ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1018/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de față: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 2 iunie 2010, reclamanta P.A. a solicitat obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata sumei de bani reprezentând contravaloarea imobilului situat în București, sector 1, compus din teren și construcție. În motivare, reclamanta a arătat, în esență, că a primit imobilul în litigiu cu titlu de dotă de la tatăl său, I.I.. Pe teren s-au aflat niște construcții distruse în timpul războiului, la bombardament. Imobilul a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr. 452/1966, fără plata de despăgubiri, iar notificarea formulată potrivit Legii nr. 10/2001 a fost soluționată prin Dispoziția nr. 10237 din 15 aprilie 2008, prin care s-a propus acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.

Reclamanta a susținut că nu a primit despăgubirile cuvenite potrivit legii, că deși legislația în vigoare stabilește declarativ principiul despăgubirii integrale, aceste prevederi nu sunt aplicate în practică, iar în raport de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, mecanismul reparator stabilit prin Fondul Proprietatea nu are caracter efectiv. Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., coroborate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 1009 din 24 mai 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a admis acțiunea formulată de reclamantă și a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, să plătească reclamantei suma de 279.361 euro, în echivalent lei la cursul BNR din ziua plății, reprezentând valoarea de circulație a imobilului situat în București, sector 1, luându-se act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut următoarele: Prin dispoziția primarului general al municipiului București nr. 10237 din 15 aprilie 2008 a fost soluționată notificarea din 13 august 2001, prin care reclamanta a solicitat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în București, sector 1, compus din teren. Constatându-se imposibilitatea restituirii în natură - întrucât construcția a fost demolată, iar terenul este afectat de elemente de sistematizare, fiind ocupat de stradă, carosabil, policlinică, spațiu verde aferent policlinicii, teren afectat de rețele edilitare subterane - s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent. Până în prezent reclamanta nu a beneficiat de nici un fel de despăgubire și nu a primit nicio înștiințare cu privire la desfășurarea procedurii prevăzute de lege.

Posibilitatea de acordare a despăgubirilor în numerar, introdusă prin O.U.G. nr. 81/2007, care până în prezent a fost foarte rar aplicată, a fost suspendată prin O.U.G. nr. 62/2010 pentru o perioadă de 2 ani, timp în care valorificarea titlurilor de despăgubire se face doar prin conversia lor în acțiuni la Fondul «Proprietatea» (art. III alin. (1) și (2)). Ca urmare, din această dispoziție legală, coroborată cu împrejurarea că Fondul «Proprietatea» nu este funcțional și nu există nicio perspectivă reală, certă și credibilă ca începutul funcționării sale să se situeze în viitorul apropiat, rezultă ineficacitatea mecanismului reparatoriu prevăzut de Legea nr. 247/2005, ineficacitate de altfel notorie și incontestabilă.

Tribunalul a constatat că Statul Român, reprezentat în proces de Ministerul Finanțelor Publice conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice și persoanele juridice, este în culpă pentru că, pe de-o parte, a instituit legislativ regula despăgubirii integrale, prin echivalent, a persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii, iar pe de altă parte, prin ramura executivă a puterii sale, nu a luat măsurile necesare pentru aplicarea efectivă a legislației, încălcând astfel drepturile subiective ale persoanelor îndreptățite la despăgubiri efective, între care se află și reclamanta. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta P.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin încheierea din data de 17 noiembrie 2011 Curtea a calificat drept apel calea de atac exercitată în cauză pentru motivele expuse în încheierea respectivă și a admis excepția tardivității formulării apelului declarat de apelanta-reclamantă. În ședința publică din data de 26 ianuarie 2011, Curtea a respins excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și excepția nulității apelului pentru lipsa semnăturii. Prin Decizia civilă nr. 30 A din 26 ianuarie 2012 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins ca tardiv apelul declarat de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în tot sentința apelată, respingând acțiunea, ca inadmisibilă.

