ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3530/2013

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 782 din 9 iunie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de reclamantele N.C.L. și C.D. împotriva dispoziției din 27 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului București. Pentru a dispune în acest sens, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept: Prin dispoziția din 27 ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, s-a respins cererea de restituire, în natură, a imobilului situat în București, sector 2, compus din teren și construcție demolată, cu motivarea că terenul este afectat de elemente de sistematizare (aleea de acces betonată, jardiniere beton amenajate ornamental, precum și rețea de alimentare electrică a stâlpilor de iluminat), iar construcția este demolată.

Prin aceeași dispoziție, s-au acordat reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobil și s-a dispus comunicarea măsurii către C.C.S.D., instanța constatând că sunt aplicabile dispozițiile art. 7, 24 și 24 3 din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005. Instanța de fond, având în vedere actele care au format dosarul de restituire al Comisiei ce a analizat notificarea reclamantelor și în lipsa oricăror probe privind posibilitatea restituirii în natură, a constatat că dispoziția emisă este temeinică.

Raportul de expertiză extrajudiciară depus de reclamante, din care ar rezulta posibilitatea restituirii, în natură, a unei părți din teren, precum și a unui teren alăturat, în compensare, nu a fost reținut, de către instanța de fond, ca fiind relevant în examinarea temeiniciei și legalității dispoziției contestate, deoarece, pe de-o parte, expertiza nu a fost însușită, în totalitate, de pârâți, iar, pe de altă parte, întrucât a considerat că, din probe, rezultă că terenul este afectat de elemente de sistematizare.

Referitor la susținerea contestatoarelor, potrivit cu care unitatea deținătoare este ținută să ofere alte bunuri, terenuri în compensare, înainte de a acorda alte măsuri reparatorii în echivalent, s-a arătat că această susținere nu este întemeiată, deoarece, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată după modificările aduse prin Legea nr. 247/2005, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită este obligată să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Instanța a arătat că acordarea altor bunuri sau servicii este condiționată de inexistența situațiilor menționate, ce trebuia probate în cauză. În concluzie, s-a arătat că pârâta a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale la emiterea dispoziției, inclusiv a prevederilor Legii nr. 247/2005, titlul VII, art. 16, conform cărora evaluarea imobilului și stabilirea cuantumului concret al despăgubirilor sunt atribuții ce aparțin C.CS.D. Pentru aceste motive, a fost respinsă contestația, ca neîntemeiată, și menținută, ca temeinică și legală, dispoziția contestată. Împotriva sentinței au declarat apel reclamantele contestatoare N.C.L. și C.D. Prin Decizia civilă nr. 795 din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

Instanța de apel a reținut, în fapt, față de raportul de expertiză întocmit, în apel, de expert P.M., că o parte din terenul inițial, și anume suprafața de 265 mp, a fost inclusă în zona de carosabil și trotuar pietonal. Pe restul suprafeței de teren, identificată la adresele poștale nr. 87 și 89, au existat construcții, care au fost demolate în scopul amenajării Parcului Plumbuita. Pe amplasamentul fostului teren și în jurul acestuia, în prezent, există amenajări de spații verzi, alei de acces în parc, monument – ceas public, cămine de vizitare, rețele edilitare subterane și stâlpi de iluminat public. A mai arătat expertul că nu poate identifica în zona adiacentă, pe o rază de 5.000 mp, un alt teren, neafectat de elemente de sistematizare.

Primăria Municipiului București a depus adresă, din care rezultă că parcelele de teren aparținând imobilelor care sunt cuprinse în perimetrul Parcului P., ce constituie domeniul public al Municipiului București, conform Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 24/2007, privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane. În raport de situația de fapt astfel reținută, Curtea a constatat că sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, pentru suprafața de teren care este afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele.

