ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6361/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 316 din 27 noiembrie

2007 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca

neîntemeiată contestația înaintată de reclamantele L.M.A. și P.R.M. împotriva

pârâtei F.I.S.E.E.S. SA privind anularea Deciziei nr. 151 din  28 aprilie 2006.

Pentru a pronunța

această hotărâre instanța de fond a reținut următoarele:

Cum imobilul se

încadrează în dispozițiile art. 18 lit. b) din Legea nr. 10/2001, instanța de

fond a reținut că solicitarea reclamantelor de a fi obligată pârâta la

restituirea imobilului este nefondată.

Cu privire la solicitarea

contestatoarelor de a fi obligată intimata la restituirea imobilului teren prin

compensare cu alte bunuri și servicii, instanța de fond a reținut că potrivit

art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, dacă restituirea în

natură nu este posibilă, entitatea învestită cu soluționarea notificării este

obligată ca prin decizie motivată să acorde persoanei îndreptățite, în

compensare, alte bunuri sau servicii, ori, să propună acordarea de despăgubiri

în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă, sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Or, a reținut

instanța de fond, prin dispoziția contestată s-a constatat că imobilul nu

există și potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, constatându-se, în

principal, în compensare cu alte bunuri sau servicii, aferente de unitatea

deținătoare și în subsidiar, despăgubiri la valoarea de piață a imobilului,

acordate în condițiile legii speciale, astfel că instanța de fond a reținut că

acțiunea reclamantelor este nefondată în condițiile în care măsura compensării

nu este posibilă, iar acordarea despăgubirilor urmează a fi efectuată în

condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel reclamantele iar prin Decizia civilă nr. 435 din 16

aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins

apelul reclamantelor reținându-se următoarele:

Prin Decizia nr. 536

din 04 martie 2002, emisă de intimată s-a stabilit că soluționarea notificării

reclamantelor este de competența Prefecturii Municipiului București potrivit

art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a

mai reținut, că nu a fost emisă nicio decizie de către Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, ci doar s-a purtat o corespondență între Comisia

Centrală și unitatea deținătoare, căreia i s-a comunicat că are obligația să

facă o propunere pe care să o înainteze comisiei ceea ce unitatea deținătoare a

și făcut prin Decizia nr. 151/2006.

Instanța de apel a

mai reținut că atâta vreme cât în cuprinsul deciziei atacate nu se regăsește

nicio mențiune privind respingerea notificării cu privire la construcție,

instanța de fond nu avea niciun motiv să desființeze decizia emisă, mai ales că

în condițiile art. 32 din Legea nr. 10/2001 pentru imobilele construcții

demolate, notificarea se soluționează de primarul unității

administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială se află imobilul, în

speță Primarul General al Municipiului București.

S-a mai reținut de

către instanța de apel că în privința compensării solicitate, chiar dacă

argumentul privind dreptul de opțiune al reclamantelor cu privire la natura

măsurilor compensatorii, este întemeiat, nu au fost identificate în patrimoniul

pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar putea fi oferite în compensare.

Ca atare, reține

instanța de apel că niciunul din bunurile identificate de expert nu pot fi

apreciate ca fiind libere și supuse acordării de măsuri reparatorii prin

compensare în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat recurs reclamantele solicitând modificarea ei în sensul

admiterii apelului, astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte a reținut că recursul este nefondat.

Față de dispozițiile

art. 1 alin. (3) și (5) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin

echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se oferă doar de

entitatea deținătoare și numai dintre acele bunuri declarate a fi disponibile

prin procesele de inventariere.

În speță, nu au fost

identificate în patrimoniul pârâtei niciun fel de bunuri sau servicii ce ar

putea fi oferite în compensare.

În ce privește

situația despăgubirilor ce urmează a li se acorda reclamantelor ca măsură

reparatorie, este de reținut că potrivit prevederilor art. 13 lit. a) din

Capitolul III Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii și

plății despăgubirilor, stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face

de Comisia Centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru

care are ca principală atribuție emiterea deciziilor referitoare la acordarea

de titlu de despăgubire.

Din perspectiva celor

expuse, niciuna din criticile recurentelor nu a fost apreciată ca fondată, cu

atât mai mult cu cât hotărârea instanței de apel se circumscrie dispozițiilor

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., iar o reapreciere a probelor așa cum solicită

recurentele, nu mai este prevăzută de art. 304 ca motiv de nelegalitate,

situație în care nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C.

proc. civ., recursul reclamantelor a fost respins nefondat prin Decizia civilă

nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin cererea

înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție, contestatoarele P.R.M. și

L.M.A. au formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 4617

din 30 mai 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

civilă și de proprietate intelectuală, în Dosarul civil nr. 9566/3/2006,

indicând drept temei de drept al contestației în anulare art. 318 alin. (1) C.

proc. civ.

Se invocă faptul că

s-a omis a se analiza motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 5 C.

proc. civ., referitor la încălcarea normelor de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, se susține că

instanța de apel, în mod nelegal a respins proba cu expertiză topo, nefiind

analizat acest motiv de nelegalitate. Și motivul de nelegalitate prevăzut de

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se susține că nu ar fi fost analizat de instanța

de recurs, și anume, deși s-ar fi reținut în considerentele deciziei dreptul de

opțiune al reclamantelor, nu au fost identificate bunurile sau serviciile ce ar

putea fi oferite în compensare.

Contestatoarele mai

susțin că singurul motiv de recurs cercetat de instanța de recurs a fost

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar acesta este

rezultatul unei greșeli materiale, reținându-se că nu există bunuri care să poată

fi oferite în compensare, în condițiile în care proba cu expertiză și

înscrisurile depuse la dosar menționau existența unor astfel de bunuri.

Analizând contestația

în anulare formulată de contestatoarele P.R.M. și L.M.A., împotriva Deciziei

civile nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție , secția

civilă și de proprietate intelectuală, se constată că aceasta nu poate fi

primită.

Art. 318 (1) C. proc.

civ. teza a II-a prevede că hotărârile instanței de recurs pot fi atacate cu

contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte,

a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de

casare.

Criticile formulate

de contestatoare cu privire la neanalizarea a două motive de recurs de către

instanța de casare nu subzistă.

Astfel, în

considerentele deciziei instanței de recurs se reține că nu sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Instanța de recurs nu

este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin

motivul de casare ci poate să le analizeze global, printr-un raționament

juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial,

astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a

recurentului nu deschide calea contestației în anulare.

Pe de altă parte,

dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ. prevăd că hotărârile instanțelor de

recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când dezlegarea dată

este rezultatul unei greșeli materiale esențiale, determinante pentru soluția

pronunțată. Textul de lege vizează deci, acele greșeli materiale cu caracter

procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate. În această

categorie intră greșeli de fapt, involuntare, comise prin confundarea unor date

esențiale ale dosarului cauzei.

Motivul invocat de

contestatoare, și anume nereținerea existenței unor bunuri care puteau fi

oferite în compensare nu constituie o astfel de greșeală materială care să

atragă incidența art. 318 C. proc. civ., criticile formulate vizează exclusiv

fondul cauzei, în legătură cu soluția pronunțată de instanță, critici ce nu pot

fi primite, întrucât contestația în anulare nu implică reexaminarea fondului

sau reaprecierea probelor.

Pentru aceste

considerente, se va respinge contestația în anulare formulată împotriva

Deciziei civile nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare împotriva Deciziei nr. 4617 din 30 mai 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, formulată de

contestatoarele P.R.M. și L.M.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV