ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3530/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3530/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 782 din 9 iunie 2006

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, s-a respins, ca

neîntemeiată, contestația formulată de reclamantele N.C.L. și C.D. împotriva

dispoziției din 27 ianuarie 2006 emisă de Primăria Municipiului București.

Pentru a dispune în acest

sens, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt și de drept:

Prin dispoziția din 27

ianuarie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, s-a respins cererea de

restituire, în natură, a imobilului situat în București, sector 2, compus din

teren și construcție demolată, cu motivarea că terenul este afectat de elemente

de sistematizare (aleea de acces betonată, jardiniere beton amenajate

ornamental, precum și rețea de alimentare electrică a stâlpilor de iluminat),

iar construcția este demolată.

Prin aceeași

dispoziție, s-au acordat reclamantelor măsuri reparatorii prin echivalent

pentru imobil și s-a dispus comunicarea măsurii către C.C.S.D., instanța

constatând că sunt aplicabile dispozițiile art. 7, 24 și 24

3

din

Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.

Instanța de fond,

având în vedere actele care au format dosarul de restituire al Comisiei ce a

analizat notificarea reclamantelor și în lipsa oricăror probe privind

posibilitatea restituirii în natură, a constatat că dispoziția emisă este

temeinică.

Raportul de expertiză

extrajudiciară depus de reclamante, din care ar rezulta posibilitatea

restituirii, în natură, a unei părți din teren, precum și a unui teren

alăturat, în compensare, nu a fost reținut, de către instanța de fond, ca fiind

relevant în examinarea temeiniciei și legalității dispoziției contestate,

deoarece, pe de-o parte, expertiza nu a fost însușită, în totalitate, de

pârâți, iar, pe de altă parte, întrucât a considerat că, din probe, rezultă că

terenul este afectat de elemente de sistematizare.

Referitor la susținerea

contestatoarelor, potrivit cu care unitatea deținătoare este ținută să ofere

alte bunuri, terenuri în compensare, înainte de a acorda alte măsuri

reparatorii în echivalent, s-a arătat că această susținere nu este întemeiată,

deoarece, potrivit art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată după modificările

aduse prin Legea nr. 247/2005, dacă restituirea în natură nu este posibilă,

deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită este obligată să

acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii ori să

propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, în situațiile în

care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de

persoana îndreptățită.

Instanța a arătat că

acordarea altor bunuri sau servicii este condiționată de inexistența situațiilor

menționate, ce trebuia probate în cauză.

În concluzie, s-a

arătat că pârâta a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale la emiterea

dispoziției, inclusiv a prevederilor Legii nr. 247/2005, titlul VII, art. 16,

conform cărora evaluarea imobilului și stabilirea cuantumului concret al

despăgubirilor sunt atribuții ce aparțin C.CS.D. Pentru aceste motive, a fost respinsă

contestația, ca neîntemeiată, și menținută, ca temeinică și legală, dispoziția

contestată.

Împotriva sentinței

au declarat apel reclamantele contestatoare N.C.L. și C.D.

Prin Decizia civilă nr.

795 din 29 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins apelul, ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut, în fapt, față de raportul de expertiză întocmit, în apel, de expert P.M.,

că o parte din terenul inițial, și anume suprafața de 265 mp, a fost inclusă în

zona de carosabil și trotuar pietonal. Pe restul suprafeței de teren,

identificată la adresele poștale nr. 87 și 89, au existat construcții, care au

fost demolate în scopul amenajării Parcului Plumbuita. Pe amplasamentul fostului

teren și în jurul acestuia, în prezent, există amenajări de spații verzi, alei

de acces în parc, monument – ceas public, cămine de vizitare, rețele edilitare

subterane și stâlpi de iluminat public. A mai arătat expertul că nu poate

identifica în zona adiacentă, pe o rază de 5.000 mp, un alt teren, neafectat de

elemente de sistematizare. Primăria Municipiului București a depus adresă, din

care rezultă că parcelele de teren aparținând imobilelor care sunt cuprinse în

perimetrul Parcului P., ce constituie domeniul public al Municipiului

București, conform Legii nr. 213/1998 și Legii nr. 24/2007, privind

reglementarea și administrarea spațiilor verzi din zonele urbane.

În raport de situația

de fapt astfel reținută, Curtea a constatat că sunt incidente dispozițiile art.