Prin Decizia nr. 8512 din 22 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza la aceeași instanță, pentru judecarea apelului. Pentru a dispune în acest sens, Înalta Curte a reținut că, în apel, s-a depus de recurente un set de înscrisuri, din care rezultă că suprafața de 340 mp nu este afectată de niciun element de sistematizare și că acestea au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză prin care expertul trebuia să răspundă la două întrebări: să precizeze care este suprafața de teren liberă din cea evidențiată în anexa 3, și care este afectată de elemente de sistematizare, respectiv care sunt aceste elemente.

Instanța de apel a încuviințat obiecțiunile formulate și, după trei termene, în care expertul nu a răspuns la obiecțiuni, a acordat cuvântul pe fond. Înalta Curte a arătat că lămurirea acestor aspecte era esențială pentru corecta soluționare a cauzei, pentru a se face distincția între teren liber, teren liber de construcții sau afectat de elemente de sistematizare. Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 254/2/2010. Prin Decizia civilă nr. 499/ A pronunțată la 8 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamante.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele: Apelantele au susținut că, prin dispoziția contestată, s-au încălcat prevederile art. 3 lit. a) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cărora pârâta ar fi trebuit să dea, în compensare, alte bunuri, în speță, alte terenuri, cum ar fi cel de 300 mp, menționat în expertiza extrajudiciară, suprafață care, alipită la suprafața rămasă liberă, ar totaliza exact 672 mp, suprafață solicitată de contestatoare. Au mai arătat că este nereală afirmația Primăriei Municipiului București, în sensul că acest teren este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare, deoarece elementele de sistematizare se referă doar la o jardinieră de beton, care nu afectează terenul, jardiniera aflându-se în partea dreaptă a terenului.

De asemenea, mai există un lampadar electric, tot pe partea dreaptă. Apelantele au afirmat că, în opinia lor, aceste elemente nu reprezintă impedimente la retrocedarea în natură. Cu ocazia rejudecării apelului expertul P.M. a răspuns la obiecțiunile încuviințate de instanță.Conform răspunsului la obiecțiuni, s-a arătat că, potrivit P.U.G. al Municipiului București, parcelele se află în interiorul Parcului P., în zona clasificată V.L.C. - spații plantate protejate.Expertul a arătat că își declină competența de a analiza planșele fotografice depuse la dosar, nefiind o operațiune tehnică specifică expertizei topografice. Instanța a încuviințat și o cercetare la fața locului, în urma efectuării căreia s-a încheiat procesul verbal din 6 septembrie 2010. Pe fondul pretențiilor reclamantelor, Curtea a reținut că, potrivit raportului de expertiză întocmit de P.M.

în primul ciclu procesual, s-a identificat o fostă proprietate pretinsă de apelantele contestatoare. S-a arătat că parcela, în suprafața de 205 mp, este inclusă în domeniul public - carosabil și trotuar. Parcelele, în suprafață de 162 mp și în suprafață de 175 mp - au constituit obiect al Decretului nr. 238/1974, în scopul amenajării Parcului P. S-a mai arătat că, pe amplasamentele fostului teren și în jurul acestuia, în prezent, există amenajări constând în spații verzi, alei de acces în parc, monument – ceas public, cămine de vizitare, rețele edilitare subterane, stâlpi de iluminat public. Parcelele sunt evidențiate în anexa 3, fila 44 Dosar nr. 13515/3/2006 al Curții de Apel București.

În urma comparării situației de fapt stabilită cu ocazia cercetării locale efectuate conform procesului verbal din 6 septembrie 2010 cu reprezentările din schița anexă 3 la expertiza efectuată de expert P.M., instanța de apel a constatat următoarele: În ce privește parcela, pe o parte din acest teren se află jardiniere din forme de ciment cu care este înconjurat ceasul public. O altă parte din acest teren se suprapune cu trotuarul existent. Restul terenului este amenajat cu flori, iar pe această zonă cu flori există canalizări și un stâlp electric. Pe parcela se află, în dreapta, o alee de acces, iar o altă parte reprezintă trotuarul pietonal care înconjoară toată această zonă; și pe această parcelă de teren se află stâlpi de iluminat.