Pentru a decide astfel, a reținut următoarele: În ceea ce privește apelul declarat de apelanta reclamantă P.A., Curtea a constatat că prin încheierea din data de 17 noiembrie 2011 s-a admis excepția tardivității formulării apelului declarat de aceasta, motivat de faptul că hotărârea primei instanțe a fost comunicată reclamantei la data de 10 iunie 2011, termenul de apel fiind, potrivit art. 284 C. proc. civ., de 15 zile de la comunicarea hotărârii. Termenul, calculat potrivit art. 101 C. proc. civ., pe zile libere, s-a împlinit la data de 26 octombrie 2011, iar apelul declarat de parte a fost formulat la data de 1 iulie 2011, cu nerespectarea termenului de 15 zile prevăzut de lege. În consecință, în temeiul art. 103 teza 1 C. proc.

civ., Curtea a respins ca tardiv formulat apelul declarat de apelanta-reclamantă. În ceea ce privește apelul declarat de apelantul pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Curtea a constatat că acesta a criticat hotărârea primei instanțe, invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive. În dezvoltarea apelului a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aspect față de care Curtea a pus în discuție calificarea acestor critici ca echivalând cu invocarea excepției inadmisibilității acțiunii, apelantul pârât, prin reprezentant, susținând în cadrul concluziilor pe fond inadmisibilitatea acțiunii în raport cu criticile menționate.

Față de procedura specială menționată mai sus, instituită de Legea nr. 247/2005 (Titlul VII), instanța a reținut că nu poate fi primită cererea de obligare a statului la plata despăgubirilor bănești în temeiul prevederilor dreptului comun (art. 998 - 999 C. civ.), având în vedere principiul de drept specialia generalibus derogant. În acest sens sunt pe deplin aplicabile, pentru identitate de rațiune, precizările și distincțiile referitoare la raportul dintre legea specială și cea generală, astfel cum acestea sunt redate în decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009, prin care s-a statuat asupra admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Prin această decizie s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, convenția are prioritate. Pe de altă parte, Curtea a avut în vedere faptul că o acțiune directă îndreptată împotriva statului, în care să se pretindă obligarea acestuia la alte măsuri reparatorii decât cele prevăzute de lege, solicitate cu suprimarea procedurilor stabilite în acest sens, nu-și poate avea temei suficient în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Convenția Europeană nu garantează dobândirea unui drept (de proprietate sau de creanță), ci sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta. Astfel, în măsura în care nu face dovada unui bun actual în patrimoniu, reclamanta nu poate pretinde obligarea statului la despăgubiri pe motiv că i-ar fi fost nesocotit un drept. Aceasta s-ar prevala doar de un pretins drept de creanță, care nu poate fi considerat bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, decât dacă a fost constatat sau stabilit printr-o decizie judiciară trecută în puterea lucrului judecat. O astfel de decizie constatatoare a dreptului de creanță se poate realiza în procedura prealabilă reglementată de Legea nr. 247/2005, iar instituirea unei proceduri prealabile nu constituie încălcarea garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme ea este supusă controlului judiciar.

Faptul că Fondul «Proprietatea» nu este funcțional, nu justifică suprimarea unei proceduri judiciare legale, în cadrul căreia se pot valorifica pretențiile legate de despăgubiri. Pentru aceste considerente, reținând că reclamanta nu poate beneficia de despăgubiri în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele prevăzute de legea specială, având în vedere și cele statuate prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, prin care s-a realizat controlul de convenționalitate asupra sistemului național existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, Curtea a constatat că, în mod greșit a admis prima instanță acțiunea formulată de reclamantă.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta P.A., solicitând casarea hotărârii recurate, rejudecarea apelului declarat de pârât, respingerea acestuia ca nefondat și menținerea hotărârii tribunalului ca legală și temeinică. Au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 - 9 C. proc. civ, precum și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea recursului a susținut că instanța de apel a reținut în mod greșit că ar fi solicitat obligarea statului la plata despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, deși cererea dedusă judecății a fost una în dezdăunare întemeiată pe dispozițiile art. 998 -999 C. civ., ca urmare a faptului că dreptul său, recunoscut printr-o dispoziție emisă în procedura Legii nr. 10/2001, nu a putut fi fructificat, în absența unui mecanism de realizare efectivă a unui drept prevăzut de lege, că lipsa unor reglementări adecvate sau adoptarea unor reglementări culpabile nu poate feri statul de răspundere civilă. De asemenea, a susținut că nu se poate concepe ca Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să nu aibă calitate procesuală pasivă, deoarece statul este unul singur și are calitate, indiferent de mandatar, iar citarea greșită la un alt mandatar determină o lipsă de procedură ce conduce la casarea cu trimitere spre rejudecare, nicidecum la inadmisibilitate.

A susținut că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a statului, invocată de mandatarul său, Ministerul Finanțelor Publice. Respingând acțiunea ca inadmisibilă, Curtea a judecat un alt apel, care nu s-a promovat, astfel încât sub aspectul admisibilității hotărârea primei instanțe este irevocabilă. Așadar, există autoritate de lucru judecat asupra acestei chestiuni, de care instanța de apel era ținută, motiv pentru care recurenta-reclamantă a înțeles să invoce, pe cale de excepție, autoritatea de lucru judecat, susținând că instanța de apel trebuia să se pronunțe doar asupra motivelor de apel, nefiind în situația prevăzută de art. 304 1 C. proc. civ.

Mai mult, excepția inadmisibilității nu a fost invocată nici măcar formal, de instanță din oficiu ori de pârât și nici nu a fost pusă în discuția părților, cu încălcarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. O altă critică privește deturnarea de către instanța de apel a sensului Convenției Europene a Drepturilor Omului și a drepturilor conferite de aceasta, în principal prin art. 1 din Protocolul adițional nr. 1, care apără dreptul de proprietate, prin redarea fragmentară și abuzivă a hotărârii pilot Maria Atanasiu vs. România, contrar susținerilor Curții Europene a Drepturilor Omului. În situația în care statul nu-și îndeplinește obligațiile impuse, prevederile C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie sunt aplicabile, acest lucru neputând fi echivalent cu încălcarea previzibilității, ci chiar cu prezervarea ei.

Un al treilea motiv de recurs vizează greșita interpretare a actului dedus judecății de către instanța de apel, atunci când reține că prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu se garantează un drept, ci se sancționează nesocotirea drepturilor și libertăților ocrotite de aceasta. Susține că instanța nu a avut în vedere faptul că Fondul «Proprietatea» nu este funcțional, că Guvernul a blocat prin ordonanță de urgență emiterea de titluri de despăgubire pentru o perioadă de șase luni, dar că există riscul permanentizării acestei stări de fapt. Cât privește decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, invocată de instanța de apel, susține că judecătorul național are obligația înlăturării de la aplicare a acelor norme juridice ori hotărâri contrare dreptului comunitar sau Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată și sub aspectul greșitei soluționări a excepției lipsei calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice pentru Statul Român și, pe cale de consecință, a nulității apelului astfel semnat, în absența unei delegări exprese, prin mandat autentic, conform dispozițiilor art. 67 și următoarele C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a înțeles să invoce excepția nelegalității ordinelor Ministerului Finanțelor Publice nr. 1227/2006 și 349/2007. În susținerea excepției, reclamanta a susținut că actele administrative contestate încalcă dispozițiile Codului civil, ale Codului de procedură civilă, ale art. 67 și urm. din Decretul nr. 31/1954 și ale art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, date fiind susținerile mandatarului statului - Ministerul Finanțelor Publice, potrivit cărora în acest litigiu statul nu ar avea calitate procesuală pasivă.

Mai mult, Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 349/2007 este semnat de o persoană neidentificată și care nu are mandat legal pentru exercitarea acestei prerogative. De asemenea, ordinele încalcă dispozițiile Legii nr. 5272003 privind transparența decizională în administrația publică, pentru că nu au fost publicate în M. Of. Prin încheierea din 22 noiembrie 2010, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a trimis cauza secției de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe, în vederea soluționării excepției de nelegalitate și a suspendat judecata recursului până la soluționarea excepției, constatând că soluția ce se va da pe fond recursului pendinte depinde și de actul administrativ cu privire la care s-a formulat excepția de nelegalitate.

