ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 453/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 453/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, la data de 07 februarie 2011,

reclamantele C.L.D. și C.A., prin

mandatar R.O., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul București

prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, să se

dispună obligarea pârâților la restituirea în natură a imobilului compus din

teren în suprafață de 146 mp și construcție în suprafață desfășurată de 154,59

mp, situat în București, str. Știrbei Vodă, sector 1, trecut în mod abuziv în

proprietatea statului prin Decretul C.S.

nr. 170 din 21 iunie 1988;

în măsura în care restituirea în natură nu mai este posibilă, acordarea de

despăgubiri constând în contravaloarea actualizată a imobilului arătat, evaluat

provizoriu la suma de 1.500.000,00 lei și la plata prejudiciului constând în

lipsa de folosință a imobilului în cauză, calculată din momentul preluării

imobilului de către stat și până la data restituirii integrale a acestuia (sau,

după caz, până la data plății integrale a contravalorii acestuia), prejudiciu

estimat provizoriu la suma de 43.000,00 lei.

În drept, cererea a fost întemeiată pe

dispozițiile art. l Protocolul 1 din CEDO, art. 44 din Constituția României, art.

480 C. civ.

Reclamanta C.L.D. a decedat pe

parcursul soluționării cauzei în primă instanță, conform certificatului de

deces din 04 februarie 2011, unica moștenitoare a acesteia fiind reclamanta C.A.

, potrivit certificatului de moștenitor din 25

februarie 2011.

Prin sentința civilă nr. 1547 din 23

septembrie 2011 pronunțată de Tribunalul București

- Secția a V-a Civilă, s-a respins, ca

neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta C.A., în contradictoriu cu

pârâții Municipiul București prin Primarul General și Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această sentință,

tribunalul a reținut că imobilul situat în București, str. Știrbei Vodă, sector

1, a aparținut autorilor reclamantei, C.C. și C.A., cărei l-au dobândit prin

vânzare-cumpărare, astfel cum rezultă din contractul din 22 ianuarie 1958.

Imobilul a fost preluat de stat în temeiul

Decretului Consiliului de Stat nr. 170/1998, în tabelul anexă la decret fiind

trecută și reclamanta C.L.D., alături de C.A. și C.A., ca proprietari ai

imobilului situat la adresa menționată mai sus, compus din teren în suprafață

de 146 mp și construcții în suprafață de 154,59 mp.

Potrivit adresei nr. 725609 din 14

septembrie 2008 emisă de Primăria Municipiului București - Direcția Juridic,

Contencios și Legislație, a rezultat că pentru imobilul anterior menționat, în

evidențele referitoare la notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001,

nu figurează înregistrată nicio cerere de restituire în natură sau acordare de

măsuri reparatorii în echivalent introdusă de reclamantă. Reclamanta a

recunoscut că a formulat notificare numai după apariția Legii nr. 247/2005.

Față de această situație, tribunalul a

reținut că, potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22

după republicare), persoanele pretins îndreptățite să obțină măsuri reparatorii

în cadrul acestui act normativ aveau obligația de a formula în termenul

prevăzut de această dispoziție legală o notificare prin care entitatea

deținătoare era învestită cu analizarea pretențiilor pe care înțelegea să le

formuleze cu privire la un anumit imobil.

Nerespectarea

de către persoanele îndreptățite a termenului de notificare, potrivit art. 22 alin.

(5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptățite de a solicita

în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de

bunuri.

Referitor la

acest termen de notificare, nu a intervenit nici o modificare legislativă,

anume conținutul său nu a fost modificat nici explicit și nici implicit, prin

instituirea unui caz legal de repunere în termen, prin dispozițiile Legii nr. 247/2005

sau altă dispoziție legală.

Termenul analizat este astfel, prin

voința legii, unul de decădere, nefiind susceptibil de întrerupere sau

suspendare, neoperând, în consecință, nici instituția repunerii în termen.

Având, însă, în vedere temeiul de

drept indicat de reclamantă, tribunalul a analizat cererea acesteia în temeiul

dreptului comun reprezentat de art. 480 C. civ., precum și în lumina deciziei nr.

33/2008 și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Tribunalul a

constatat că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză,

imobilul revendicat este încorporat în prezent în domeniul public, fiind ocupat

de carosabil și trotuare în totalitate. În consecință, având în vedere regimul

juridic actual al imobilului, tribunalul a constatat că restituirea în natură a

imobilului nu este posibilă, față de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 213/1998,

care nu permite revendicarea imobilelor proprietate publică.

Prin urmare, tribunalul a analizat în

continuare cererea subsidiară a reclamantei de obligare a pârâtului la plata

contravalorii despăgubirilor privitoare la imobilul revendicat.

Instanța de fond a arătat că, așa cum

rezultă și din Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și

Justiție - Secțiile Unite în recurs în interesul, nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune

se prevalează de un bun în sensul normei.

În speță, însă, reclamantei nu i s-a

recunoscut printr-o hotărâre judecătorească anterioară nici calitatea de

proprietar al imobilului și nici nu s-a dispus expres în sensul restituirii

bunului. De asemenea, reclamanta nu a inițiat procedura administrativă pentru

obținerea reparațiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a putea beneficia

de despăgubiri. Așadar, în speță, nu poate fi recunoscut reclamantei nici

dreptul de creanță, constând în despăgubirile solicitate, astfel încât,

tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată;

Împotriva sentinței tribunalului a

declarat apel reclamanta C.A., iar prin decizia nr. 142/A din 29 martie 2012 a

Curții de Apel

București - Secția IV-a

civilă calea de atac a fost respinsă ca nefondată.

Curtea de apel a reținut următoarele

considerente în motivarea deciziei:

Premisa de la care trebuie să se

pornească în speță este aceea că, astfel cum în mod corect a reținut prima

instanță, imobilul în litigiu, cu privire la care reclamanta a formulat

acțiunea în revendicare, expropriat prin Decretul CS nr. 170 din 21 iunie 1988,

intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al

unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

1989.

Reclamanta nu a formulat notificare în

termenul legal, solicitând valorificarea dreptului său pe calea dreptului comun,

prin formularea prezentei cereri de chemare în judecată, întemeiată pe

dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 CEDO, art. 44 din Constituția României și art.

480 C. civ.

În raport cu cele reținute mai sus,

curtea de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță a respins acțiunea

formulată, în acord cu decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a înaltei Curți de

Casație și Justiție în dosarul nr. 60/2007, dată în recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, prin

care s-a statuat cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și soluționate neunitar de instanțele judecătorești.

Prin urmare, în aplicarea principiului

de drept specialia generalibus derogant, în ceea ce o privește pe apelanta

reclamantă, legea specială reprezenta modalitatea juridică de redobândire a

bunului imobil preluat de stat în mod abuziv.

Neurmând procedura obligatorie în

condițiile prevăzute de legea specială, apelanta reclamantă nu mai poate obține

protecția aceluiași drept subiectiv pretins pe altă cale, cea a dreptului

comun.

Prin motivele de apel formulate,

apelanta-reclamantă a susținut că prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

care impun sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent, în cazul neformulării notificării în

termen legal sunt în contradicție cu dispozițiile convenționale.

Instanța de apel a arătat că, în

condițiile în care reclamanta nu s-a conformat exigențelor prevăzute de legea

specială cu privire la termenul in care trebuie formulată notificarea, aceasta

nu poate invoca eventuale neconcordanțe ale legii speciale cu Convenția, din

perspectiva efectivității acestei căi pentru valorificarea dreptului pretins.

Pe de altă parte, în cadrul procedurii

speciale obligatorii reglementate de Legea nr. 10/2001, reclamanta ar fi avut

la îndemână toate mijloacele procedurale care să îi asigure accesul la

justiție, conform art. 26 alin. (3) din lege, astfel cum a fost interpretat

prin decizia în interesul legii nr. XX din 19 martie 2007 a înaltei Curți de

Casație si Justiție, instanța de judecată fiind competentă să soluționeze pe

fond atât contestația formulată împotriva dispoziției de respingere a

notificării (dacă se emitea o asemenea dispoziție), cât și acțiunea persoanei

îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a

răspunde la notificare.

În ceea ce privește critica

referitoare la interpretarea dată de prima instanță noțiunii de bun, din

perspectiva celor reținute în cauza Atanasiu și alții contra României, curtea a

constatat că aceasta este neîntemeiată, având în vedere reclamanta avea

obligația de a parcurge procedura prevăzută de legea speciala, nefiind

titularul unui „bun", în accepțiunea CEDO, privind dreptul la restituirea

în natură sau în echivalent.

Referitor la critica apelantei

reclamante în sensul că motivarea primei instanțe este contradictorie, curtea a

constatat că, deși instanța a reținut că restituirea în natură nu este

posibilă, analizând pe fond acest aspect, totuși, din întreaga motivare se

desprinde concluzia că acțiunea a fost respinsă, întrucât reclamanta trebuia să

urmeze procedura prevăzută de legea specială, potrivit principiului specialia

generalibus derogant, nefiind incidență teza a II a din decizia în interesul

legii nr. 33/2008, deoarece apelanta nici nu deține un bun pentru a putea

recurge la acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Împotriva deciziei instanței de apel a

declarat recurs reclamanta C.A.,

invocând

motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

solicitând modificarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea

cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

O primă

critică invocată de recurentă vizează incoerențele de ordin legislativ și

judiciar din partea statului care au generat, pe de o parte, o demobilizare din

partea persoanelor ce trebuiau să respecte anumite termene, iar pe de altă

parte, au dat naștere unei speranțe legitime că își vor putea recupera bunurile

sau că vor fi despăgubite, chiar dacă nu au respectat termenele prevăzute

pentru parcurgerea procedurilor administrative sau, mai mult decât atât, chiar

dacă au omis să se adreseze autorităților administrative mai înainte de a se

adresa autorităților judiciare.

Recurenta mai arată că apariția Legii nr.

247/2005 a creat, în opinia sa, o speranță legitimă privind dreptul său de

proprietate, atât prin faptul că aceasta a prevăzut modalitățile de acordare a

despăgubirilor, cât și prin faptul că dispozițiile sale reiterează calitatea de

proprietar a persoanelor menționate în cuprinsul actelor de naționalizare a

imobilelor.

O altă critică

vizează faptul că instanța de apel a reținut, asemenea primei instanțe, că nu a

fost încălcat dreptul la un proces echitabil atâta vreme cât nu s-a respectat

termenul prevăzut de art. 21 (art. 22 după republicare) din Legea nr. 10/2001,

lege care prevedea posibilitatea de a se adresa instanțelor de judecată pentru

a soluționa pe fond contestația formulată împotriva unei eventuale dispoziții

de respingere a notificării, cât și o acțiune formulată în cazul refuzului

nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificare.

În opinia recurentei, i-a fost

încălcat dreptul la un proces echitabil întrucât, deși formal cererea a fost

respinsă ca neîntemeiată, în realitate instanța nu a procedat la o analiză pe

fond a cererii, ci a respins-o pentru neîndeplinirea unei cerințe procedurale,

ceea ce echivalează cu respingerea cererii ca inadmisibilă, deci a avut loc o

încălcare a art. 6 paragraful 1 din CEDO.

În fine, o ultimă critică vizează

faptul că motivarea instanței de apel, bazată pe dispoziții din hotărârea CEDO

în cauza Atanasiu împotriva României, are în vedere argumente scoase din

context, deoarece, susține recurenta, în această hotărâre, deși Curtea a

reținut că reclamantele nu dețin un bun actual, cu toate acestea, în

unanimitate hotărăște că în speță a avut loc o încălcare a prevederilor art. 1

din Protocolul nr. 1 la CEDO.

Prin urmare, arată recurenta, simpla

constatare a faptului că la data formulării cererii nu există o hotărâre

judecătorească definitivă și irevocabilă,

prin

care să se recunoască dreptul reclamanților de aii se restitui bunul solicitat,

nu atrage în mod automat respingerea cererii, mai ales că în cauza de față

tocmai instanța urma să stabilească dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de

Legea nr. 10/2001.

Analizând recursul prin prisma

motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., înalta Curte constată că recursul este nefondat având în vedere

următoarele considerente :

Instanțele anterioare au reținut că

imobilul revendicat face parte din categoria bunurilor ce intră în domeniul de

aplicare al Legii nr. 10/2001, ca urmare a preluării acestuia de către stat

prin Decretul CS nr. 170 din 21 iunie 1988 (așadar în perioada de referință a

acestei legi - 1945 - 1989), aflându-se în prezent în proprietatea statului,

așa cum rezultă din înscrisurile administrate în cauză.

Întrucât Legea nr. 10/2001 este norma

specială în raport cu dispozițiile dreptului comun, ca urmare a aplicării

principiului specialia generalibus derogant, potrivit dispozițiilor art. 21 din

Legea nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea să se adreseze unității

deținătoare cu notificare în termenul prevăzut de acest act normativ, procedura

administrativă fiind obligatorie.

Prin decizia nr. 33 din 09 iunie 2008,

pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs

în interesul legii, vizând chiar problema în discuție, obligatorie potrivit art.

329 C. proc. civ., s-a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit

principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală

se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în

cuprinsul legii speciale.

Prin aceeași

decizie s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act

normativ, precum și cele care din motive independente de voința lor, nu au

putut să utilizeze acesta procedură în termenele legale au deschisă calea

acțiunii în revendicare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat cu

bună credință și cu respectarea Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Prin aceasta,

așa cum a reținut în mod corect instanța de apel, nu se încalcă dispozițiile art.

6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât persoana îndreptățită

are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se

iau în cadrul procedurii legii nr. 10/2001.

Adoptarea unei reglementări speciale,

derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu împiedică accesul la instanță în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus judecății

este efectivă.

În speță, din

culpa sa reclamanta nu a urmat procedura administrativă, obligație prevăzută de

Legea nr. 10/2001 pentru a obține restituirea imobilului sau despăgubirii.

Faptul

nesocotirii termenelor speciale prevăzute de această lege și a procedurilor

speciale de restituire din culpa fostului proprietar nu constituie o violare a

principiului garantării proprietății și a art. 6 din Convenție.

Din

decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 a înaltei Curți se desprind elementele pe care

instanța, investită cu o acțiune în revendicare, trebuie să le analizeze în

concret, ținând cont de particularitățile cauzei: existența unui bun, în sensul

Convenției în patrimoniul reclamantului, neconvenționalitatea dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 în speța dedusă judecății, securitatea și stabilitatea

circuitului juridic civil, să nu se aducă atingere unui alt drept de proprietate

ce aparține altei persoane, de asemenea, protejat de lege.

Dând curs acestor linii directoare

care se desprind din jurisprudența CEDO, în ipoteza în care fostul proprietar

nu a făcut demersuri în temeiul legilor speciale de reparație, neformulând

notificări în baza Legii nr. 112/1995 și/sau a Legii nr. 10/2001 și nici

acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare

încheiat în baza Legii nr. 112/1995 (respectiv neobținând câștig de cauză

într-un astfel de demers judiciar), precum nici în temeiul dreptului comun,

nepromovând sau neobținând o hotărâre judecătorească de admitere a revendicării

sau a constatări nevalabilității titlului statului, se reține că se poate

recunoaște în favoarea fostului proprietar cel mult o speranță legitimă.

Pe cale de

consecință, susținerile reclamantei referitoare la ineficacitatea sistemului

reparatoriu creat de Legea nr. 10/2001 sunt nerelevante, în condițiile în care

aceasta nu a urmat calea pusă la dispoziție de legiuitor prin formularea

notificării către unitatea deținătoare a imobilului, în condiții de

regularitate procedurală.

Din perspectiva celor expuse, se

reține, în concluzie, că la data introducerii acțiunii, reclamanta nu avea

niciun bun și nicio speranță legitimă de a i se restitui imobilul revendicat,

în condițiile în care nu poate justifica existența unui „bun" în sensul

Convenției și în condițiile în care nu deține o hotărâre judecătorească care să

îi recunoască un asemenea drept.

Reclamanta nu a formulat, anterior

prezentei cereri, altă acțiune în

constatarea

nevalabilității titlului statului sau în revendicare și nu a formulat

notificare

în temeiul Legii nr. 10/2001, situație în care nu se poate prevala de

dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană,

neavând un bun sau o speranță legitimă în sensul prevăzut de Convenție.

Aceasta întrucât, contrar susținerilor

recurentei-reclamante și a trimiterilor pe care le face la jurisprudența

comunitară în materie, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul

jurisprudenței recente a instanței de contencios european este necesar ca

printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții

calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod

expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Noțiunea autonomă de bun, în sensul

CEDO, nu acoperă orice interes patrimonial, ci doar bunurile actuale, și anume

drepturi recunoscute printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă sau un alt

act al autorităților publice, ori speranțele legitime deduse din dispozițiile

legale sau jurisprudența constantă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanta nu

are nici un act al autorității publice sau hotărâre judecătorească care să îi

recunoască dreptul de proprietate asupra imobilului, a cărei protecție să o

invoce în prezenta cauză, după cum dispozițiile legii sau jurisprudența nu îi conferă

o speranță legitimă la restituire, ci dimpotrivă, consacră expres pierderea

dreptului la valorificarea pretențiilor în lipsa notificării și față de dispozițiile

deciziei în interesul legii

nr. 33/2008.

Așadar, prin decizia nr. 33 din 9

iunie 2008, pronunțată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a stabilit că în cazul concursului dintre legea specială și legea

generală primează legea specială, iar în situația în care există neconcordanțe

între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a

drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate.

Nu există neconcordanță între legea

specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor

omului, iar accesul liber la justiție este asigurat prin posibilitatea atacării

dispoziției sau deciziei prin care a fost finalizată faza administrativă, în

instanță, prin contestație și apoi, prin exercitarea celorlalte căi de atac

specifice fazei judiciare.

În concluzie,

în mod corect instanța de apel a dat eficiență dezlegărilor date prin decizia nr.

33 din 9 iunie 2008, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în

recursul în interesul legii, aceasta fiind obligatorie conform art. 329 alin. (3)

C. proc. civ.

Prin urmare, nici critica vizând

încălcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art.

1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu poate fi

primită.

Art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal",

adică dreptul ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație

privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.

Împrejurarea că Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu

înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei

emise în procedura administrativă legea prevede calea contestației în instanță,

actul normativ asigurând astfel o jurisdicție deplină.

Reglementarea

unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat și aflate în

posesia unei unități deținătoare nu vine în conflict cu norma europeană și se

înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate, adoptate de stat.

Având în

vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se

va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.A. împotriva deciziei

nr. 142/A din 29 martie 2012 a Curții de Apel București - Secția IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta C.A. împotriva deciziei nr. 142/A din 29 martie 2012 a Curții de

Apel București - Secția IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

05 februarie 2013.