ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 929/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 929/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei civile de față constată

următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 18 decembrie 2009,

reclamanta C.L.M. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice și Primăria Municipiului București, prin primarul

general, obligarea acestora la plata sumei de 600.000 euro pentru imobilul

situat în București, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului sus-menționat,

titlul său de proprietate fiind reprezentat de actul de vânzare cumpărare

autentificat în anul 1935 de către Tribunalul Ilfov și certificatul de

moștenitor din 09 martie 1998 emis de BNP N.M.

Reclamanta a

arătat că deși, prin sentința civilă nr. 79/2001 a Tribunalului București,

definitivă și irevocabilă, acțiunea în revendicare i-a fost admisă, Primăria

Municipiului București a vândut imobilul în baza Legii nr. 112/1995, motiv

pentru care are dreptul la despăgubiri, conform art. 20 alin. (2) din Legea nr.

1/2009.

În drept a

invocat dispozițiile Legii nr. 1/2009, Convenția CEDO, Constituția României,

deciziile CEDO, Protocolul nr. 33 din Tratatul de aderare al României la CEDO.

Pârâtul Statul

Român a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pe motiv că,

potrivit dispozițiilor art. 1 și 20 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii

prin echivalent se acordă de către entitatea investită cu soluționarea

notificării.

Reclamanta

și-a precizat acțiunea, la 13 ianuarie 2011, în sensul că solicită exclusiv

despăgubiri și nu restituirea în natură a imobilului.

De asemenea,

la 04 martie 2011, reclamanta a mai depus o cerere completatoare prin care a

solicitat daune morale de 600.000 euro întrucât i-a fost încălcată demnitatea

de cetățean român pe considerentul că este de origine evreiască, motiv pentru

care i s-a confiscat casa, care nu i-a fost niciodată restituită.

Prin sentința nr.

1578 din 26 septembrie 2011, Tribunalul București

- Secția a IV-a civilă a respins, ca

neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a admis excepția prescripției

dreptului la acțiune în privința capătului de cerere având ca obiect obligarea

pârâților la plata daunelor morale în cuantum de 600.000 lei și a constatat

acest capăt de cerere prescris și a respins acțiunea ca neîntemeiată.

În ceea ce

privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român,

tribunalul a reținut că acest pârât are calitate procesuală pasivă întrucât

obiectul cererii este o acțiune având ca obiect pretenții întemeiată pe răspunderea

civilă delictuală și pe jurisprudența CEDO care a stabilit, în mai multe

decizii, că Statul Român este obligat să plătească despăgubiri bănești în

situația în care procedurile de despăgubiri datorate foștilor proprietari, care

au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, sunt iluzorii.

În ceea ce

privește fondul pricinii, tribunalul a apreciat că acțiunea este neîntemeiată,

în primul rând, pentru că reclamanta nu a depus la dosar nici un înscris din

care să rezulte că imobilul în litigiu ar fi intrat în proprietatea statului în

baza Decretului Lege nr. 92/1950 și, în al doilea rând, pentru că acțiunea prin

care reclamanta solicită contravaloarea imobilului trecut în proprietatea

statutului nu poate fi asimilata contestației prevăzute de art. 26 din Legea nr.

10/2001 deoarece dispozițiile Legii nr. 10/2001 instituie o procedură

administrativă, prealabilă, obligatorie, procedură care se finalizează prin

emiterea unei deciziei/dispoziții motivate de soluționare a notificării.

Tribunalul a

reținut că reclamanta nu a făcut dovada că ar fi formulat notificare în baza

Legii nr. 10/2001 prin care să solicite acordarea de măsuri reparatorii în

natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu, aspect de altfel

confirmat prin adresa nr. 4606/2010 a Primăriei Municipiului București (fila 46

dosar), dar și de susținerile apărătorului reclamantei. Or, potrivit art. 22

din legea specială, lipsa formulării în termen a notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent.

Tribunalul a

invocat și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost introdus

prin Legea nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63 din 3 februarie 2009,

potrivit căruia persoana îndreptățită are obligația de a urma calea prevăzută

de prezenta lege, după intrarea acesteia în vigoare.

Tribunalul a

făcut trimitere și la cele statuate de înalta Curte de Casație și Justiție,

Secții Unite, prin decizia nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii

cu privire la acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca

obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și

soluționate neunitar de instanțele judecătorești în sensul că un concurs dintre

legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe

între legea specială (Legea nr. 10/2001) și Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, convenția are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care,

astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Decizia

înaltei Curți este obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. (3) C.

proc. civ., astfel că, s-a confirmat necesitatea formulării unei notificări

pentru ca persoana respectivă să își poată valorifica drepturile sale.