Această excepție a fost soluționată prin încheierea din 30 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, prin care s-a luat act de cererea reclamantei de renunțare la judecata, hotărârea rămânând definitivă prin nerecurare. Cauza a fost repusă pe rol la solicitarea recurentei-reclamante. Analizând recursul în limitele criticilor formulate, ce pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a-l respinge, pentru considerentele ce succed: Mai întâi, Înalta Curte observă că în cauză nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., invocate de reclamantă. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., verificând hotărârea atacată se constată că aceasta nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. De altfel, acest motiv a fost invocat în mod generic prin cererea de recurs, fără ca reclamanta să facă vreo referire concretă la criticile ce îi sunt subsumate. Nici cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut. Referirea legiuitorului la "actul juridic dedus judecății", al cărui înțeles "lămurit și vădit neîndoielnic" a fost schimbat, privește încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, ceea ce în speță nu se verifică. În niciun caz nu pot fi subsumate acestui motiv de recurs critici referitoare la incidența în cauză a prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori cu privire la modul de interpretare a problemei funcționalității Fondului «Proprietatea».

Răspunzând mai întâi criticilor privind chestiuni de procedură, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta-reclamantă a susținut că în cauză pârâtul Statul Român a fost greșit citat prin alt mandatar, ceea ce reprezintă o lipsă de procedură, care conduce la soluția casării cu trimitere spre rejudecare. Lipsa de procedură este sancționată, însă, cu nulitatea relativă, ce poate fi invocată numai de partea ocrotită prin norma încălcată, nu și de partea adversă sau de instanță din oficiu. Eventuala citare a unei părți printr-un alt reprezentant decât cel care are mandat de reprezentare, nu constituie o problemă de lipsă de procedură, ci de lipsă a dovezii calității de reprezentant. Din verificarea hotărârii atacate se constată că la ultimul termen de judecată a fost pusă în discuție excepția lipsei dovezii calității de reprezentant și excepția nulității apelului din această perspectivă, invocate de reclamanta P.A.

în ședința publică din 17 noiembrie 2011 (dosar apel). Astfel, în Decizia nr. 30 A din 26 ianuarie 2012, este consemnată concluzia Curții cu privire la excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a Direcției Generale a Finanțelor Publice pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, excepție ce a fost respinsă ca neîntemeiată, constatându-se că prin mandatul depus la dosar, dar și prin actele depuse la termenul de judecată din 26 ianuarie 2012, s-a făcut dovada că această Direcție a primit mandat pentru exercițiul dreptului de a promova calea de atac. Pe cale de consecință, a fost respinsă și excepția nulității apelului pentru lipsa semnăturii, având în vedere că apelul a fost semnat de reprezentantul Direcției, mandatată în acest sens.

Înalta Curte reține că instanța de apel a soluționat în mod corect cele două excepții, din moment ce apelul a fost declarat de Statul Român prin reprezentantul său - Ministerul Finanțelor Publice (dosar apel), iar în același dosar se află împuternicirea pe care Ministerul Finanțelor Publice a dat-o Direcției Generale a Finanțelor Publice a municipiului București, în vederea reprezentării intereselor sale în Dosarul nr. 26967/3/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București. Dovada calității de reprezentant fiind, astfel, pe deplin făcută, excepțiile invocate de reclamantă nu puteau a fi decât respinse, fiind lipsite de orice temei. Recurenta-reclamantă a mai invocat și excepția autorității de lucru judecat a sentinței pronunțate de tribunal asupra chestiunii admisibilității acțiunii, motivat de faptul că respingând acțiunea ca inadmisibilă, Curtea a judecat un alt apel, care nu s-a formulat, iar pe de altă parte excepția inadmisibilității nu a fost pusă în discuție.

