ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4617/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 316 din 27

februarie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată

contestația înaintată de reclamantele L.M.A. și P.R.M. împotriva pârâtei F.I.S.E.E.S.

SA privind anularea deciziei nr. 151 din 28 aprilie 2006.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța

de fond a reținut următoarele:

Prin Decretul nr. 379/1965, au fost expropriate

și trecute în administrarea I.R.E. București, terenul în suprafață de 1.463,39 m.p.

și construcțiile aferente, situate în București, fiind astfel trecuți în anexă la

decret, antecesorii reclamantelor.

Cum imobilul se încadrează în dispozițiile

art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a reținut că solicitarea

reclamantelor de a fi obligată pârâta la restituirea imobilului este nefondată.

Cu privire la solicitarea contestatoarelor

de a fi obligată intimata la restituirea imobilului teren prin compensare cu alte

bunuri și servicii, instanța de fond a reținut că potrivit art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea

învestită cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie motivată să

acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori, să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă, sau aceasta nu este acceptată

de persoana îndreptățită.

Or, reține instanța de fond, prin dispoziția

contestată s-a constatat că imobilul nu există și potrivit art. 26 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, constatându-se, în principal, în compensare cu alte bunuri sau

servicii, aferente de unitatea deținătoare și în subsidiar, despăgubiri la valoarea

de piață a imobilului, acordate în condițiile legii speciale, astfel că instanța

de fond a reținut că acțiunea reclamantelor este nefondat în condițiile în care

măsura compensării nu este posibilă iar acordarea despăgubirilor urmează a fi efectuată

în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel

reclamantele, iar prin decizia civilă nr. 435 din 16 iunie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul reclamantelor reținându-se următoarele.

Prin decizia nr. 536 din 04 martie 2002,

emisă de intimată, s-a stabilit că soluționarea notificării reclamantelor este de

competența Prefecturii Municipiului București potrivit art. 36 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001.

Ulterior, în baza corespondenței purtată

cu Prefectura Municipiului București și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

decizia nr. 536 a fost revocată și s-a emis decizia nr. 151 din 28 aprilie 2006,

prin care s-a stabilit valoarea estimativă a metrului pătrat de teren la 1.480,21

RON/m.p. fiind astfel propusă acordarea de despăgubiri care sunt de competența Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Instanța de apel a mai reținut că nu a

fost emisă nicio decizie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

ci doar s-a purtat o corespondență între Comisia Centrală și unitatea deținătoare,

căreia i s-a comunicat că are obligația să facă o propunere pe care să o înainteze

comisiei, ceea ce unitatea deținătoare a și făcut prin decizia nr. 151/2006.

Instanța de apel a mai reținut că atâta

vreme cât în cuprinsul deciziei atacate nu se regăsește nicio mențiune privind respingerea

notificării cu privire la construcție, instanța de fond nu avea niciun motiv să

desființeze decizia emisă, mai ales că în condițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001

pentru imobilele construcții demolate, notificarea se soluționează de primarul unității

administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobilul, în speță

Primarul General al Municipiului București.

S-a mai reținut de către instanța de apel

că în privința compensării solicitate, chiar dacă argumentul privind dreptul de

opțiune al reclamantelor cu privire la natura măsurilor compensatorii, este întemeiat,

nu au fost identificate în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii

ce ar putea fi oferite în compensare.

Imobilul reprezintă sediul principal al

unității deținătoare și este utilizat pentru desfășurarea activității curente a

acesteia, neputând fi fracționat în funcție de dorințele reclamantelor. Apartamentele

aflate în patrimoniul pârâtei sunt locuințe de serviciu destinate cazării propriului

personal, iar terenurile din localitatea Cerdac și Ciolpani sunt aferente unor construcții

care, de asemenea, sunt necesare activității societății comerciale sau constituie

mijloace de recreere la dispoziția salariaților acesteia.

Ca atare, reține instanța de apel niciunul

din bunurile identificate de expert nu pot fi apreciate ca fiind libere și supuse

acordării de măsuri reparatorii prin compensare în condițiile art. 26 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, republicată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat

recurs reclamantele, solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel

cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii instanței de

apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel recurentele susțin că instanța de

apel a reținut o stare de fapt neconformă cu probele de la dosar, în condițiile

în care s-a făcut dovada că in patrimoniul pârâtei se găsesc bunuri ce pot forma

obiectul compensării solicitate în condițiile Legii nr. 10/2001.

Recurentele mai învederează că instanța

de apel a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, în condițiile în care

sunt incidente dispozițiile art. 1 alin. (2) și (3) și art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Intimata s-a opus admiterii recursului.

Examinând hotărârea instanței de apel prin

prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține

că recursul este nefondat.

Instanța de apel a examinat cauza dispoziția

atacată prin prisma dispozițiilor art. 26 din Legea nr. 10/2001 reținând că, întrucât

imobilul obiect al notificării nu poate fi restituit în natură, și nici nu există

posibilitatea reală și efectivă de acordare a unui bun în compensare, este legală

și incidentă doar măsura reparatorie de acordare a despăgubirilor.

Față de dispozițiile art. 1 alin. (3)

și (5) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare

cu alte bunuri sau servicii se oferă doar de entitatea deținătoare și numai dintre

acele bunuri declarate a fi disponibile prin procesele de inventariere.

Este reală susținerea recurentelor în sensul

că oferirea de bunuri în compensare este o măsură reparatorie prevăzută de legea

specială, respectiv de art. 11 alin. (8) și art. 26 din Legea nr. 10/2001 și că

acordarea acestei măsuri nu este lăsată la aprecierea discreționară a entității

sesizate cu soluționarea notificării.

Astfel, doar în cazul în care se face dovada

că există bunuri pe care în mod abuziv, nejustificat, unitatea deținătoare refuză

să le ofere în compensare persoanelor cărora nu le poate restitui imobilele în natură,

instanța de judecată poate sancționa acest abuz, dispunând ea însăși acordarea acestei

măsuri reparatorii în echivalent, în soluționarea contestației intentate împotriva

dispoziției emise sau a refuzului emiterii acesteia.

Numai că în speță nu au fost identificate

în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite

în compensare.

Or, în cauză s-a dovedit că nu este incidentă

și nici posibilă măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri, motiv pentru care

susținerile recurentelor sunt nefondate.

În ce privește situația despăgubirilor

ce urmează a li se acorda reclamantelor ca măsură reparatorie, este de reținut că

potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr.

247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului

final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei

Primului Ministru care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare

la acordarea de titlu de despăgubire.

Din perspectiva celor expuse, niciuna din

criticile recurentelor nu este fondată, cu atât mai mult cu cât hotărârea instanței

de apel se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar o reapreciere

a probelor așa cum solicită recurentele, nu mai este prevăzută de art. 304 ca motiv

de nelegalitate, situație în care, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct.

5, 7 și 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanții P.R.M. și L.M.A. împotriva deciziei civile nr. 435 A din 16 iunie

2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

mai 2011.