Întrucât

reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, tribunalul a

apreciat că nu se poate vorbi de o încălcare a dispozițiilor art. 21 din

Constituția României și art. 6 alin. (1) din CEDO, având în vedere că dreptul

de acces la un tribunalul nu este un drept absolut, ci este compatibil cu

limitări, ceea ce înseamnă că legislația internă poate să prevadă

obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile atunci când se urmărește

apărarea unui drept civil.

Tribunalul a

constatat că anterior promovării prezentului litigiu, reclamanta a mai formulat

o acțiune în revendicare, în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București și SC C. SA, acțiune care prin sentința nr. 670/2003 a

Tribunalului București, Secția a IlI-a civilă (rămasă irevocabilă) a fost

respinsă ca neîntemeiată (filele 141-143 dos.) pe motiv că reclamanta nu a

probat temeinicia acțiunii și nu a depus la dosarul cauzei înscrisuri pentru a

se stabili dacă în patrimoniul mamei sale a existat, la data decesului, bunul

imobil în litigiu, dacă reclamanta prin tutore a acceptat moștenirea și dacă

imobilul exista la data naționalizării în patrimoniul acesteia.

Tribunalul a

reținut că atâta timp cât printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă s-a

respins acțiunea în revendicare a aceluiași imobil formulată de reclamantă,

această hotărâre se bucură de autoritate de lucru judecat în raport de

reclamantă care nu poate ignora efectele acestei hotărâri privite ca realitate

juridică, iar reclamantei îi incumbă obligația generală a oricărui subiect de

drept de a respecta raporturile juridice pe care această hotărâre

judecătorească le consacră.

Tribunalul a

făcut precizarea că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat

faptul că a formulat acțiune în revendicare împotriva Primăriei București, iar

prin sentința civilă nr. 79/2001 a Tribunalului București - Secția IV-a civilă

definitivă și irevocabilă acțiunea a fost admisă.

Tribunalul a

constatat că aceste susțineri ale reclamantei sunt eronate, întrucât sentința

invocată de reclamantă a fost desființată prin decizia civilă nr. 2441/2002 a

Curții Supreme de Justiție și cauza a fost trimisă, spre rejudecare, la

Judecătoria Sector 5 (filele 141-143) care, la rândul său, a declinat

competența de soluționare a cauzei către Tribunalul București prin SC nr. 144/2003,

iar Tribunalul București, Secția a IlI-a civilă a respins acțiunea în

revendicare prin sentința civilă nr. 670/2003 (filele 141-143).

În concluzie,

tribunalul a reținut și reaua credință a reclamantei cu privire la motivația

cererii de chemare în judecată, susținerile acesteia fiind contrazise de

probele existente la dosarul cauzei, iar aceste susțineri reprezintă un abuz de

drept incalificabil care au condus la prelungirea soluționării cauzei.

Totodată,

tribunalul a mai reținut că, deși reale, nu au nicio relevanță în cauză

susținerile reclamantei în sensul că se aplică prioritar normele internaționale

ce fac parte din dreptul intern, și că potrivit Constituției României, dacă

există neconcordanțe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale

omului la care România este parte și legile interne au prioritate legile

internaționale.

Sub acest

aspect, tribunalul a arătat că într-adevăr Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a pronunțat mai multe hotărâri împotriva României (hotărârea Păduraru

împotriva României, hotărârea Străin împotriva României, hotărârea Săvulescu

împotriva României, hotărârea Popescu și Dașoveanu împotriva României, etc.) prin

care a obligat Statul Român să restituie reclamanților apartamentul înstrăinat

chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, sau, în caz de nerestituire, să

plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material

suferit. Această practică judiciară conturată de CEDO nu este aplicabilă în

cauză întrucât în toate situațiile în care Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanților apartamentul

înstrăinat chiriașului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanții au deținut ca o

situație premisă de la care nu a existat nici o excepție, o hotărâre

judecătorească pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu unitatea

administrativ teritorială, hotărâre soluționată irevocabil și în principiu

anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza

legii nr. 112/1995, și prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantului imobilul și prin care se constatase

nevalabilitatea titlului statului.

Tribunalul a

constat că, în speță, reclamanta nu deține nici o hotărâre judecătorească

pronunțată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul București prin

care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce

formează obiectul cauzei, prin care să se constate existența dreptului de

proprietate al reclamantei asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate

persoanele juridice sus menționate să lase în deplină proprietate și posesie

imobilul, astfel încât acțiunea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru

același imobil nu poate fi admisă.

Existența unei

proceduri prealabile administrative nu este contrară art. 1 din Protocolul 1 la

CEDO, iar Curtea în numeroase hotărâri a arătat că statele membre au deplină

libertate de a lua măsurile legislative pe care le consideră necesare în

materia restituirii imobilelor, iar existența unei proceduri prealabile și

supuse unor termene nu poate reprezenta o limitare a dreptului la acces la

justiție atâta vreme cât procedura Legii nr. 10/2001 prevede posibilitatea

accesului la un tribunal care să analizeze temeinicia cererii reclamanților de

acordare a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent (art. 26 din

Legea nr. 10/2001).

Neglijența

reclamantei care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o

consecință juridică și anume pierderea dreptului de a solicita măsurile

reparatorii în natură sau prin echivalent, (art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001)

iar această consecință este una firească și care nu contravine prevederilor

CEDO.

În cauza

Atanasiu și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun

actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către

stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă

și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143).

Așadar, în

speță, nu poate fi recunoscută reclamantei decât o creanță, constând în

despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este

chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în

acest scop), însă numai condiționat de formularea unei notificări în baza Legii

nr. 10/2001, notificare care în speța de față nu există.

Urmare a

hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor

din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui

drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care

reclamanta nu a inițiat-o.

Tribunalul a

arătat că reclamanta și-a întemeiat acțiunea, în ceea ce privește dreptul

intern, pe dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 1/2009 (în realitate

din Legea nr. 10/2001) conform cărora în cazul în care imobilul a fost vândut

cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare,

persoana îndreptățită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și

construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare.

Tribunalul a

reținut că dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 1/2009 (în realitate

din Legea nr. 10/2001) nu sunt aplicabile în speța dedusă judecății întrucât

reclamanta nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să

solicite restituirea în natură sau prin echivalent a bunului, astfel încât în

lipsa îndeplinirii acestei procedurii prealabile reclamanta a pierdut dreptul

de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

În ceea ce

privește excepția prescripției dreptului material la acțiune invocat, din

oficiu, pe capătul de cerere privind acordarea de daune materiale și morale

care i-au fost produse în anul 1942 pe considerentul că a fost de naționalitate

evreiască, tribunalul a reținut că Legea nr. 10/2001 ca și celelalte legi de

reparație nu prevăd posibilitatea pentru fostul proprietar de a obține și daune

morale pe considerentul că a avut o anume origine sau pentru că i s-a confiscat

casa, iar singurul temei de drept aplicabil în dreptul intern ar fi

dispozițiile art. 998-999 C. civ., referitoare la răspunderea civilă

delictuală. Având însă în vedere că de la înlăturarea regimului comunist (1989)

și până la promovarea acțiunii au trecut circa 20 ani, în speța dedusă

judecății, dreptul la acțiune al reclamantei este prescris, fiind incidente

dispozițiile art. 1 și 3 din Decretul nr. 167/1958.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Curtea de Apel

București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 232-A din 28 mai 2012 a menținut sentința tribunalului prin

respingerea, ca nefondat, a apelului.

În motivarea

deciziei, instanța de apel a reținut, că Decizia nr. 33/2008 a înaltei Curți de

Casație și Justiție a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele

cauzei de către tribunal.

Legea nr. 10/2001

a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l

totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Instanța de

apel a reținut că reclamanta nu se regăsește în niciuna din situațiile de

excepție reglementate expres de lege, ce ar justifica posibilitatea de a

recurge la acțiunea în revendicare, neavând „un bun" în sensul Convenției,

iar accesul la justiție îi era asigurat prin contestația reglementată de legea

specială, cu respectarea normei imperative privitoare la formularea unei

notificări.

Totodată,

instanța de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a reținut că reclamanta

nu a formulat o notificare în baza Legii nr. 10/2001, astfel că dispozițiile art.

21 din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului au fost respectate. Dreptul de acces la un tribunal nu este

un drept absolut, el este compatibil cu limitări, ceea ce presupune că

legislația internă poate să prevadă obligativitatea parcurgerii unei proceduri

prealabile atunci când se urmărește apărarea unui drept civil.

Împotriva

deciziei instanței de apel a declarat recurs reclamanta, invocând dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului, recurenta reclamantă, după reiterarea situației de fapt și a

soluțiilor pronunțate în cauză, reproșează instanței de apel că a interpretat

greșit atât Decizia nr. 33/2008 pronunțată de înalta Curte, Secțiile Unite în

recurs în interesul legii cât și actul juridic dedus judecații în sensul că a

reținut că Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la

dreptul comun prin norme cu caracter special. Susține că aprecierea instanței

de apel în sensul ca reclamanta nu se regăsește în niciuna din situațiile de

excepție reglementate expres de lege este eronată întrucât din toate probele

administrate în cauză rezultă că se regăsește în situația fostului proprietar

al imobilului care a notificat unitatea deținătoare încă de la apariția Legii nr.

112/1995 și care este îndreptățit la despăgubiri în echivalent deoarece a

pierdut in mod definitiv si irevocabil restituirea in natura. Mai arată că

aprecierea făcută de instanța de apel în sensul că reclamanta nu deține un bun

în sensul Convenției Europene este complet neadevărată, arătând că bunul

deținut de reclamantă a fost confiscat de stat abuziv și vândut în baza Legii nr.

112/1995 fostului chiriaș, deși a fost cerut de fostul proprietar.

În continuare,

recurenta susține că instaurarea regimului comunist, în martie 1946, a

împiedicat restituirea și că imobilul din speță a fost naționalizat în baza

Decretului nr. 92/1950, rămânând în proprietatea statului comunist. Mai arată

că imobilul în litigiu urma să-i fie restituit de către Statul Român după

decembrie 1989 însă, având în vedere că a fost vândut, în baza Legii nr. 112/1995,

acum ea se află in situația de a cere doar despăgubiri si daune morale pentru

prejudiciul suferit.

Mai susține că

un alt motiv de nelegalitate a deciziei recurate îl reprezintă faptul că

instanța de apel nu s-a pronunțat pe capătul de cerere privind acordarea

daunelor morale suferite si nu a pus în discuția părților prescripția dreptului

la acțiune.

Pe de alta

parte, arată că decizia recurată încalcă Constituția României, art. 20, pct. 2

care prevede expres superioritatea legii europene, respectiv a CEDO și

obligativitatea aplicării ei, ceea ce înseamnă că România fiind membră a

Consiliului Europei, alături de celelalte state membre, are obligația să

respecte legislația europeană.

În faza

procesuală a recursului, reclamanta

a

depus la dosar (fila 13) adresa nr. 701 din 16 martie 2004 emisă de SC C. SA

din care rezultă că imobilul a fost naționalizat prin Decretul nr. 92/1950,

poziția 4383 de la numita L.M.

Analizând

recursul reclamantei în raport de criticile formulate, înalta Curte constată

următoarele:

Critica

privind interpretarea greșită a actului juridic, dedusă dintr-o eronată

stabilire a regimului juridic al imobilului, nu se circumscrie acestui motiv de

recurs, căci situația juridică a imobilului nu echivalează unui act juridic, în

accepțiunea art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv aceea de convenție legal

făcută care are putere de lege între părțile contractante, conform art. 969 C.

civ., și care urmează a fi interpretată în raport de prevederile art. 981 și

970 alin. (2) C. civ.

De altfel, din

motivarea recursului se deduce că recurenta reclamantă este nemulțumită de

modul în care instanța de apel a interpretat Decizia nr. 33/2008 pronunțată de

înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și nu de

interpretarea actului juridic dedus judecății.

Prin urmare,

criticile formulate de recurenta reclamantă se încadrează în motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva căruia va fi

analizat de instanța de recurs.

Cu privire la

criteriile de apreciere a temeiniciei cererii deduse judecății și la legea

aplicabilă, este de reținut că în mod corect, prin decizia recurată, s-au

recunoscut efectele deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pronunțată de

înalta Curte, Secțiile Unite.

Astfel, în

condițiile în care reclamanta a pretins că imobilul în litigiu ar fi fost

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce atrage includerea lui

în categoria imobilelor preluate abuziv ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001,

conform art. 1 alin. (1) raportat la art. 2 alin. (1) lit. a) din acest act

normativ, iar acțiunea în despăgubiri a fost introdusă la data de 18 decembrie 2009,

ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, judicios s-a considerat că,

în soluționarea acestei acțiuni, nu se poate face abstracție de dispozițiile

legii speciale de reparație.

Soluția este

în acord cu decizia în interesul legii nr. 33/2008 a înaltei Curți de Casație

și Justiție, Secțiile Unite, obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor

art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. și care a stabilit, cu privire la

acțiunile în revendicare având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în

perioada comunistă, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, că,

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

Raportul între

legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii

evocată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și

anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia

generalibus derogant".

