ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7997/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7997/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 690 din 13 mai 2009,

Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea

reclamanților V.S. și V.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București,

prin primar general, a obligat pârâtul să emită o dispoziție pentru acordarea

de măsuri reparatorii în echivalent, în favoarea reclamanților, pentru imobilul

situat în București, str. S.G.I., sector 4, compus din teren în suprafață de

277 mp și construcția edificată pe acesta de 101 mp, respectiv construcție tip

locuință cu 3 camere și dependințe, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, a admis cererea expertului Ț.R. de suplimentare a

onorariului de expert cu suma de 900 RON reprezentând diferență de onorariu

pentru expertiza tehnică topografică, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor

de judecată.

Prima instanța a

reținut că prin Notificarea din 9 august 2001, reclamanții V.S. și V.M. au

solicitat restituirea imobilului în litigiu, preluat în mod abuziv de către

stat.

Tribunalul a

considerat că reclamanții, în raport de conduita unității deținătoare, nu pot

fi lipsiți de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, în

acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia

nr. XX din 19 martie 2007, decizie obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C.

proc. civ.

Această analiză pe

fond se impune cu atât mai mult cu cât pârâtul a ignorat Sentința civilă nr.

105 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului București, irevocabilă, prin care a

fost obligat să răspundă notificării reclamanților printr-o dispoziție

motivată.

Referitor la dreptul

de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că, prin

actul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 12 august 1954, soții V.S.

și V.M. au cumpărat de la numiții C.M., P.A. și P.N. acest imobil, compus din

teren în suprafață de 277 mp și clădirile aflate pe el, actul fiind transcris

la data de 14 august 1954 în registrul de transcripțiuni de la Tribunalul

Popular al Raionului "N.B." București.

Imobilul a fost

preluat în patrimoniul statului în baza Decretului de expropriere nr. 4 din 11

ianuarie 1983, construcțiile existente pe teren fiind ulterior demolate în

vederea construirii unor blocuri de locuințe.

V.M. a decedat la

data de 6 decembrie 2007, reclamantul V.I. fiind fiul acesteia și al

reclamantului V.S.

Din concluziile

raportului de expertiză a reieșit că terenul în litigiu este afectat în

totalitate de un bloc de locuințe și de amenajările exterioare aferente

acestuia - parcare, trotuare, aleea carosabilă, spații verzi, posibile rețele

subterane de utilități.

Reținând calitatea de

proprietari a reclamanților asupra imobilului în litigiu, precum și caracterul

abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul a constatat că reclamanții sunt

persoane îndreptățite la restituirea imobilului în temeiul dispozițiilor

reparatorii speciale ale acestui act normativ.

În ceea ce privește

modalitatea de restituire, tribunalul a reținut că restituirea în natură nu

este posibilă, având în vedere situația de fapt stabilită anterior, recunoscută

și de reclamanți, pârâtului revenindu-i obligația de restituire prin echivalent

a imobilului notificat, în raport de prevederile art. 1 alin. (2), coroborat cu

art. 11 din lege.

Referitor la

solicitarea reclamanților de acordare în compensare a unor terenuri învecinate,

tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată.

Împrejurarea că

entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire are posibilitatea acordării,

ca măsură reparatorie prin echivalent, a altor bunuri sau servicii deținute de

aceasta, nu are nicio legătură cu principiul prevalenței restituirii în natură

a imobilelor consacrat de Legea nr. 10/2001, pe care pârâtul nu are obligația

să îl respecte în acest caz, fiind evident că măsura compensării cu un alt

imobil nu reprezintă o restituire în natură a imobilului notificat.

Tribunalul a

constatat că nu există nici un raport juridic direct între reclamanți și

pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca

obiect pretențiile deduse judecății în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a

fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește

imobilul în litigiu și a măsurilor reparatorii ce pot fi acordate prin legea

specială, motiv pentru care a respins acțiunea formulată împotriva acestui

pârât ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă

nr. 502/A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul

pârâtului, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în

sensul că a stabilit măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 277

mp din București, str. S.G.I., sector 4, prin compensare cu terenul în suprafață

de 277 mp situat în București, str. N., sector 4, conform raportului de

expertiză întocmit în cauză de expert Ț.R., anexa 4 ce face parte integrantă

din hotărâre, a menținut restul dispozițiilor sentinței.

În ceea ce privește

apelul pârâtului, s-a reținut că acesta a persistat în refuzul de soluționare a

notificării, astfel încât în mod legal instanța de fond a aplicat în cauză

dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a soluționat pe fond notificarea.

În ceea ce privește

apelul reclamanților, Curtea l-a apreciat întemeiat în parte, respectiv sub

aspectul modalității concrete de reparație stabilită de instanța de fond.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, conform cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului este obligat să acorde persoanei îndreptățite în

compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

S-a avut în vedere

concluziile raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză de ing. Ț.R.

care a identificat imobilul-teren situat în București, str. N., sector 4, având

suprafața totală de 381 mp, teren care este liber. Expertul a statuat și faptul

că terenurile sunt echivalente în ceea ce privește prețul unitar și ca atare a

identificat în anexa 4 din expertiză suprafața de teren de 277 mp care poate fi

atribuită reclamanților, în compensare.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 23 februarie 2011,

reclamanții V.S. și V.I., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub

următoarele aspecte:

Potrivit

dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii au

obligația să se pronunțe asupra obiectului cererii deduse judecații.