10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform cărora, pentru suprafața de teren

care este afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică

ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent.

Împotriva acestei decizii

au formulat recurs reclamantele.

Prin Decizia nr. 8512

din 22 octombrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, și

de proprietate intelectuală a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza

la aceeași instanță, pentru judecarea apelului.

Pentru a dispune în

acest sens, Înalta Curte a reținut că, în apel, s-a depus de recurente un set

de înscrisuri, din care rezultă că suprafața de 340 mp nu este afectată de niciun

element de sistematizare și că acestea au formulat obiecțiuni la raportul de

expertiză prin care expertul trebuia să răspundă la două întrebări: să

precizeze care este suprafața de teren liberă din cea evidențiată în anexa 3, și

care este afectată de elemente de sistematizare, respectiv care sunt aceste

elemente.

Instanța de apel a

încuviințat obiecțiunile formulate și, după trei termene, în care expertul nu a

răspuns la obiecțiuni, a acordat cuvântul pe fond.

Înalta Curte a arătat

că lămurirea acestor aspecte era esențială pentru corecta soluționare a cauzei,

pentru a se face distincția între teren liber, teren liber de construcții sau

afectat de elemente de sistematizare.

Cauza a fost

înregistrată la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 254/2/2010.

Prin Decizia civilă nr.

499/ A pronunțată la 8 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamante.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele:

Apelantele au

susținut că, prin dispoziția contestată, s-au încălcat prevederile art. 3 lit.

a) și art. 24 din Legea nr. 10/2001, conform cărora pârâta ar fi trebuit să dea,

în compensare, alte bunuri, în speță, alte terenuri, cum ar fi cel de 300 mp, menționat în expertiza extrajudiciară, suprafață care, alipită la suprafața rămasă liberă, ar

totaliza exact 672 mp, suprafață solicitată de contestatoare.

Au mai arătat că este

nereală afirmația Primăriei Municipiului București, în sensul că acest teren

este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare, deoarece elementele

de sistematizare se referă doar la o jardinieră de beton, care nu afectează

terenul, jardiniera aflându-se în partea dreaptă a terenului. De asemenea, mai

există un lampadar electric, tot pe partea dreaptă. Apelantele au afirmat că,

în opinia lor, aceste elemente nu reprezintă impedimente la retrocedarea în natură.

Cu ocazia rejudecării

apelului expertul P.M. a răspuns la obiecțiunile încuviințate de

instanță.Conform răspunsului la obiecțiuni, s-a arătat că, potrivit P.U.G. al

Municipiului București, parcelele se află în interiorul Parcului P., în zona

clasificată V.L.C. - spații plantate protejate.Expertul a arătat că își declină

competența de a analiza planșele fotografice depuse la dosar, nefiind o

operațiune tehnică specifică expertizei topografice. Instanța a încuviințat și

o cercetare la fața locului, în urma efectuării căreia s-a încheiat procesul

verbal din 6 septembrie 2010.

Pe fondul

pretențiilor reclamantelor, Curtea a reținut că, potrivit raportului de

expertiză întocmit de P.M. în primul ciclu procesual, s-a identificat o fostă

proprietate pretinsă de apelantele contestatoare.

S-a arătat că parcela,

în suprafața de 205 mp, este inclusă în domeniul public - carosabil și trotuar.

Parcelele, în

suprafață de 162 mp și în suprafață de 175 mp - au constituit obiect al Decretului nr. 238/1974, în scopul amenajării Parcului P. S-a mai

arătat că, pe amplasamentele fostului teren și în jurul acestuia, în prezent,

există amenajări constând în spații verzi, alei de acces în parc, monument –

ceas public, cămine de vizitare, rețele edilitare subterane, stâlpi de iluminat

public.

Parcelele sunt

evidențiate în anexa 3, fila 44 Dosar nr. 13515/3/2006 al Curții de Apel

București.

În urma comparării

situației de fapt stabilită cu ocazia cercetării locale efectuate conform

procesului verbal din 6 septembrie 2010 cu reprezentările din schița anexă 3 la

expertiza efectuată de expert P.M., instanța de apel a constatat următoarele:

În ce privește

parcela, pe o parte din acest teren se află jardiniere din forme de ciment cu

care este înconjurat ceasul public. O altă parte din acest teren se suprapune

cu trotuarul existent. Restul terenului este amenajat cu flori, iar pe această

zonă cu flori există canalizări și un stâlp electric.

