ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5103/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București , secția a IV a civilă, reclamanta P.A. a solicitat obligarea Statului Român, prin M.F.P., la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sect. 1, compus din teren și construcție. În motivarea cererii, reclamanta a arătat, în esență, că a primit imobilul menționat în petitul cererii cu titlu de dotă de la tatăl său, I.I., că în timpul războiului, la bombardament, au fost distruse construcțiile aflate pe teren și că imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 452/1966, fără plata de despăgubiri, că notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 10237 din 15 aprilie 2008, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, dar reclamanta nu a primit despăgubirile cuvenite potrivit legii.

Prin Sentința civilă nr. 1009 din 24 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a-IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantei suma de 279.361 euro, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plății, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, sect. 1, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că prin Dispoziția Primarului General nr. 10237 din 15 aprilie 2008 a fost soluționată Notificarea nr. 2281 din 13 august 2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sect. 1, compus din teren în suprafață de 443, 43 m 2 . Constatându-se imposibilitatea restituirii în natură – întrucât construcția a fost demolată, iar terenul este afectat de elemente de sistematizare, fiind ocupat de stradă, carosabil, policlinică, spațiu verde aferent policlinicii, teren afectat de rețele edilitare subterane– s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Tribunalul a mai constatat că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită și a reținut că, potrivit raportului de expertiză evaluatoare întocmit de expert F.F., valoarea actuală de circulație a imobilului este de 279.361 euro, că, până la momentul soluționării cauzei,, reclamanta nu a beneficiat de nici un fel de despăgubire și nu a primit nici o înștiințare cu privire la desfășurarea procedurii prevăzute de lege. Și că, astfel, prin conduita sa ilicită și imputabilă, constând într-un complex de abstențiuni și acțiuni contrar legilor în vigoare, Statul Român a cauzat în mod direct un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, care a fost lipsită de valoarea de circulație a imobilului preluat în mod abuziv de stat, valoare care i se cuvine potrivit legii. Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta P.A., cât și pârâtul Statul Român prin M.F.P.

Prin Decizia civilă nr. 30 A din 26 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca tardiv formulat, apelul declarat de reclamanta P.A. împotriva Sentinței civile nr. 1009 din 24 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV - a civilă; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva aceleiași sentințe, și, în consecință, a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea, ca inadmisibilă. În motivarea acestei soluții, instanța de apel a apreciat, în esență, că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, în raport cu procedura specială reglementată de Legea nr. 247/2005, având în vedere că, potrivit art. 19 și art. 20 din Legea nr. 247/2005 (Titlul VII), actele emise în temeiul acestei legi sunt supuse cenzurii instanței de contencios administrativ, reclamanta neputând beneficia de despăgubiri în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială . Apelul declarat de reclamanta P.A. a fost apreciat ca tardiv cu motivarea că hotărârea primei instanțe a fost comunicată reclamantei la data de 10 iunie 2011, termenul de apel fiind, potrivit art. 284 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Termenul, calculat potrivit art. 101 C. proc. civ., pe zile libere, s-a împlinit la data de 26 octombrie 2011, iar apelul declarat de parte a fost formulat la data de 1 iulie 2011, cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs apelanta Pârvulescu Angela solicitând casarea hotărârii, respingerea apelului Statului Român și menținerea hotărârii Tribunalului. La termenul din 15 noiembrie 2012, recurenta a invocat excepția nelegalității Ordinelor M.F.P. nr. 1227/2006 cu anexa și nr. 349/2007, de modificare și completare a art. 3, susținând că acestea încalcă dispozițiile Legii nr. 52/2003 și ale Legii nr. 24/2000, nefiind publicate în M. Of., cu consecința inexistenței acestora.

Prin Încheierea din 22 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a dispus trimiterea cauzei secției de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării excepției de nelegalitate invocate de către reclamanta - recurentă P.A., suspendând judecata recursului declarat de aceasta până la soluționarea excepției de nelegalitate. Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că în speță sunt incidente dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, constatând că soluția ce se va da pe fond recursului pendinte depinde și de actul administrativ cu privire la care s-a formulat excepția de nelegalitate. Analizând excepția de nelegalitate invocată, raportat la înscrisurile dosarului și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține că, în speță, aparține Curții de Apel București. Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a excepției de nelegalitate ce face obiectul prezentei cauze. Astfel, este adevărat că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, aplicabile în cauză, arată că „ Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ, competentă și suspendă cauza.” Dispozițiile legale sus-citate prevăd trimiterea, deci, a excepției de nelegalitate, instanței de contencios administrativ competente. În lipsa unor dispoziții speciale, cu caracter de excepție, instanța de contencios administrativ competentă urmează a fi stabilită raportat la dispozițiile art. 10 alin. (1) din același act normativ, și anume „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 de lei se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.” Având ca reper acest text de lege, rezultă că au fost stabilite două criterii pentru determinarea competenței materiale a instanțelor de contencios administrativ: a) criteriul poziției în sistemul autorităților publice a emitentului actului; b) criteriul valoric în cauzele fiscale (500.000 lei – valoarea impozitului, taxei,contribuției datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat). Înalta Curte constată că actele administrative ce fac obiectul excepției de nelegalitate cu care a fost învestită instanța de judecată privesc aspecte legate de organizarea și funcționarea aparatului propriu al M.F.P. Cum în speța de față nu se contestă acte administrative care să privească plata taxelor, impozitelor, contribuțiilor sau datoriilor vamale, rezultă că este aplicabil criteriul poziției în sistemul autorităților publice a autorității emitente a actului al cărui conținut se contestă, și anume M.F.P. În aceste condiții, competența soluționării excepției de nelegalitate a Ordinelor M.F.P. nr. 1227/2006 și nr. 349/2007 revine curții de apel competente teritorial – secția de contencios administrativ și fiscal. În ceea ce privește determinarea instanței de contencios administrativ, competente teritorial, Înalta Curte constată că atât reclamanta, cât și pârâtul, au domiciliul ales, respectiv sediul, în București, ca urmare, în aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel București. Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) și art. 10 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 158 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.