ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7997/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 690 din 13 mai 2009, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte acțiunea reclamanților V.S. și V.I., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, a obligat pârâtul să emită o dispoziție pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în favoarea reclamanților, pentru imobilul situat în București, str. S.G.I., sector 4, compus din teren în suprafață de 277 mp și construcția edificată pe acesta de 101 mp, respectiv construcție tip locuință cu 3 camere și dependințe, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamanților în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis cererea expertului Ț.R.

de suplimentare a onorariului de expert cu suma de 900 RON reprezentând diferență de onorariu pentru expertiza tehnică topografică, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată. Prima instanța a reținut că prin Notificarea din 9 august 2001, reclamanții V.S. și V.M. au solicitat restituirea imobilului în litigiu, preluat în mod abuziv de către stat. Tribunalul a considerat că reclamanții, în raport de conduita unității deținătoare, nu pot fi lipsiți de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, decizie obligatorie potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Această analiză pe fond se impune cu atât mai mult cu cât pârâtul a ignorat Sentința civilă nr. 105 din 17 ianuarie 2007 a Tribunalului București, irevocabilă, prin care a fost obligat să răspundă notificării reclamanților printr-o dispoziție motivată.

Referitor la dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, tribunalul a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 12 august 1954, soții V.S. și V.M. au cumpărat de la numiții C.M., P.A. și P.N. acest imobil, compus din teren în suprafață de 277 mp și clădirile aflate pe el, actul fiind transcris la data de 14 august 1954 în registrul de transcripțiuni de la Tribunalul Popular al Raionului "N.B." București. Imobilul a fost preluat în patrimoniul statului în baza Decretului de expropriere nr. 4 din 11 ianuarie 1983, construcțiile existente pe teren fiind ulterior demolate în vederea construirii unor blocuri de locuințe. V.M. a decedat la data de 6 decembrie 2007, reclamantul V.I.

fiind fiul acesteia și al reclamantului V.S. Din concluziile raportului de expertiză a reieșit că terenul în litigiu este afectat în totalitate de un bloc de locuințe și de amenajările exterioare aferente acestuia - parcare, trotuare, aleea carosabilă, spații verzi, posibile rețele subterane de utilități. Reținând calitatea de proprietari a reclamanților asupra imobilului în litigiu, precum și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, tribunalul a constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea imobilului în temeiul dispozițiilor reparatorii speciale ale acestui act normativ.

În ceea ce privește modalitatea de restituire, tribunalul a reținut că restituirea în natură nu este posibilă, având în vedere situația de fapt stabilită anterior, recunoscută și de reclamanți, pârâtului revenindu-i obligația de restituire prin echivalent a imobilului notificat, în raport de prevederile art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 11 din lege. Referitor la solicitarea reclamanților de acordare în compensare a unor terenuri învecinate, tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată. Împrejurarea că entitatea învestită cu soluționarea cererii de restituire are posibilitatea acordării, ca măsură reparatorie prin echivalent, a altor bunuri sau servicii deținute de aceasta, nu are nicio legătură cu principiul prevalenței restituirii în natură a imobilelor consacrat de Legea nr. 10/2001, pe care pârâtul nu are obligația să îl respecte în acest caz, fiind evident că măsura compensării cu un alt imobil nu reprezintă o restituire în natură a imobilului notificat.

Tribunalul a constatat că nu există nici un raport juridic direct între reclamanți și pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretențiile deduse judecății în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește imobilul în litigiu și a măsurilor reparatorii ce pot fi acordate prin legea specială, motiv pentru care a respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât ca neîntemeiată.

Prin Decizia civilă nr. 502/A din 29 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul pârâtului, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, în sensul că a stabilit măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul de 277 mp din București, str. S.G.I., sector 4, prin compensare cu terenul în suprafață de 277 mp situat în București, str. N., sector 4, conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert Ț.R., anexa 4 ce face parte integrantă din hotărâre, a menținut restul dispozițiilor sentinței. În ceea ce privește apelul pârâtului, s-a reținut că acesta a persistat în refuzul de soluționare a notificării, astfel încât în mod legal instanța de fond a aplicat în cauză dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a soluționat pe fond notificarea.

În ceea ce privește apelul reclamanților, Curtea l-a apreciat întemeiat în parte, respectiv sub aspectul modalității concrete de reparație stabilită de instanța de fond. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

S-a avut în vedere concluziile raportului de expertiză judiciară întocmit în cauză de ing. Ț.R. care a identificat imobilul-teren situat în București, str. N., sector 4, având suprafața totală de 381 mp, teren care este liber. Expertul a statuat și faptul că terenurile sunt echivalente în ceea ce privește prețul unitar și ca atare a identificat în anexa 4 din expertiză suprafața de teren de 277 mp care poate fi atribuită reclamanților, în compensare. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 23 februarie 2011, reclamanții V.S. și V.I., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Potrivit dispozițiilor art. 129 pct. 6 C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii au obligația să se pronunțe asupra obiectului cererii deduse judecații.

Instanța de apel, prin hotărârea pronunțată, a încălcat principiul disponibilității și echilibrul procesual al părților, pronunțându-se parțial asupra criticilor cu care a fost învestită prin motivele de apel. Instanța de apel a soluționat doar parțial fondul pricinii, în condițiile în care, prin acțiunea principală și prin motivele de apel formulate, cei doi reclamanți-recurenți au solicitat, concomitent cu atribuirea unui teren echivalent celui expropriat și acordarea de despăgubiri bănești. Conform practicii judecătorești, instanțele de judecată au competența de a se pronunța pe cuantumul despăgubirilor bănești, mai ales că Fondul Proprietatea s-a dovedit a fi nefuncțional, iar dispozițiile Legii nr. 247/2005, prevăzute în Titlul VII nu pot fi puse în aplicare.

În ceea ce privește plata despăgubirilor bănești pentru construcțiile demolate, instanța trebuia să rețină în cauză Ministerul Finanțelor Publice, care asigura fondurile necesare în vederea achitării despăgubirilor, conform Titlului VII, art. 1 pct. 5 din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost introdus prin pct. I din O.U.G. nr. 81/2007. În același sens, au fost invocate dispozițiile art. 8 al Cap. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, conform cărora până la finalizarea procesului de despăgubire, Ministerul Finanțelor Publice va reprezenta Statul Român, ca acționar al Fondului Proprietatea și va exercita toate drepturile ce decurg din această calitate.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: Reținând calitatea de proprietari a reclamanților asupra imobilului în litigiu, precum și caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, instanțele anterioare au constatat că reclamanții sunt persoane îndreptățite la restituirea imobilului în temeiul dispozițiilor reparatorii speciale ale acestui act normativ.

În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, conform cărora în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Sub aspectul modalității concrete de restituire, instanțele anterioare au constatat că restituirea în natură nu este posibilă, având în vedere situația de fapt stabilită anterior, necontestată în cauză, pârâtului revenindu-i obligația de a asigura restituirea prin echivalent a imobilului în litigiu, în condițiile legii, respectiv art. 1 alin. (2), coroborat cu art. 11 din lege, deja configurate de dispozitivul hotărârilor judecătorești pronunțate anterior în cauză. În raport de data soluționării pe fond a notificării, moment care se situează după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 și urm. din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 în ceea ce privește regimul stabilirii și plății despăgubirilor.

În același sens, au fost avute în vedere și dispozițiile Deciziei nr. LII din 04 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În acest context normativ, rezultă obligația unității deținătoare de a emite decizii/dispoziții de soluționare a notificării reclamantului, Legea nr. 247/2005 prevăzând însă o procedură specială obligatorie privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, ceea ce înseamnă că procedura judiciară nu poate suplini procedura administrativă de acordare a despăgubirilor, deoarece în acest fel s-ar eluda spiritul dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 precizează că pentru analizarea și stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor acestei legi, se constituie, în subordinea Cancelariei Primului-Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, iar conform art. 13 alin. (5), secretariatul acestei comisii se asigură de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Instanțele anterioare au apreciat corect că nu există nici un raport juridic direct între reclamanți și pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect pretențiile deduse judecății în temeiul Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, în ceea ce privește imobilul în litigiu și măsurile reparatorii ce pot fi acordate prin legea specială, motiv pentru care au respins acțiunea formulată împotriva acestui pârât, ca neîntemeiată.

Practica judecătorească nu poate fi invocată pentru obținerea despăgubirilor bănești pentru construcțiile demolate, într-o altă procedură decât cea prevăzută de lege. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului disponibilității și al echilibrului procesual al părților - instanța de apel s-ar fi pronunțat doar parțial asupra solicitărilor din apel - Înalta Curte o apreciază ca nefondată, întrucât faptul că recurenții-reclamanți au obținut doar o schimbare în parte a hotărârii de primă instanță, cu menținerea celorlalte dispoziții ale acesteia, nu înseamnă o cercetare parțială a criticilor de nelegalitate. De altfel, recurenții-reclamanți nici nu indică o situație concretă de interpretare sau aplicare greșită a legii, ci doar își expun nemulțumirea față de faptul că nu au obținut despăgubiri bănești cuantificate de instanță pentru restul imobilului în litigiu.

Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile reclamanților ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții V.S. și V.I. împotriva Deciziei nr. 502A din 29 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2011.