Cu toate

acestea, după cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare

acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se

asigure accesul la justiție.

În acest sens,

trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în

ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor

omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Rezultă astfel

că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în

revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui

asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz

afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Recurenta

reclamantă susține că are un „bun" în sensul Convenției și că instanța de

apel a greșit atunci când a constatat că nu există un astfel de bun.

Acest punct de

vedere nu poate fi primit, deoarece, potrivit jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului, noțiunea de „bun"poate cuprinde atât „bunurile

existente" cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe, cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o „speranță legitimă" de

a le vedea concretizate.

Conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care

să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în

acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30

iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 iunie 2009, par. 23, etc.).

În schimb,

Curtea europeană a statuat că nu vor fi considerate „bunuri", în sensul

articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a

stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea

C.E.D.O. din 23 martie 2006; cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea

C.E.D.O. din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva

României, hotărârea C.E.D.O. din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă

împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 14 decembrie 2006, par. 29, etc.).

În cauza pilot

Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat în mod ritos că un

bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat, doar

dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a

și dispus expres în sensul restituirii bunului (hotărârea C.E.D.O. din 12

octombrie 2010, par. 143).

Dată fiind

importanța deosebită a hotărârii pilot din perspectiva procedurii declanșate în

vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această

decizie nu poate fi ignorată de instanțele naționale, impunându-se a fi

aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție.

Așadar,

proprietarul care nu deține un „bun actual", respectiv o hotărâre

judecătorească definitivă prin care să se fi dispus expres restituirea bunului

preluat abuziv de stat, nu poate obține mai mult decât despăgubirile din

procedura legii speciale.

În speță, așa

cum au reținut și instanțele de fond, recurenta reclamantă nu a dovedit că are

o hotărâre judecătorească anterioară care să-i confirme dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu. Dimpotrivă, prin sentința nr. 670/2003 pronunțată

de Tribunalul București, Secția a IlI-a civilă, irevocabilă prin respingerea

apelului și a recursului a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea în

revendicare formulată de aceasta, în contradictoriu cu Consiliul General al

Municipiului București.

Prin urmare,

susținerea recurentei reclamante în sensul că se poate prevala de existența

unui „bun" în sensul Convenției europene nu poate fi primită.

În egală

măsură nu sunt întemeiate criticile care repun în discuție raportul dintre

Legea nr. 10/2001 și Convenție, date fiind dezlegările cu caracter obligatoriu

ale deciziei date în interesul legii.

În concluzie,

prin hotărârea recurată instanța de apel a făcut o corectă aplicare a deciziei

în interesul legii nr. 33/2008, care este incidență în speță, precum și a

jurisprudenței actuale a Curții Europene privind noțiunea de „bun" ce

intră sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Pe cale de

consecință, nu sunt îndeplinite în speță cerințele cazului de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În ceea ce

privește motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. prin care recurenta reclamantă susține că instanța de apel nu s-a

pronunțat asupra cererii de acordare a daunelor morale suferite si nu a pus în

discuția părților prescripția dreptului la acțiune, este de observat că motivul

de recurs invocat poate fi analizat numai cu referire la hotărârea instanței de

apel, deoarece numai aceasta face obiectul recursului, conform art. 299 C.

proc. civ.

Contrar, însă,

susținerii recurentei reclamante, instanței de apel nu i se poate imputa

nepronunțarea asupra cererii privind acordarea daunelor morale și nici că nu a

pus în discuția părților prescripția dreptului la acțiune, întrucât aceasta ar

fi presupus că a fost învestită, prin cererea de apel a reclamantei, cu critici

aduse sentinței de fond în legătură cu aspectele în discuție.

Or, din

conținutul motivelor de apel nu rezultă că reclamanta a dedus judecății

chestiuni legate de modul de soluționare de către prima instanță a cererii

privind acordarea daunelor morale.

Întrucât reclamanta

nu a înțeles să se plângă de aceste aspecte prin intermediul motivelor de apel,

invocarea lor direct în recurs omisso medio nu este posibilă, raportat la

dispozițiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele

precizate anterior, înalta Curte consideră că nu sunt incidente în cauză

motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., astfel cum

nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu și-a găsit aplicarea.

În consecință,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de reclamanta C.M.L. împotriva deciziei nr. 232-A din 28 mai 2012 a Curții de

Apel București, Secția a IlI-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,

22 februarie 2013.