S-a mai constatat că terenul pretins de reclamante se află la intrarea în Parcul P. și că această zonă este delimitată de Parcul P., propriu-zis, printr-un gard metalic. Față de cele constatate la fața locului, care corespund cu cele prezentate în expertiză, instanța de apel a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură a niciunei părți din acest teren, deoarece este afectat de elemente de sistematizare, amenajări de spații verzi la intrarea în Parcul P., alei de acces în parc, ceas public, cămin de vizitare, rețele edilitare subterane, stâlpi de iluminat. Conform P.U.G. al Municipiului București, terenul cu plantele existente este protejat. În ce privește motivul de apel invocat, expertul P.M.

a arătat că nu a putut identifica în zona adiacentă, de circa 5.000 mp, un alt teren, neafectat de elemente de sistematizare. Examinând și expertiza judiciară din Dosarul nr. 13515/3/2006 al Tribunalului București, s-a constatat că parcele din expertiza extrajudiciară corespund cu parcelele din expertiza judiciară. În ce privește parcela din expertiza extrajudiciară, ce face parte din ansamblul spațiului verde amenajat la intrarea în Parcul P., aceasta este străbătută de alei pietonale către ceasul electronic, jardinierele din ciment fiind, la rândul lor, plantate cu flori. Instanța de apel a apreciat că nu se poate da, în compensare, această parcelă de teren, fiind, de asemenea, afectată de elemente de sistematizare, fapt ce rezultă din schițele aflate la fila 79 dosar fond - coroborate cu anexa 3 la expertiza întocmită de expert P.M.

și cu răspunsul la obiecțiuni, formulat de acest expert. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele C.D. și N.C.L., solicitând, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, iar, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., modificarea, în tot, a deciziei recurate, admiterea contestației împotriva dispoziției din 27 ianuarie 2006 și restituirea, în natură, a terenului situat în București, sectorul 2, în suprafață de 340 mp - teren liber, neafectat de elemente de sistematizare, iar, pentru diferența până la 612,96 mp, obligarea intimatei-pârâte să ofere un alt teren în compensare. În motivarea cererii de recurs, reclamantele au susținut următoarele: 1. Instanța de apel a nesocotit hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate si asupra necesității administrării unor probe - art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Înalta Curte a stabilit, în primul ciclu procesual, în mod obligatoriu, ca instanța de rejudecare să lămurească, care este suprafața liberă de teren din cea evidențiată în anexa 3 a raportului de expertiză efectuat de expertul P.M. - parcelele și care este afectată de elemente de sistematizare, respectiv care sunt acestea. Curtea a trecut cu ușurință peste această problemă, dispunând suplimentarea probatoriului cu cercetare la fața locului. Vătămarea apelantelor reclamante constă în aceea că acțiunea a fost respinsă, fără să se fi administrat proba cerută de instanța de control judiciar. Numai un expert specializat putea răspunde care este suprafața de teren liberă (cât anume ca metri pătrați) și care este suprafața afectată de elemente de sistematizare.

2. În privința motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motive străine de natura pricinii), recurentele au susținut că, potrivit instanței de apel, la baza respingerii căii de atac, au stat atât cercetarea la fața locului, cât și raportul de expertiză întocmit în cauză, probe ce ar releva că terenul în discuție este afectat de elemente de sistematizare. Recurentele arată că, în prezentul dosar, există mai multe rapoarte de expertiză, întocmite, toate, de experți specializați. Astfel, conform raportului de expertiză întocmit de expert B.N.

(filele 102-106 dosar Primărie), terenul revendicat, în suprafață de 612 mp, se compune din spațiu verde, liber de orice construcții, și rețele de utilități, în suprafață de 583,8 mp; trotuar pietonal, în suprafață de 20,52 mp; carosabil în suprafață de 7,68 mp Pe terenul liber - spațiu verde - nu au fost identificate construcții definitive sau de utilitate publică (nu există guri de canale, rețele urbane, ș.a.). Potrivit unui alt raport de expertiză, întocmit de expert C.C. (filele 77-78 dosar Primărie), a fost identificată o suprafață de teren de 612,96 mp. Expertul a apreciat că se poate retroceda parcela, în suprafață de 162,1 mp, și parcela, în suprafață de 136,8 mp, în total 298,9 mp. S-a mai identificat și o suprafață liberă de teren, de 315 mp, care s-ar putea da în compensare recurentelor-reclamante în schimbul terenului afectat de elemente de utilitate publică.

