ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6361/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 316 din 27 noiembrie 2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația înaintată de reclamantele L.M.A. și P.R.M. împotriva pârâtei F.I.S.E.E.S. SA privind anularea Deciziei nr. 151 din 28 aprilie 2006. Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele: Cum imobilul se încadrează în dispozițiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a reținut că solicitarea reclamantelor de a fi obligată pârâta la restituirea imobilului este nefondată.

Cu privire la solicitarea contestatoarelor de a fi obligată intimata la restituirea imobilului teren prin compensare cu alte bunuri și servicii, instanța de fond a reținut că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată ca prin decizie motivată să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori, să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă, sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Or, a reținut instanța de fond, prin dispoziția contestată s-a constatat că imobilul nu există și potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constatându-se, în principal, în compensare cu alte bunuri sau servicii, aferente de unitatea deținătoare și în subsidiar, despăgubiri la valoarea de piață a imobilului, acordate în condițiile legii speciale, astfel că instanța de fond a reținut că acțiunea reclamantelor este nefondată în condițiile în care măsura compensării nu este posibilă, iar acordarea despăgubirilor urmează a fi efectuată în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele iar prin Decizia civilă nr. 435 din 16 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul reclamantelor reținându-se următoarele: Prin Decizia nr. 536 din 04 martie 2002, emisă de intimată s-a stabilit că soluționarea notificării reclamantelor este de competența Prefecturii Municipiului București potrivit art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Instanța de apel a mai reținut, că nu a fost emisă nicio decizie de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ci doar s-a purtat o corespondență între Comisia Centrală și unitatea deținătoare, căreia i s-a comunicat că are obligația să facă o propunere pe care să o înainteze comisiei ceea ce unitatea deținătoare a și făcut prin Decizia nr. 151/2006.

Instanța de apel a mai reținut că atâta vreme cât în cuprinsul deciziei atacate nu se regăsește nicio mențiune privind respingerea notificării cu privire la construcție, instanța de fond nu avea niciun motiv să desființeze decizia emisă, mai ales că în condițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele construcții demolate, notificarea se soluționează de primarul unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobilul, în speță Primarul General al Municipiului București. S-a mai reținut de către instanța de apel că în privința compensării solicitate, chiar dacă argumentul privind dreptul de opțiune al reclamantelor cu privire la natura măsurilor compensatorii, este întemeiat, nu au fost identificate în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite în compensare.

Ca atare, reține instanța de apel că niciunul din bunurile identificate de expert nu pot fi apreciate ca fiind libere și supuse acordării de măsuri reparatorii prin compensare în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantele solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului, astfel cum a fost formulat. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că recursul este nefondat. Față de dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se oferă doar de entitatea deținătoare și numai dintre acele bunuri declarate a fi disponibile prin procesele de inventariere.

În speță, nu au fost identificate în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite în compensare. În ce privește situația despăgubirilor ce urmează a li se acorda reclamantelor ca măsură reparatorie, este de reținut că potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea de titlu de despăgubire. Din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentelor nu a fost apreciată ca fondată, cu atât mai mult cu cât hotărârea instanței de apel se circumscrie dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc.

civ., iar o reapreciere a probelor așa cum solicită recurentele, nu mai este prevăzută de art. 304 ca motiv de nelegalitate, situație în care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., recursul reclamantelor a fost respins nefondat prin Decizia civilă nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin cererea înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, contestatoarele P.R.M. și L.M.A. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 4617 din 30 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul civil nr. 9566/3/2006, indicând drept temei de drept al contestației în anulare art. 318 alin. (1) C. proc.

civ. Se invocă faptul că s-a omis a se analiza motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, se susține că instanța de apel, în mod nelegal a respins proba cu expertiză topo, nefiind analizat acest motiv de nelegalitate. Și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susține că nu ar fi fost analizat de instanța de recurs, și anume, deși s-ar fi reținut în considerentele deciziei dreptul de opțiune al reclamantelor, nu au fost identificate bunurile sau serviciile ce ar putea fi oferite în compensare. Contestatoarele mai susțin că singurul motiv de recurs cercetat de instanța de recurs a fost motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., dar acesta este rezultatul unei greșeli materiale, reținându-se că nu există bunuri care să poată fi oferite în compensare, în condițiile în care proba cu expertiză și înscrisurile depuse la dosar menționau existența unor astfel de bunuri. Analizând contestația în anulare formulată de contestatoarele P.R.M. și L.M.A., împotriva Deciziei civile nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție , secția civilă și de proprietate intelectuală, se constată că aceasta nu poate fi primită. Art. 318 (1) C. proc. civ. teza a II-a prevede că hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Criticile formulate de contestatoare cu privire la neanalizarea a două motive de recurs de către instanța de casare nu subzistă. Astfel, în considerentele deciziei instanței de recurs se reține că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ. Instanța de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin motivul de casare ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a recurentului nu deschide calea contestației în anulare. Pe de altă parte, dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale esențiale, determinante pentru soluția pronunțată.

Textul de lege vizează deci, acele greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date esențiale ale dosarului cauzei. Motivul invocat de contestatoare, și anume nereținerea existenței unor bunuri care puteau fi oferite în compensare nu constituie o astfel de greșeală materială care să atragă incidența art. 318 C. proc. civ., criticile formulate vizează exclusiv fondul cauzei, în legătură cu soluția pronunțată de instanță, critici ce nu pot fi primite, întrucât contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor. Pentru aceste considerente, se va respinge contestația în anulare formulată împotriva Deciziei civile nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare împotriva Deciziei nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, formulată de contestatoarele P.R.M. și L.M.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV