ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1018/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1018/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București,

secția a IV-a civilă la data de 2 iunie 2010, reclamanta P.A. a solicitat

obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de

bani reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 1,

compus din teren și construcție.

În motivare,

reclamanta a arătat, în esență, că a primit imobilul în litigiu cu titlu de

dotă de la tatăl său, I.I.. Pe teren s-au aflat niște construcții distruse în

timpul războiului, la bombardament. Imobilul a fost preluat de stat în temeiul

Decretului nr. 452/1966, fără plata de despăgubiri, iar notificarea formulată

potrivit Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 10237 din 15

aprilie 2008, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin

echivalent.

Reclamanta a susținut

că nu a primit despăgubirile cuvenite potrivit legii, că deși legislația în

vigoare stabilește declarativ principiul despăgubirii integrale, aceste

prevederi nu sunt aplicate în practică, iar în raport de jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, mecanismul reparator stabilit prin Fondul

Proprietatea nu are caracter efectiv.

Cererea a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., coroborate cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Prin Sentința civilă

nr. 1009 din 24 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligat pârâtul

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantei suma

de 279.361 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând

valoarea de circulație a imobilului situat în București, sector 1, luându-se

act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut următoarele:

Prin dispoziția

primarului general al municipiului București nr. 10237 din 15 aprilie 2008 a

fost soluționată notificarea din 13 august 2001, prin care reclamanta a

solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în

București, sector 1, compus din teren. Constatându-se imposibilitatea

restituirii în natură - întrucât construcția a fost demolată, iar terenul este

afectat de elemente de sistematizare, fiind ocupat de stradă, carosabil,

policlinică, spațiu verde aferent policlinicii, teren afectat de rețele

edilitare subterane - s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent.

Până în prezent

reclamanta nu a beneficiat de nici un fel de despăgubire și nu a primit nicio

înștiințare cu privire la desfășurarea procedurii prevăzute de lege.

Posibilitatea de acordare a despăgubirilor în numerar, introdusă prin O.U.G.

nr. 81/2007, care până în prezent a fost foarte rar aplicată, a fost suspendată

prin O.U.G. nr. 62/2010 pentru o perioadă de 2 ani, timp în care valorificarea

titlurilor de despăgubire se face doar prin conversia lor în acțiuni la Fondul

«Proprietatea» (art. III alin. (1) și (2)). Ca urmare, din această dispoziție

legală, coroborată cu împrejurarea că Fondul «Proprietatea» nu este funcțional

și nu există nicio perspectivă reală, certă și credibilă ca începutul

funcționării sale să se situeze în viitorul apropiat, rezultă ineficacitatea

mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005, ineficacitate de

altfel notorie și incontestabilă.

Tribunalul a

constatat că Statul Român, reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor

Publice conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și

persoanele juridice, este în culpă pentru că, pe de-o parte, a instituit

legislativ regula despăgubirii integrale, prin echivalent, a persoanelor

îndreptățite la măsuri reparatorii, iar pe de altă parte, prin ramura executivă

a puterii sale, nu a luat măsurile necesare pentru aplicarea efectivă a

legislației, încălcând astfel drepturile subiective ale persoanelor

îndreptățite la despăgubiri efective, între care se află și reclamanta.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta P.A. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin încheierea din

data de 17 noiembrie 2011 Curtea a calificat drept apel calea de atac

exercitată în cauză pentru motivele expuse în încheierea respectivă și a admis

excepția tardivității formulării apelului declarat de apelanta-reclamantă.

În ședința publică

din data de 26 ianuarie 2011, Curtea a respins excepția lipsei dovezii calității

de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice pentru Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția nulității apelului pentru lipsa

semnăturii.

Prin Decizia civilă

nr. 30 A din 26 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins ca tardiv apelul declarat de

reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice și a schimbat în tot sentința apelată, respingând acțiunea,

ca inadmisibilă.

Pentru a decide

astfel, a reținut următoarele:

În ceea ce privește

apelul declarat de apelanta reclamantă P.A., Curtea a constatat că prin

încheierea din data de 17 noiembrie 2011 s-a admis excepția tardivității

formulării apelului declarat de aceasta, motivat de faptul că hotărârea primei

instanțe a fost comunicată reclamantei la data de 10 iunie 2011, termenul de

apel fiind, potrivit art. 284 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea

hotărârii. Termenul, calculat potrivit art. 101 C. proc. civ., pe zile libere,

s-a împlinit la data de 26 octombrie 2011, iar apelul declarat de parte a fost

formulat la data de 1 iulie 2011, cu nerespectarea termenului de 15 zile

prevăzut de lege.

În consecință, în

temeiul art. 103 teza 1 C. proc. civ., Curtea a respins ca tardiv formulat

apelul declarat de apelanta-reclamantă.

În ceea ce privește

apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, Curtea a constatat că acesta a criticat hotărârea primei instanțe,

invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

În dezvoltarea

apelului a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de Titlul

VII din Legea nr. 247/2005, aspect față de care Curtea a pus în discuție

calificarea acestor critici ca echivalând cu invocarea excepției

inadmisibilității acțiunii, apelantul pârât, prin reprezentant, susținând în

cadrul concluziilor pe fond inadmisibilitatea acțiunii în raport cu criticile

menționate.

Față de procedura

specială menționată mai sus, instituită de Legea nr. 247/2005 (Titlul VII),

instanța a reținut că nu poate fi primită cererea de obligare a statului la

plata despăgubirilor bănești în temeiul prevederilor dreptului comun (art. 998

- 999 C. civ.), având în vedere principiul de drept specialia generalibus derogant.

În acest sens sunt pe

deplin aplicabile, pentru identitate de rațiune, precizările și distincțiile

referitoare la raportul dintre legea specială și cea generală, astfel cum

acestea sunt redate în decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009,

prin care s-a statuat asupra admisibilității acțiunilor întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate

în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin această decizie

s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant

concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale,

chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate.

Pe de altă parte,

Curtea a avut în vedere faptul că o acțiune directă îndreptată împotriva

statului, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii

decât cele prevăzute de lege, solicitate cu suprimarea procedurilor stabilite

în acest sens, nu-și poate avea temei suficient în sensul art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție.

Convenția Europeană

nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci

sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta.

Astfel, în măsura în care nu face dovada unui bun actual în patrimoniu,

reclamanta nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pe motiv că i-ar

fi fost nesocotit un drept. Aceasta s-ar prevala doar de un pretins drept de

creanță, care nu poate fi considerat bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr.

1, decât dacă a fost constatat sau stabilit printr-o decizie judiciară trecută

în puterea lucrului judecat. O astfel de decizie constatatoare a dreptului de

creanță se poate realiza în procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 247/2005,

iar instituirea unei proceduri prealabile nu constituie încălcarea garanțiilor

prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme ea

este supusă controlului judiciar.

Faptul că Fondul

«Proprietatea» nu este funcțional, nu justifică suprimarea unei proceduri

judiciare legale, în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de

despăgubiri.

Pentru aceste

considerente, reținând că reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri în alte

condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea

specială, având în vedere și cele statuate prin hotărârea pilot pronunțată în

cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a realizat

controlul de convenționalitate asupra sistemului național existent de acordare

a măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea a constatat că, în mod greșit a

admis prima instanță acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta P.A., solicitând casarea

hotărârii recurate, rejudecarea apelului declarat de pârât, respingerea

acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii tribunalului ca legală și

temeinică. Au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct.

7 - 9 C. proc. civ, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În motivarea

recursului a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi

solicitat obligarea statului la plata despăgubirilor în temeiul Legii nr.

10/2001, deși cererea dedusă judecății a fost una în dezdăunare întemeiată pe

dispozițiile art. 998 -999 C. civ., ca urmare a faptului că dreptul său,

recunoscut printr-o dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001, nu a putut

fi fructificat, în absența unui mecanism de realizare efectivă a unui drept

prevăzut de lege, că lipsa unor reglementări adecvate sau adoptarea unor

reglementări culpabile nu poate feri statul de răspundere civilă.

