente:

S-a reținut corect că

prin puterea unor hotărâri judecătorești anterioare această chestiune litigioasă

a fost tranșată în mod irevocabil, cu toate consecințele legale pe care o astfel

de situație le impune.

Astfel, prin decizia civilă

nr. 290 din 14 februarie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

a stabilit că, pentru terenul de 643,20 m.p., situat în București, Șoseaua G., măsurile

reparatorii (stabilite de instanțele anterioare, sentința civilă nr. 2699/2004 a

Judecătoriei sectorului 4 București, definitivă prin decizia civilă nr. 1091

din 23 iunie 2006 a Tribunalului București, secția a V-a civilă) se vor acorda în

condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind procedurile administrative

pentru acordarea despăgubirilor.

S-a făcut mențiunea explicită

că instanțele fondului nu au invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor

judecătorești menționate anterior, ci au avut în vedere puterea de lucru judecat,

adică obligativitatea celor stabilite anterior, în mod irevocabil.

Cu privire la acest teren,

s-a stabilit că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, acesta nu mai poate fi

restituit în natură (decizia civilă 1091 din 23 iunie 2006 a Tribunalului București,

secția a V-a civilă) și că măsurile reparatorii prin echivalent cuvenite vor fi

stabilite și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (decizia

civilă nr. 290 din 14 februarie 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a

civilă).

Acest efect al puterii

lucrului judecat a împiedicat instanțele de judecată anterioare să reanalizeze cererea

de restituire în natură a suprafeței de 444,35 m.p. și cererea de despăgubiri pentru

suprafața de 238,15 m.p., cu precizarea explicită că toate aspectele prevăzute de

Legea nr. 10/2001 în legătură cu acest imobil au fost clarificate și stabilite,

instanțele analizând acțiunea reclamanților și prin prisma Legii nr. 10/2001.

În circumstanțele particulare

ale cauzei pendinte, redate în mod detaliat în expunerea de motive a hotărârilor

pronunțate, nu se poate susține că puterea de lucru judecat decurgând dintr-o acțiune

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, soluționată de instanțele judecătorești

până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ar fi fost înlăturată expres

prin dispozițiile art. 46 alin. (3), cu toate consecințele în privința termenului

de notificare prevăzut la art. 22 alin. (1) din lege și art. 47 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce privește aplicarea

în cauză a art. 47 din Legea nr. 10/2001, este relevant de reținut considerentele

Deciziei Curții Constituționale nr. 1055 din 09 octombrie 2008, conform cărora,

chiar dacă principiul puterii de lucru judecat nu este un principiu constituțional,

încălcarea lui prin textul de lege criticat contravine principiului separației puterilor

în stat, întrucât legiuitorul nu poate desființa hotărâri judecătorești definitive

și irevocabile, intervenind astfel în procesul de realizare a justiției.

Cât timp instanțele fondului

nu au invocat și reținut autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești

menționate anterior, ci au avut în vedere puterea de lucru judecat, adică obligativitatea

celor stabilite anterior, în mod irevocabil, invocarea condiției triplei identități

de părți, obiect și cauză, prevăzută de art. 1201 C. civ., este irelevantă cauzei

pendinte.

Împrejurarea că prin dispozițiile

Legii nr. 10/2001, ale H.G. nr. 250/2007, prin practica instanței de contencios

european și a instanțelor naționale, s-a stabilit că soluționarea tuturor notificărilor

formulate de foștii proprietari deposedați abuziv de bunurile lor trebuie să se

facă cu respectarea principiului prevalenței restituirii în natură, nu reprezintă

o critică pertinentă situației litigioase pendinte, întrucât procesul anterior a

avut-o în considerare, a apreciat-o în mod corespunzător, pronunțând o hotărâre

judecătorească înzestrată cu puterea lucrului judecat, ce s-a impus a fi valorificată.

Pentru toate aceste considerente

de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamanților ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanții M.D., T.E., M.P., M.M., G.R., P.I., M.F., M.Ș.C., M.MA., M.G.D.,

C. (M.) S.M. împotriva deciziei nr. 456A din 24 iunie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 aprilie 2011.