Pe parcela se află,

în dreapta, o alee de acces, iar o altă parte reprezintă trotuarul pietonal care

înconjoară toată această zonă; și pe această parcelă de teren se află stâlpi de

iluminat.

S-a mai constatat că

terenul pretins de reclamante se află la intrarea în Parcul P. și că această

zonă este delimitată de Parcul P., propriu-zis, printr-un gard metalic.

Față de cele

constatate la fața locului, care corespund cu cele prezentate în expertiză,

instanța de apel a apreciat că nu se poate dispune restituirea în natură a

niciunei părți din acest teren, deoarece este afectat de elemente de

sistematizare, amenajări de spații verzi la intrarea în Parcul P., alei de

acces în parc, ceas public, cămin de vizitare, rețele edilitare subterane,

stâlpi de iluminat.

Conform P.U.G. al

Municipiului București, terenul cu plantele existente este protejat.

În ce privește motivul

de apel invocat, expertul P.M. a arătat că nu a putut identifica în zona

adiacentă, de circa 5.000 mp, un alt teren, neafectat de elemente de

sistematizare.

Examinând și

expertiza judiciară din Dosarul nr. 13515/3/2006 al Tribunalului București, s-a

constatat că parcele din expertiza extrajudiciară corespund cu parcelele din

expertiza judiciară.

În ce privește

parcela din expertiza extrajudiciară, ce face parte din ansamblul spațiului

verde amenajat la intrarea în Parcul P., aceasta este străbătută de alei

pietonale către ceasul electronic, jardinierele din ciment fiind, la rândul lor,

plantate cu flori.

Instanța de apel a

apreciat că nu se poate da, în compensare, această parcelă de teren, fiind, de

asemenea, afectată de elemente de sistematizare, fapt ce rezultă din schițele

aflate la fila 79 dosar fond - coroborate cu anexa 3 la expertiza întocmită de

expert P.M. și cu răspunsul la obiecțiuni, formulat de acest expert.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamantele C.D. și N.C.L., solicitând,

în baza dispozițiilor

art. 304 pct. 5 C. proc. civ., casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre

rejudecare, aceleiași instanțe, iar, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9

C. proc. civ., modificarea, în tot, a deciziei recurate, admiterea

contestației

împotriva dispoziției din 27 ianuarie 2006 și restituirea, în natură, a terenului

situat în București,

sectorul

2, în suprafață de 340 mp - teren liber, neafectat de elemente de

sistematizare, iar, pentru diferența până la 612,96 mp, obligarea intimatei-pârâte să ofere un alt teren în compensare.

În motivarea cererii

de recurs, reclamantele au susținut următoarele:

nesocotit hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate

si asupra necesității administrării unor probe - art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte a

stabilit, în primul ciclu procesual, în mod obligatoriu, ca instanța de

rejudecare să lămurească, care este suprafața liberă de teren din cea

evidențiată în anexa 3 a raportului de expertiză efectuat de expertul P.M. -

parcelele și care este afectată de elemente de sistematizare, respectiv care

sunt acestea.

Curtea a trecut cu

ușurință peste această problemă, dispunând suplimentarea probatoriului cu

cercetare la fața locului.

Vătămarea apelantelor

reclamante constă în aceea că acțiunea a fost respinsă, fără să se fi

administrat proba cerută de instanța de control judiciar.

Numai un expert

specializat putea răspunde care este suprafața de teren liberă (cât anume ca

metri pătrați) și care este suprafața afectată de elemente de sistematizare.

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (motive străine de natura

pricinii), recurentele au susținut că, potrivit instanței de apel, la baza

respingerii căii de atac, au stat atât cercetarea la fața locului, cât și

raportul de expertiză întocmit în cauză, probe ce ar releva că terenul în

discuție este afectat de elemente de sistematizare.

Recurentele arată că,

în prezentul dosar, există mai multe rapoarte de expertiză, întocmite, toate,

de experți specializați.

Astfel, conform

raportului de expertiză întocmit de expert B.N. (filele 102-106 dosar Primărie),

terenul revendicat, în suprafață de 612 mp, se compune din spațiu verde, liber de orice construcții, și rețele de utilități, în suprafață de 583,8 mp; trotuar pietonal, în suprafață de 20,52 mp; carosabil în suprafață de 7,68 mp Pe terenul

liber - spațiu verde - nu au fost identificate construcții definitive sau de

utilitate publică (nu există guri de canale, rețele urbane, ș.a.).