De asemenea, a

susținut că nu se poate concepe ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice să nu aibă calitate procesuală pasivă, deoarece statul este unul singur

și are calitate, indiferent de mandatar, iar citarea greșită la un alt mandatar

determină o lipsă de procedură ce conduce la casarea cu trimitere spre

rejudecare, nicidecum la inadmisibilitate. A susținut că instanța de apel nu

s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a statului,

invocată de mandatarul său, Ministerul Finanțelor Publice. Respingând acțiunea

ca inadmisibilă, Curtea a judecat un alt apel, care nu s-a promovat, astfel

încât sub aspectul admisibilității hotărârea primei instanțe este irevocabilă.

Așadar, există autoritate de lucru judecat asupra acestei chestiuni, de care

instanța de apel era ținută, motiv pentru care recurenta-reclamantă a înțeles

să invoce, pe cale de excepție, autoritatea de lucru judecat, susținând că

instanța de apel trebuia să se pronunțe doar asupra motivelor de apel, nefiind

în situația prevăzută de art. 304

1

C. proc. civ.

Mai

mult, excepția inadmisibilității nu a fost invocată nici măcar formal, de instanță

din oficiu ori de pârât și nici nu a fost pusă în discuția părților, cu

încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ.

O altă critică

privește deturnarea de către instanța de apel a sensului Convenției Europene a

Drepturilor Omului și a drepturilor conferite de aceasta, în principal prin

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, care apără dreptul de proprietate, prin

redarea fragmentară și abuzivă a hotărârii pilot Maria Atanasiu vs. România,

contrar susținerilor Curții Europene a Drepturilor Omului. În situația în care

statul nu-și îndeplinește obligațiile impuse, prevederile C. civ. privind

răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sunt aplicabile, acest lucru

neputând fi echivalent cu încălcarea previzibilității, ci chiar cu prezervarea

ei.

Un al treilea motiv

de recurs vizează greșita interpretare a actului dedus judecății de către

instanța de apel, atunci când reține că prin Convenția Europeană a Drepturilor

Omului nu se garantează un drept, ci se sancționează nesocotirea drepturilor și

libertăților ocrotite de aceasta. Susține că instanța nu a avut în vedere

faptul că Fondul «Proprietatea» nu este funcțional, că Guvernul a blocat prin

ordonanță de urgență emiterea de titluri de despăgubire pentru o perioadă de

șase luni, dar că există riscul permanentizării acestei stări de fapt. Cât

privește decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, invocată de instanța de apel, susține că judecătorul național

are obligația înlăturării de la aplicare a acelor norme juridice ori hotărâri

contrare dreptului comunitar sau Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă

a criticat decizia recurată și sub aspectul greșitei soluționări a excepției

lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice

pentru Statul Român și, pe cale de consecință, a nulității apelului astfel

semnat, în absența unei delegări exprese, prin mandat autentic, conform

dispozițiilor art. 67 și următoarele C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă

a înțeles să invoce excepția nelegalității ordinelor Ministerului Finanțelor

Publice nr. 1227/2006 și 349/2007.

În susținerea

excepției, reclamanta a susținut că actele administrative contestate încalcă

dispozițiile Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale art. 67 și

urm. din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, date fiind susținerile mandatarului statului - Ministerul

Finanțelor Publice, potrivit cărora în acest litigiu statul nu ar avea calitate

procesuală pasivă. Mai mult, Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr.

349/2007 este semnat de o persoană neidentificată și care nu are mandat legal

pentru exercitarea acestei prerogative. De asemenea, ordinele încalcă

dispozițiile Legii nr. 5272003 privind transparența decizională în

administrația publică, pentru că nu au fost publicate în M. Of.

Prin încheierea din

22 noiembrie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a trimis cauza

secției de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe, în vederea

soluționării excepției de nelegalitate și a suspendat judecata recursului până

la soluționarea excepției, constatând că soluția ce se va da pe fond recursului

pendinte depinde și de actul administrativ cu privire la care s-a formulat

excepția de nelegalitate.

Această excepție a

fost soluționată prin încheierea din 30 noiembrie 2013 a Curții de Apel

București, prin care s-a luat act de cererea reclamantei de renunțare la

judecata, hotărârea rămânând definitivă prin nerecurare.

Cauza a fost repusă

pe rol la solicitarea recurentei-reclamante.

Analizând recursul în

limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este

nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed:

Mai întâi, Înalta

Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., invocate de reclamantă.

În ceea ce privește

motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., verificând

hotărârea atacată se constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori

străine de natura pricinii. De altfel, acest motiv a fost invocat în mod

generic prin cererea de recurs, fără ca reclamanta să facă vreo referire

concretă la criticile ce îi sunt subsumate.

Nici cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

Referirea legiuitorului la "actul juridic dedus judecății", al cărui

înțeles "lămurit și vădit neîndoielnic" a fost schimbat, privește

încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia

convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce

în speță nu se verifică. În niciun caz nu pot fi subsumate acestui motiv de

recurs critici referitoare la incidența în cauză a prevederilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului, ori cu privire la modul de interpretare a

problemei funcționalității Fondului «Proprietatea».

Răspunzând mai întâi

criticilor privind chestiuni de procedură, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă

a susținut că în cauză pârâtul Statul Român a fost greșit citat prin alt

mandatar, ceea ce reprezintă o lipsă de procedură, care conduce la soluția

casării cu trimitere spre rejudecare.

Lipsa de procedură

este sancționată, însă, cu nulitatea relativă, ce poate fi invocată numai de

partea ocrotită prin norma încălcată, nu și de partea adversă sau de instanță

din oficiu.

Eventuala citare a

unei părți printr-un alt reprezentant decât cel care are mandat de

reprezentare, nu constituie o problemă de lipsă de procedură, ci de lipsă a

dovezii calității de reprezentant.

Din verificarea

hotărârii atacate se constată că la ultimul termen de judecată a fost pusă în

discuție excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția

nulității apelului din această perspectivă, invocate de reclamanta P.A. în

ședința publică din 17 noiembrie 2011 (dosar apel).

Astfel, în Decizia

nr. 30 A din 26 ianuarie 2012, este consemnată concluzia Curții cu privire la

excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Direcției Generale a

Finanțelor Publice pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

excepție ce a fost respinsă ca neîntemeiată, constatându-se că prin mandatul

depus la dosar, dar și prin actele depuse la termenul de judecată din 26

ianuarie 2012, s-a făcut dovada că această Direcție a primit mandat pentru

exercițiul dreptului de a promova calea de atac. Pe cale de consecință, a fost

respinsă și excepția nulității apelului pentru lipsa semnăturii, având în

vedere că apelul a fost semnat de reprezentantul Direcției, mandatată în acest

sens.

Înalta Curte reține

că instanța de apel a soluționat în mod corect cele două excepții, din moment

ce apelul a fost declarat de Statul Român prin reprezentantul său - Ministerul

Finanțelor Publice (dosar apel), iar în același dosar se află împuternicirea pe

care Ministerul Finanțelor Publice a dat-o Direcției Generale a Finanțelor

Publice a municipiului București, în vederea reprezentării intereselor sale în

Dosarul nr. 26967/3/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București. Dovada

calității de reprezentant fiind, astfel, pe deplin făcută, excepțiile invocate

de reclamantă nu puteau a fi decât respinse, fiind lipsite de orice temei.

Recurenta-reclamantă

a mai invocat și excepția autorității de lucru judecat a sentinței pronunțate

de tribunal asupra chestiunii admisibilității acțiunii, motivat de faptul că

respingând acțiunea ca inadmisibilă, Curtea a judecat un alt apel, care nu s-a

formulat, iar pe de altă parte excepția inadmisibilității nu a fost pusă în

discuție.

În practicaua

deciziei atacate (dosar apel) se consemnează susținerea reprezentantului

apelantului-pârât potrivit căreia invocarea ca temei de drept a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 face acțiunea inadmisibilă, ca urmare a faptului că există o

procedură de soluționare a notificărilor după emiterea dispoziției de către

primar, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea, constatând că

invocarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 echivalează cu invocarea

excepției inadmisibilității acțiunii, a pus în discuție această calificare.

Or, criticile

formulate de apelantul-pârât în legătură cu incidența dispozițiilor Titlului

VII au fost cuprinse în motivele de apel comunicate recurentei-reclamante.