Instanța de apel,

prin hotărârea pronunțată, a încălcat principiul disponibilității și echilibrul

procesual al părților, pronunțându-se parțial asupra criticilor cu care a fost

învestită prin motivele de apel.

Instanța de apel a

soluționat doar parțial fondul pricinii, în condițiile în care, prin acțiunea

principală și prin motivele de apel formulate, cei doi reclamanți-recurenți au

solicitat, concomitent cu atribuirea unui teren echivalent celui expropriat și

acordarea de despăgubiri bănești.

Conform practicii

judecătorești, instanțele de judecată au competența de a se pronunța pe

cuantumul despăgubirilor bănești, mai ales că Fondul Proprietatea s-a dovedit a

fi nefuncțional, iar dispozițiile Legii nr. 247/2005, prevăzute în Titlul VII

nu pot fi puse în aplicare.

În ceea ce privește

plata despăgubirilor bănești pentru construcțiile demolate, instanța trebuia să

rețină în cauză Ministerul Finanțelor Publice, care asigura fondurile necesare

în vederea achitării despăgubirilor, conform Titlului VII, art. 1 pct. 5 din

Legea nr. 247/2005, așa cum a fost introdus prin pct. I din O.U.G. nr. 81/2007.

În același sens, au

fost invocate dispozițiile art. 8 al Cap. 2 din Titlul VII al Legii nr.

247/2005, conform cărora până la finalizarea procesului de despăgubire,

Ministerul Finanțelor Publice va reprezenta Statul Român, ca acționar al

Fondului Proprietatea și va exercita toate drepturile ce decurg din această

calitate.

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce urmează:

Reținând calitatea de

proprietari a reclamanților asupra imobilului în litigiu, precum și caracterul

abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, republicată, instanțele anterioare au constatat că

reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea imobilului în temeiul

dispozițiilor reparatorii speciale ale acestui act normativ.

În drept, au fost

avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

republicată, conform cărora în ipoteza în care restituirea în natură nu este

posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz,

prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună

acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de

stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv,

în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este

acceptată de persoana îndreptățită.

Sub aspectul

modalității concrete de restituire, instanțele anterioare au constatat că

restituirea în natură nu este posibilă, având în vedere situația de fapt

stabilită anterior, necontestată în cauză, pârâtului revenindu-i obligația de a

asigura restituirea prin echivalent a imobilului în litigiu, în condițiile

legii, respectiv art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 11 din lege, deja

configurate de dispozitivul hotărârilor judecătorești pronunțate anterior în

cauză.

În raport de data

soluționării pe fond a notificării, moment care se situează după intrarea în

vigoare a Legii nr. 247/2005, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 și

urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în ceea ce privește regimul

stabilirii și plății despăgubirilor. În același sens, au fost avute în vedere

și dispozițiile Deciziei nr. LII din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

În acest context

normativ, rezultă obligația unității deținătoare de a emite decizii/dispoziții

de soluționare a notificării reclamantului, Legea nr. 247/2005 prevăzând însă o

procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că

procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor,

deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispozițiilor Titlului VII al Legii

nr. 247/2005.

Dispozițiile art. 13

alin. (1) din Legea nr. 247/2005 precizează că pentru analizarea și stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor

acestei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru,

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin.

(5), secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților.

Instanțele anterioare

au apreciat corect că nu există nici un raport juridic direct între reclamanți

și pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având

ca obiect pretențiile deduse judecății în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum

a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește

imobilul în litigiu și măsurile reparatorii ce pot fi acordate prin legea

specială, motiv pentru care au respins acțiunea formulată împotriva acestui

pârât, ca neîntemeiată.

Practica

judecătorească nu poate fi invocată pentru obținerea despăgubirilor bănești

pentru construcțiile demolate, într-o altă procedură decât cea prevăzută de

lege.

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității și al

echilibrului procesual al părților - instanța de apel s-ar fi pronunțat doar

parțial asupra solicitărilor din apel - Înalta Curte o apreciază ca nefondată,

întrucât faptul că recurenții-reclamanți au obținut doar o schimbare în parte a

hotărârii de primă instanță, cu menținerea celorlalte dispoziții ale acesteia,

nu înseamnă o cercetare parțială a criticilor de nelegalitate.

De altfel,

recurenții-reclamanți nici nu indică o situație concretă de interpretare sau

aplicare greșită a legii, ci doar își expun nemulțumirea față de faptul că nu

au obținut despăgubiri bănești cuantificate de instanță pentru restul

imobilului în litigiu.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile reclamanților ca

nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții V.S. și V.I. împotriva Deciziei nr. 502A din

29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2011.