Potrivit unui alt

raport de expertiză, întocmit de expert C.C. (filele 77-78 dosar Primărie), a

fost identificată o suprafață de teren de 612,96 mp. Expertul a apreciat că se poate retroceda parcela, în suprafață de 162,1 mp, și parcela, în suprafață de 136,8 mp, în total 298,9 mp. S-a mai identificat și o suprafață liberă de teren, de 315 mp, care s-ar putea da în compensare

recurentelor-reclamante în schimbul terenului afectat de elemente de utilitate

publică.

Conform unor

obiective suplimentare, expertul C.C. a concluzionat că s-ar putea retroceda,

în natură, recurentelor-reclamante chiar o anumită parcelă, în suprafață de

369,2 mp.

În primul ciclu

procesual, în apel, s-a efectuat o altă expertiză, potrivit căreia s-a

identificat o suprafață de teren de 605 mp, în loc de 612 mp O parte din teren, 265 mp, a fost inclusă în zona de carosabil și trotuar pietonal. Cu privire

la restul suprafeței de teren, de 340 mp, expertul a reținut că ar fi spațiu

verde, alei acces parc, stâlpi de iluminat.

Susțin recurentele că

au depus, în prima fază procesuală a apelului, un set de înscrisuri -

fotografii, care demonstrează faptul că o suprafață de teren de 340 mp nu este

afectată de niciun element de sistematizare, spațiul verde despre care se

vorbește fiind, în fapt, un teren neîngrijit, care s-ar putea restitui în

natură.

De asemenea, nefiind

foarte clare concluziile acestui raport, au formulat obiecțiuni, încuviințate

de instanța de apel la termenul din 5 martie 2008, obiecțiuni prin care

expertul trebuia să răspundă la 2 întrebări: să precizeze care este suprafața

de teren liberă din cea evidențiată în anexa 3, și care este afectată de

elemente de sistematizare; care sunt aceste elemente. Curtea a revenit asupra

măsurii dispuse, în mod nelegal, deoarece adresa trimisă expertului, în vederea

comunicării răspunsului la obiecțiuni, a vizat un alt domiciliu decât cel real.

După casarea cu

trimitere, instanța de apel avea obligația să lămurească probleme impuse de

către instanța de control judiciar.

Cu toate acestea, Curtea,

față de răspunsul general, evaziv si total nelămuritor al expertului, în loc să

revină cu o nouă adresă sau să dispună prezentarea expertului în fața instanței,

pentru a da lămuriri, conform dispozițiilor art. 207 C. proc. civ., a pus în

discuție, din oficiu, necesitatea încuviințării probei cu cercetarea la fața

locului.

Recurentele apreciază

că, în aceste condiții, instanța putea să dispună ca și expertul să fie prezent

la fața locului, pentru a da lămuriri suplimentare, în concordanță cu dispozițiile

art. 216 C. proc. civ., având în vedere particularitățile dosarului.

În consecință, câtă

vreme nu s-a lămurit, nici de această dată, ce suprafață de teren din cea revendicată

este afectată de elemente de sistematizare, decizia instanței de apel se

sprijină pe motive străine de natura pricinii; ca atare, se impune casarea

soluției respective.

Apel a fost dată cu aplicarea greșită a legii, și anume a dispozițiilor art. 10

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 10 alin. (3) din Normele metodologice

de aplicare unitară a acestei legi - art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Întrucât terenul

revendicat nu este afectat, în totalitate, de elemente de sistematizare, se

impunea ca instanța de apel, dând dovadă de rol activ, să insiste ca expertul să

răspundă la solicitările sale sau să dispună efectuarea unei noi expertize, cu

obiectivele stabilite de instanța de control judiciar.

În concluzie, terenul

pretins de reclamante nu include amenajări de spații verzi din jurul

blocurilor, parcuri, grădini publice sau piețe pietonale, Curtea procedând la o

greșită aplicare a legii, prin soluția pronunțată.

Intimata pârâtă nu a

depus întâmpinare.

Analizând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 5, 7

și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

privește cazul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., acesta a vizat nerespectarea

de către instanța de apel a obligației de a urma îndrumările deciziei de casare,

privind verificarea aspectelor dispuse de instanța de control judiciar, în

sensul de a se administra proba impusă de Înalta Curte, pentru instanța de

rejudecare, împrejurare ce a avut drept consecință, potrivit aprecierii

recurentelor, incorecta stabilire a situației de fapt.

Contrar celor

afirmate de către recurentele reclamante, instanța de apel a administrat dovada

stabilită în primul ciclu procesual, de către instanța de casare și a lămurit,

potrivit îndrumărilor instanței de control judiciar, situația terenului pretins

în natură.

Astfel, după cum s-a

arătat în precedent, Înalta Curte a imputat instanței de apel, în primul ciclu

procesual, că, deși a încuviințat obiecțiunile formulate de reclamante la

raportul de expertiză efectuat în această fază procesuală, după trei termene de

judecată, a revenit asupra probei, acordând părților cuvântul pe fond. A mai

stabilit că este necesar a se lămuri care este suprafața de teren liber și cea

afectată de elemente de sistematizare din terenul evidențiat ca reprezentând

parcelele, menționate în anexa 3 la raportul de expertiză, precum și a se

identifica aceste elemente.

Trebuie menționat că

obiecțiunile încuviințate reclamantelor la expertiza efectuată în primul dosar

de apel, la termenul din 5 martie 2008, au vizat aspectele reținute în decizia

de casare ca fiind necesar a se lămuri; de asemenea, s-a stabilit în sarcina

expertului, la acel termen, să verifice dacă planșele fotografice depuse la

dosar corespund situației reale din teren.

Instanța de apel, în

rejudecare, la termenul din 17 martie 2010, a dispus exact măsura impusă de

instanța de casare, solicitând expertului să răspundă obiecțiunilor formulate

de reclamante în ciclul procesual anterior și încuviințate la termenul din 5

martie 2008, efectuând, în acest sens, adresă către expert. Acesta a depus

răspunsul la obiecțiuni (fila 19 dosar apel rejudecare), în cadrul căruia a

menționat că, potrivit P.U.G. al Municipiului București, parcelele se află în

interiorul Parcului P., în zona clasificată V.L.C. - spații plante protejate,

și că își declină competența de a analiza planșele fotografice depuse la dosar

de reclamante, considerând că aceasta nu reprezintă o operațiune tehnică specifică

disciplinei de expertiză topografică. Totodată, în raportul de expertiză

contestat în primul ciclu procesual, a arătat că, pe amplasamentul fostului

teren identificat în schița anexă 3, există amenajări de spații verzi, alei de

acces în parc, monument-ceas public, cămine de vizitare, rețele edilitare

subterane, stâlpi de iluminat public.

Față de răspunsul la

obiecțiuni, instanța de apel a considerat că nu se impune revenirea cu adresă

la expert, în același scop, întrucât acesta și-a exprimat punctul de vedere

asupra aspectelor contestate de reclamante, în primul ciclu procesual,

considerând că este necesară administrarea probei cu cercetare la fața locului,

asupra căreia, ambele părți au fost de acord.

În concluzie, contrar

susținerilor recurentelor, în rejudecare, Curtea de Apel a administrat proba

impusă prin decizia de casare, și anume revenirea cu adresă la expertul care a

întocmit raportul în primul ciclu procesual, pentru a răspunde la obiecțiunile

încuviințate acestor părți, nejustificându-se vătămarea pe care au invocat-o

reclamantele în cererea de recurs, în legătură cu acest aspect. Împrejurarea că

expertul și-a exprimat opinia față de aspectele contestate prin obiecțiunile

încuviințate într-un mod care nu este convenabil recurentelor nu echivalează cu

neadministrarea probei impuse prin decizia de casare. Este important de

subliniat că, potrivit hotărârii instanței de recurs anterioare, nu s-a

stabilit, pentru instanța de rejudecare, obligația de a administra proba cu o

nouă expertiză, ci, așa cum s-a arătat deja, a fost obligată instanța de apel

să solicite expertului răspunsul la obiecțiunile încuviințate reclamantelor în

primul ciclu procesual, sens în care Curtea a și procedat.