În practicaua deciziei atacate (dosar apel) se consemnează susținerea reprezentantului apelantului-pârât potrivit căreia invocarea ca temei de drept a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 face acțiunea inadmisibilă, ca urmare a faptului că există o procedură de soluționare a notificărilor după emiterea dispoziției de către primar, prevăzută de art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Curtea, constatând că invocarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005 echivalează cu invocarea excepției inadmisibilității acțiunii, a pus în discuție această calificare. Or, criticile formulate de apelantul-pârât în legătură cu incidența dispozițiilor Titlului VII au fost cuprinse în motivele de apel comunicate recurentei-reclamante.

Împrejurarea că aceasta nu a formulat întâmpinare, în condițiile art. 289 alin. (2) C. proc. civ. sau că, deși legal citată, nu s-a prezentat la termenul la care au avut loc dezbaterile asupra apelurilor declarate împotriva sentinței instanței de fond, nu este de natură a o îndreptăți să invoce nerespectarea dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. Recurenta-reclamantă a susținut și că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, invocată de mandatarul său, Ministerul Finanțelor Publice. Nici această critică nu poate fi primită. Într-adevăr, prin motivele de apel s-a susținut excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în ceea ce privește acordarea de despăgubiri, însă tot în raport de aplicabilitatea dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

De altfel, în concluziile formulate de reprezentantul apelantului-pârât, ca urmare a acordării cuvântului asupra apelurilor, acesta a invocat inadmisibilitatea acțiuni și numai în mod subsidiar a înțeles să susțină greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive de către instanța de fond. În acest context se constată că excepția de nelegalitate invocată de recurenta-reclamantă este subsumată criticii referitoare la calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului în litigiile având ca obiect pretenții-dezdăunări, întemeiate pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. Înalta Curte observă că legalitatea unui act administrativ nu poate fi analizată în funcție de poziția procesuală a unei părți, așa cum susține recurenta-reclamantă.

În cauza de față, nu s-ar putea reține că ordinele atacate sunt nelegale pentru că, deși prevăd calitatea Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al statului în asemenea litigii, Ministerul înțelege să invoce în apărare lipsa calității procesuale pasive a statului. Aceasta ar echivala cu înfrângerea forței obligatorii a unei norme de drept prin simpla contestarea a ei, ceea ce este de neacceptat. Pe de altă parte, conduita procesuală a reclamantei, în ceea ce privește invocarea acestei excepții de nelegalitate, îmbracă forma abuzului de drept, câtă vreme a urmărit suspendarea judecării recursului de față pentru soluționarea excepției de către instanța de contencios administrativ, pentru ca ulterior să renunțe la judecată în fața acestei instanțe.

Ca urmare, pricina a rămas în nelucrare din data de 22 noiembrie 2012 și până la acest moment. Ca nefondate se privesc și criticile referitoare la greșita reținere a temeiului de drept al cererii și la deturnarea sensului Convenției Europene a Drepturilor Omului. Instanța de apel nu a respins ca inadmisibilă acțiunea pentru că aceasta ar fi fost întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001, așa cum greșit susține recurenta-reclamantă, ci a reținut că o acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ. nu poate fi primită în condițiile în care există o procedură specială, reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Așa cum corect a reținut curtea de apel, în cauză sunt incidente dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, care a stabilit că în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut în legea specială specială. În egală măsură, cauzei de față îi sunt aplicabile și dispozițiile Deciziei nr. 27/2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 120/17.02.2012, prin care s-a stabilit că acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile. Prin această decizie se reține că în analiza posibilității de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, raționamentul este identic cu cel din Decizia nr. 33/2008, mai sus invocată.

Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susține, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială. În ceea ce privește concordanța dintre legea specială și Convenția Europeană, s-a constatat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea măsurilor legislative pe care le găsesc de cuviință pentru restituirea proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în Cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (paragraful 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale.

Este de subliniat că și în hotărârea-pilot Curții Europene a Drepturilor Omului a reamintit că «statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare». Pentru toate aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă, cu consecința menținerii deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta P.A. împotriva Deciziei civile nr. 30 A din 26 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014. Procesat de GGC - CL