Împrejurarea că

aceasta nu a formulat întâmpinare, în condițiile art. 289 alin. (2) C. proc.

civ. sau că, deși legal citată, nu s-a prezentat la termenul la care au avut

loc dezbaterile asupra apelurilor declarate împotriva sentinței instanței de

fond, nu este de natură a o îndreptăți să invoce nerespectarea dispozițiilor

art. 129 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă

a susținut și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei

calității procesuale pasive a Statului Român, invocată de mandatarul său,

Ministerul Finanțelor Publice.

Nici această critică

nu poate fi primită.

Într-adevăr, prin

motivele de apel s-a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește

acordarea de despăgubiri, însă tot în raport de aplicabilitatea dispozițiilor

Titlului VII din Legea nr. 247/2005. De altfel, în concluziile formulate de

reprezentantul apelantului-pârât, ca urmare a acordării cuvântului asupra

apelurilor, acesta a invocat inadmisibilitatea acțiuni și numai în mod

subsidiar a înțeles să susțină greșita respingere a excepției lipsei calității

procesuale pasive de către instanța de fond.

În acest context se

constată că excepția de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă este

subsumată criticii referitoare la calitatea Ministerului Finanțelor Publice de

reprezentant al statului în litigiile având ca obiect pretenții-dezdăunări,

întemeiate pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ.

Înalta Curte observă

că legalitatea unui act administrativ nu poate fi analizată în funcție de

poziția procesuală a unei părți, așa cum susține recurenta-reclamantă. În cauza

de față, nu s-ar putea reține că ordinele atacate sunt nelegale pentru că, deși

prevăd calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului în

asemenea litigii, Ministerul înțelege să invoce în apărare lipsa calității

procesuale pasive a statului. Aceasta ar echivala cu înfrângerea forței

obligatorii a unei norme de drept prin simpla contestarea a ei, ceea ce este de

neacceptat.

Pe de altă parte,

conduita procesuală a reclamantei, în ceea ce privește invocarea acestei

excepții de nelegalitate, îmbracă forma abuzului de drept, câtă vreme a urmărit

suspendarea judecării recursului de față pentru soluționarea excepției de către

instanța de contencios administrativ, pentru ca ulterior să renunțe la judecată

în fața acestei instanțe. Ca urmare, pricina a rămas în nelucrare din data de

22 noiembrie 2012 și până la acest moment.

Ca nefondate se

privesc și criticile referitoare la greșita reținere a temeiului de drept al

cererii și la deturnarea sensului Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Instanța de apel nu a

respins ca inadmisibilă acțiunea pentru că aceasta ar fi fost întemeiată pe

prevederile Legii nr. 10/2001, așa cum greșit susține recurenta-reclamantă, ci

a reținut că o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. nu

poate fi primită în condițiile în care există o procedură specială,

reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii

și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Așa cum corect a

reținut curtea de apel, în cauză sunt incidente dispozițiile Deciziei nr.

33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în

interesul legii, care a stabilit că în virtutea principiului specialia

generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se

rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut în

legea specială specială.

În egală măsură,

cauzei de față îi sunt aplicabile și dispozițiile Deciziei nr. 27/2011,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii,

publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, prin care s-a stabilit că acțiunile în

acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe

dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.

Prin această decizie

se reține că în analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe

calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept

decât cele deschise de legea specială, raționamentul este identic cu cel din

Decizia nr. 33/2008, mai sus invocată.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții

persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent

constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul

specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau

în concurs cu legea specială.

În ceea ce privește

concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, s-a constatat că

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor

semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de

cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de

despăgubiri.

Or, în această

materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor

reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr.

247/2005.

Parcurgerea unei

proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță,

aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții

împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigențele coerenței și

certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența

sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate

în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să

respecte regulile adoptate prin legi speciale.

Este de subliniat că și

în hotărârea-pilot Curții Europene a Drepturilor Omului a reamintit că

«statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege

măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să

reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare».

Pentru toate aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, cu consecința

menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva Deciziei civile nr. 30 A din 26

ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2014.

Procesat de GGC - CL