De asemenea, nu i se

poate imputa instanței de apel că a încălcat principiul rolului activ

reglementat de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. (motiv de casare

prevăzut de art. 304 pct. 5 din același cod), determinat de împrejurarea că nu

a dispus din oficiu efectuarea unei noi expertize. Procesul civil este, în

principiu, un proces al intereselor private, în cadrul căruia, părțile sunt

primele chemate să solicite încuviințarea și administrarea probelor pe care le

consideră relevante în fundamentarea pretențiilor lor. Reclamantele nu au

formulat, însă, solicitarea de efectuare a unei noi expertize, deși aveau

această posibilitate, la termenul următor celui acordat pentru a lua cunoștință

de răspunsul la obiecțiuni. Conform celor redate în partea introductivă a

deciziei recurate, ele au cerut instanței să revină cu adresă la același

expert, pentru a răspunde care este suprafața de teren liberă din terenul în

litigiu și care reprezintă cea afectată de elemente de sistematizare,

solicitare respinsă de Curte, raportat la faptul că expertul a răspuns la

obiecțiunile invocate.

În plus,

administrarea unei probe din oficiu este la aprecierea instanței respective,

apreciere care nu se poate cenzura de către instanța de recurs, întrucât se

circumscrie unui motiv de casare, în prezent, abrogat (prin art. 1 pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000), vizând aspecte de netemeinicie a hotărârii (art. 304 pct.

11 C. proc. civ.). Totodată, instanța de apel, în rejudecare, s-a considerat

lămurită asupra situației de fapt în raport de probele administrate pe

parcursul procesului, înscrisuri, expertiză și cercetare la fața locului.

În concluzie, nu se

poate reține încălcarea principiului rolului activ al instanței, motiv de

recurs prezentat la ultimul punct din cerere și care a fost analizat de Înalta

Curte în cadrul motivului reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

deoarece se circumscrie acestui caz de casare.

Au mai susținut

recurentele că instanța de apel ar fi trebuit să solicite expertului prezentarea

la termenul de judecată, pentru a da lămuriri, în condițiile art. 207 C. proc. civ.,

și prezentarea lui la cercetarea locală, în același scop, potrivit art. 216 din

C. proc. civ. Critica este nefondată. Niciunul dintre textele de lege

menționate nu impune obligația instanței de a solicita prezența expertului la

termen pentru a da lămuriri și nici cu ocazia cercetării la fața locului. Art. 207

C. proc. civ. se referă la un alt aspect, și anume, în vederea soluționării cu

celeritate a procesului, dacă circumstanțele cauzei o permit, expertul își

poate exprima opinia chiar în ședință, părerea lui urmând a fi menționată în

cuprinsul unui proces verbal întocmit în condițiile art. 198 din C. proc. civ.

(în speță, expertul și-a exprimat punctul de vedere în scris, la termenul

imediat următor celui în care i s-a făcut această solicitare). Dispozițiile art.

211 C. proc. civ. sunt cele care stabilesc ca experții să se înfățișeze înaintea

instanței, însă, în ipoteza în care organul judiciar consideră că este necesară

prezența lor pentru a da lămuriri. În acest sens, textul de lege se referă la

prezentarea experților pentru a da lămuriri, „ori de câte ori li se va cere”.

Prin urmare, chemarea experților în acest scop reprezintă atributul exclusiv al

instanței în fața căreia s-a desfășurat administrarea probei sau care poate fi

învestită cu cercetarea situației de fapt, raportat la probele administrate, și

nu poate forma obiect al cenzurii instanței de recurs, care nu poate verifica

decât aspecte de nelegalitate în materia încuviințării sau administrării

probelor. Or, în speță, instanța de apel s-a considerat lămurită asupra

răspunsului la obiecțiuni dat de expert, apreciind că situația de fapt în

legătură cu terenul pretins poate fi clarificată prin efectuarea unei cercetări

locale, cu privire la care, cum s-a menționat anterior, părțile au fost de acord.

Art. 216 alin. (1)

vizează, de asemenea, posibilitatea instanței, iar nu obligația, de a asculta

experții, cu ocazia cercetării la fața locului, ceea ce reprezintă tot o

chestiune de apreciere a instanței de apel în materie de probe, necenzurabilă

în recurs, în contextul abrogării art. 304 pct. 11 C. proc. civ.

Au mai afirmat

reclamantele că numai un expert, deci, o persoană cu cunoștințe de

specialitate, putea stabili suprafața de teren liberă și cea afectată de

elemente de sistematizare, respectiv identificarea acestora din urmă,

contestând, cu alte cuvinte, efectuarea cercetării la fața locului. Susținerile

sunt neîntemeiate. Cercetarea la fața locului reprezintă o probă judiciară

directă, prin intermediul căreia legea (dispozițiile art. 215-217 C. proc. civ.)