Conform unor obiective suplimentare, expertul C.C. a concluzionat că s-ar putea retroceda, în natură, recurentelor-reclamante chiar o anumită parcelă, în suprafață de 369,2 mp. În primul ciclu procesual, în apel, s-a efectuat o altă expertiză, potrivit căreia s-a identificat o suprafață de teren de 605 mp, în loc de 612 mp O parte din teren, 265 mp, a fost inclusă în zona de carosabil și trotuar pietonal. Cu privire la restul suprafeței de teren, de 340 mp, expertul a reținut că ar fi spațiu verde, alei acces parc, stâlpi de iluminat. Susțin recurentele că au depus, în prima fază procesuală a apelului, un set de înscrisuri - fotografii, care demonstrează faptul că o suprafață de teren de 340 mp nu este afectată de niciun element de sistematizare, spațiul verde despre care se vorbește fiind, în fapt, un teren neîngrijit, care s-ar putea restitui în natură.

De asemenea, nefiind foarte clare concluziile acestui raport, au formulat obiecțiuni, încuviințate de instanța de apel la termenul din 5 martie 2008, obiecțiuni prin care expertul trebuia să răspundă la 2 întrebări: să precizeze care este suprafața de teren liberă din cea evidențiată în anexa 3, și care este afectată de elemente de sistematizare; care sunt aceste elemente. Curtea a revenit asupra măsurii dispuse, în mod nelegal, deoarece adresa trimisă expertului, în vederea comunicării răspunsului la obiecțiuni, a vizat un alt domiciliu decât cel real. După casarea cu trimitere, instanța de apel avea obligația să lămurească probleme impuse de către instanța de control judiciar. Cu toate acestea, Curtea, față de răspunsul general, evaziv si total nelămuritor al expertului, în loc să revină cu o nouă adresă sau să dispună prezentarea expertului în fața instanței, pentru a da lămuriri, conform dispozițiilor art. 207 C. proc.

civ., a pus în discuție, din oficiu, necesitatea încuviințării probei cu cercetarea la fața locului. Recurentele apreciază că, în aceste condiții, instanța putea să dispună ca și expertul să fie prezent la fața locului, pentru a da lămuriri suplimentare, în concordanță cu dispozițiile art. 216 C. proc. civ., având în vedere particularitățile dosarului. În consecință, câtă vreme nu s-a lămurit, nici de această dată, ce suprafață de teren din cea revendicată este afectată de elemente de sistematizare, decizia instanței de apel se sprijină pe motive străine de natura pricinii; ca atare, se impune casarea soluției respective. 3. Decizia Curții de Apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, și anume a dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10 alin. (3) din Normele metodologice de aplicare unitară a acestei legi - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Întrucât terenul revendicat nu este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare, se impunea ca instanța de apel, dând dovadă de rol activ, să insiste ca expertul să răspundă la solicitările sale sau să dispună efectuarea unei noi expertize, cu obiectivele stabilite de instanța de control judiciar. În concluzie, terenul pretins de reclamante nu include amenajări de spații verzi din jurul blocurilor, parcuri, grădini publice sau piețe pietonale, Curtea procedând la o greșită aplicare a legii, prin soluția pronunțată. Intimata pârâtă nu a depus întâmpinare. Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. În ceea ce privește cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ., acesta a vizat nerespectarea de către instanța de apel a obligației de a urma îndrumările deciziei de casare, privind verificarea aspectelor dispuse de instanța de control judiciar, în sensul de a se administra proba impusă de Înalta Curte, pentru instanța de rejudecare, împrejurare ce a avut drept consecință, potrivit aprecierii recurentelor, incorecta stabilire a situației de fapt. Contrar celor afirmate de către recurentele reclamante, instanța de apel a administrat dovada stabilită în primul ciclu procesual, de către instanța de casare și a lămurit, potrivit îndrumărilor instanței de control judiciar, situația terenului pretins în natură.

Astfel, după cum s-a arătat în precedent, Înalta Curte a imputat instanței de apel, în primul ciclu procesual, că, deși a încuviințat obiecțiunile formulate de reclamante la raportul de expertiză efectuat în această fază procesuală, după trei termene de judecată, a revenit asupra probei, acordând părților cuvântul pe fond. A mai stabilit că este necesar a se lămuri care este suprafața de teren liber și cea afectată de elemente de sistematizare din terenul evidențiat ca reprezentând parcelele, menționate în anexa 3 la raportul de expertiză, precum și a se identifica aceste elemente. Trebuie menționat că obiecțiunile încuviințate reclamantelor la expertiza efectuată în primul dosar de apel, la termenul din 5 martie 2008, au vizat aspectele reținute în decizia de casare ca fiind necesar a se lămuri; de asemenea, s-a stabilit în sarcina expertului, la acel termen, să verifice dacă planșele fotografice depuse la dosar corespund situației reale din teren.

Instanța de apel, în rejudecare, la termenul din 17 martie 2010, a dispus exact măsura impusă de instanța de casare, solicitând expertului să răspundă obiecțiunilor formulate de reclamante în ciclul procesual anterior și încuviințate la termenul din 5 martie 2008, efectuând, în acest sens, adresă către expert. Acesta a depus răspunsul la obiecțiuni (fila 19 dosar apel rejudecare), în cadrul căruia a menționat că, potrivit P.U.G. al Municipiului București, parcelele se află în interiorul Parcului P., în zona clasificată V.L.C. - spații plante protejate, și că își declină competența de a analiza planșele fotografice depuse la dosar de reclamante, considerând că aceasta nu reprezintă o operațiune tehnică specifică disciplinei de expertiză topografică.

Totodată, în raportul de expertiză contestat în primul ciclu procesual, a arătat că, pe amplasamentul fostului teren identificat în schița anexă 3, există amenajări de spații verzi, alei de acces în parc, monument-ceas public, cămine de vizitare, rețele edilitare subterane, stâlpi de iluminat public. Față de răspunsul la obiecțiuni, instanța de apel a considerat că nu se impune revenirea cu adresă la expert, în același scop, întrucât acesta și-a exprimat punctul de vedere asupra aspectelor contestate de reclamante, în primul ciclu procesual, considerând că este necesară administrarea probei cu cercetare la fața locului, asupra căreia, ambele părți au fost de acord.

În concluzie, contrar susținerilor recurentelor, în rejudecare, Curtea de Apel a administrat proba impusă prin decizia de casare, și anume revenirea cu adresă la expertul care a întocmit raportul în primul ciclu procesual, pentru a răspunde la obiecțiunile încuviințate acestor părți, nejustificându-se vătămarea pe care au invocat-o reclamantele în cererea de recurs, în legătură cu acest aspect. Împrejurarea că expertul și-a exprimat opinia față de aspectele contestate prin obiecțiunile încuviințate într-un mod care nu este convenabil recurentelor nu echivalează cu neadministrarea probei impuse prin decizia de casare.

Este important de subliniat că, potrivit hotărârii instanței de recurs anterioare, nu s-a stabilit, pentru instanța de rejudecare, obligația de a administra proba cu o nouă expertiză, ci, așa cum s-a arătat deja, a fost obligată instanța de apel să solicite expertului răspunsul la obiecțiunile încuviințate reclamantelor în primul ciclu procesual, sens în care Curtea a și procedat. De asemenea, nu i se poate imputa instanței de apel că a încălcat principiul rolului activ reglementat de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod), determinat de împrejurarea că nu a dispus din oficiu efectuarea unei noi expertize. Procesul civil este, în principiu, un proces al intereselor private, în cadrul căruia, părțile sunt primele chemate să solicite încuviințarea și administrarea probelor pe care le consideră relevante în fundamentarea pretențiilor lor.