îi recunoaște instanței posibilitatea de a constata, în mod nemijlocit, starea

și situația unui obiect, locul și modul de așezare, precum și alte asemenea

elemente, relevante sau chiar indispensabile în soluționarea unui litigiu. Concludența

și utilitatea probei este, de asemenea, lăsată la aprecierea instanței care o

supune dezbaterii, nefiind cenzurabilă în recurs. În plus, în speță, contrar

celor arătate de recurente, obiectivele pentru care s-a încuviințat cercetarea

la fața locului nu presupuneau cunoștințele de specialitate exclusive ale unui

expert, instanța având posibilitatea să constate expropri sensibus terenul

liber și cel afectat de elemente de sistematizare, aspecte indicate a fi

lămurite prin decizia de casare. În acest sens a și procedat Curtea de Apel în

rejudecare, cele constate la fața locului fiind menționate în procesul verbal

încheiat în urma administrării probei.

În concluzie,

instanța de apel nu a încălcat decizia de casare, sub aspectul probelor care au

fost stabilite prin această decizie a fi administrate (răspunsul expertului la

obiecțiunile încuviințate reclamantelor în primul ciclu procesual) și nici

dispozițiile legale în materie de probe, invocate în cererea de recurs.

Rezultatul interpretării probelor de către instanța de rejudecare nu poate fi,

însă, examinat de prezenta instanță, față de abrogarea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., Curtea de Apel având libertatea de

a stabili situația de fapt în raport de evaluarea ansamblului probator administrat

în cauză.

referitoare la fundamentarea deciziei recurate pe motive străine de natura

pricinii nu sunt întemeiate.

Acest caz de

modificare presupune argumente care țin de stabilirea situației de fapt sau

aplicarea unor dispoziții legale care nu au legătură cu litigiul dedus

judecății. Or, în speță, instanța de apel s-a referit la situația juridică a

terenului în litigiu, reținând că acesta este afectat de utilități publice,

sens în care, aplicând textele de lege corespunzătoare situației terenului din

cuprinsul actului normativ de reparație, a confirmat soluția primei instanțe,

de respingere a cererii de restituire, în natură, a terenului în litigiu,

respectiv de acordare a unui teren în compensare. Nu se poate reține, astfel,

întrunirea cerințelor ipotezei de „motive străine de natura pricinii”,

prevăzută în art. 304 pct. 7, teza a III-a C. proc. civ.

Criticile referitoare

la încălcarea dispozițiilor procedurale invocate la acest punct din cererea de

recurs au fost analizate în cadrul motivului de recurs precedent, fiind

încadrabile în cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., iar

nu în cel de modificare reglementat de art. 304 pct. 7, fiind înlăturate pentru

considerentele anterior arătate.

incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

recurentele au susținut nelegala aplicare, în cauză, a art. 10 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001 și a art. 10 alin. (3) (în realitate, art. 10.3.) din Normele

metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, apreciind că situația terenului

revendicat este în afara sferei de aplicare a acestor dispoziții.

Înalta Curte nu poate

primi aceste aserțiuni, reținând constatările instanței de apel asupra

situației de fapt și care nu pot fi reevaluate în recurs, în sensul că

terenurile, pretins a fi restituite în natură și prin compensare, nu sunt

libere în sensul reglementat de Legea nr. 10/2001, fiind afectate de elemente

de sistematizare și spațiu verde ocrotit. Prin urmare, în mod corect s-a făcut aplicarea

art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și 10.3. din H.G. nr. 250/2007 privind

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, fiind menținută dispoziția

instanței de fond, de acordare a reparației în echivalent, în condițiile legii

speciale de stabilire și plată a despăgubirilor. Astfel, dispozițiile legale menționate

interzic restituirea în natură sau acordarea în compensare a imobilelor

afectate de utilități publice (parcela - ceas public, trotuar, jardiniere din

forme de ciment, zonă verde, canalizări, stâlp electric; parcela - alee de

acces, trotuar pietonal, stâlpi de iluminat).

În consecință, pentru

aceste considerente, Înalta Curte va respinge, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul formulat de reclamantele C.D. și N.C.L. împotriva Deciziei civile

nr. 499/ A din 8 septembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 septembrie 2013.