Reclamantele nu au formulat, însă, solicitarea de efectuare a unei noi expertize, deși aveau această posibilitate, la termenul următor celui acordat pentru a lua cunoștință de răspunsul la obiecțiuni. Conform celor redate în partea introductivă a deciziei recurate, ele au cerut instanței să revină cu adresă la același expert, pentru a răspunde care este suprafața de teren liberă din terenul în litigiu și care reprezintă cea afectată de elemente de sistematizare, solicitare respinsă de Curte, raportat la faptul că expertul a răspuns la obiecțiunile invocate. În plus, administrarea unei probe din oficiu este la aprecierea instanței respective, apreciere care nu se poate cenzura de către instanța de recurs, întrucât se circumscrie unui motiv de casare, în prezent, abrogat (prin art. 1 pct. 112 din O.U.G.

nr. 138/2000), vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii (art. 304 pct. 11 C. proc. civ.). Totodată, instanța de apel, în rejudecare, s-a considerat lămurită asupra situației de fapt în raport de probele administrate pe parcursul procesului, înscrisuri, expertiză și cercetare la fața locului. În concluzie, nu se poate reține încălcarea principiului rolului activ al instanței, motiv de recurs prezentat la ultimul punct din cerere și care a fost analizat de Înalta Curte în cadrul motivului reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., deoarece se circumscrie acestui caz de casare. Au mai susținut recurentele că instanța de apel ar fi trebuit să solicite expertului prezentarea la termenul de judecată, pentru a da lămuriri, în condițiile art. 207 C. proc.

civ., și prezentarea lui la cercetarea locală, în același scop, potrivit art. 216 din C. proc. civ. Critica este nefondată. Niciunul dintre textele de lege menționate nu impune obligația instanței de a solicita prezența expertului la termen pentru a da lămuriri și nici cu ocazia cercetării la fața locului. Art. 207 C. proc. civ. se referă la un alt aspect, și anume, în vederea soluționării cu celeritate a procesului, dacă circumstanțele cauzei o permit, expertul își poate exprima opinia chiar în ședință, părerea lui urmând a fi menționată în cuprinsul unui proces verbal întocmit în condițiile art. 198 din C. proc. civ. (în speță, expertul și-a exprimat punctul de vedere în scris, la termenul imediat următor celui în care i s-a făcut această solicitare).

Dispozițiile art. 211 C. proc. civ. sunt cele care stabilesc ca experții să se înfățișeze înaintea instanței, însă, în ipoteza în care organul judiciar consideră că este necesară prezența lor pentru a da lămuriri. În acest sens, textul de lege se referă la prezentarea experților pentru a da lămuriri, „ori de câte ori li se va cere”. Prin urmare, chemarea experților în acest scop reprezintă atributul exclusiv al instanței în fața căreia s-a desfășurat administrarea probei sau care poate fi învestită cu cercetarea situației de fapt, raportat la probele administrate, și nu poate forma obiect al cenzurii instanței de recurs, care nu poate verifica decât aspecte de nelegalitate în materia încuviințării sau administrării probelor.

Or, în speță, instanța de apel s-a considerat lămurită asupra răspunsului la obiecțiuni dat de expert, apreciind că situația de fapt în legătură cu terenul pretins poate fi clarificată prin efectuarea unei cercetări locale, cu privire la care, cum s-a menționat anterior, părțile au fost de acord. Art. 216 alin. (1) vizează, de asemenea, posibilitatea instanței, iar nu obligația, de a asculta experții, cu ocazia cercetării la fața locului, ceea ce reprezintă tot o chestiune de apreciere a instanței de apel în materie de probe, necenzurabilă în recurs, în contextul abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ. Au mai afirmat reclamantele că numai un expert, deci, o persoană cu cunoștințe de specialitate, putea stabili suprafața de teren liberă și cea afectată de elemente de sistematizare, respectiv identificarea acestora din urmă, contestând, cu alte cuvinte, efectuarea cercetării la fața locului.

Susținerile sunt neîntemeiate. Cercetarea la fața locului reprezintă o probă judiciară directă, prin intermediul căreia legea (dispozițiile art. 215-217 C. proc. civ.) îi recunoaște instanței posibilitatea de a constata, în mod nemijlocit, starea și situația unui obiect, locul și modul de așezare, precum și alte asemenea elemente, relevante sau chiar indispensabile în soluționarea unui litigiu. Concludența și utilitatea probei este, de asemenea, lăsată la aprecierea instanței care o supune dezbaterii, nefiind cenzurabilă în recurs. În plus, în speță, contrar celor arătate de recurente, obiectivele pentru care s-a încuviințat cercetarea la fața locului nu presupuneau cunoștințele de specialitate exclusive ale unui expert, instanța având posibilitatea să constate expropri sensibus terenul liber și cel afectat de elemente de sistematizare, aspecte indicate a fi lămurite prin decizia de casare.

În acest sens a și procedat Curtea de Apel în rejudecare, cele constate la fața locului fiind menționate în procesul verbal încheiat în urma administrării probei. În concluzie, instanța de apel nu a încălcat decizia de casare, sub aspectul probelor care au fost stabilite prin această decizie a fi administrate (răspunsul expertului la obiecțiunile încuviințate reclamantelor în primul ciclu procesual) și nici dispozițiile legale în materie de probe, invocate în cererea de recurs. Rezultatul interpretării probelor de către instanța de rejudecare nu poate fi, însă, examinat de prezenta instanță, față de abrogarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., Curtea de Apel având libertatea de a stabili situația de fapt în raport de evaluarea ansamblului probator administrat în cauză.

2. Nici criticile referitoare la fundamentarea deciziei recurate pe motive străine de natura pricinii nu sunt întemeiate. Acest caz de modificare presupune argumente care țin de stabilirea situației de fapt sau aplicarea unor dispoziții legale care nu au legătură cu litigiul dedus judecății. Or, în speță, instanța de apel s-a referit la situația juridică a terenului în litigiu, reținând că acesta este afectat de utilități publice, sens în care, aplicând textele de lege corespunzătoare situației terenului din cuprinsul actului normativ de reparație, a confirmat soluția primei instanțe, de respingere a cererii de restituire, în natură, a terenului în litigiu, respectiv de acordare a unui teren în compensare.

Nu se poate reține, astfel, întrunirea cerințelor ipotezei de „motive străine de natura pricinii”, prevăzută în art. 304 pct. 7, teza a III-a C. proc. civ. Criticile referitoare la încălcarea dispozițiilor procedurale invocate la acest punct din cererea de recurs au fost analizate în cadrul motivului de recurs precedent, fiind încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar nu în cel de modificare reglementat de art. 304 pct. 7, fiind înlăturate pentru considerentele anterior arătate. 3. În ceea ce privește incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentele au susținut nelegala aplicare, în cauză, a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și a art. 10 alin. (3) (în realitate, art. 10.3.) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, apreciind că situația terenului revendicat este în afara sferei de aplicare a acestor dispoziții.

Înalta Curte nu poate primi aceste aserțiuni, reținând constatările instanței de apel asupra situației de fapt și care nu pot fi reevaluate în recurs, în sensul că terenurile, pretins a fi restituite în natură și prin compensare, nu sunt libere în sensul reglementat de Legea nr. 10/2001, fiind afectate de elemente de sistematizare și spațiu verde ocrotit. Prin urmare, în mod corect s-a făcut aplicarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, fiind menținută dispoziția instanței de fond, de acordare a reparației în echivalent, în condițiile legii speciale de stabilire și plată a despăgubirilor.

Astfel, dispozițiile legale menționate interzic restituirea în natură sau acordarea în compensare a imobilelor afectate de utilități publice (parcela - ceas public, trotuar, jardiniere din forme de ciment, zonă verde, canalizări, stâlp electric; parcela - alee de acces, trotuar pietonal, stâlpi de iluminat). În consecință, pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantele C.D. și N.C.L. împotriva Deciziei civile nr. 499/ A din 8 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 septembrie 2013.