ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6174/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6174/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând, în

condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată la Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, la 19 august 2002, sub nr. 5955/2002,

reclamanții T.A.M. și L.D.P. au formulat, în contradictoriu cu pârâții SC P. SA

și Ministerul Finanțelor Publice, cerere în revendicare a terenului în suprafață

de 3922 m.p. din imobilul situat în București, str. Z.M. nr. 3 (compus din

fostele parcele 7, 9 și 11), sector 2, precum și a clădirilor aflate pe

acestea, iar dacă au fost demolate, a contravalorii acestora, precizând că

pârâta SC P. SA este pârâtă în acțiunea în revendicare, iar Ministerul

Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, este pârât pentru

pretențiile legate de contravaloarea construcțiilor, eventual demolate.

Printr-o cerere

depusă la 15 noiembrie 2002, pârâta SC P. SA a solicitat introducerea în cauză,

în condițiile art. 57 C. proc. civ., a Municipiului București, cu motivarea că

a deținut terenurile în litigiu "și pentru a răspunde cu eventuale

despăgubiri urmând a fi obligat ca atare", ulterior, solicitând introducerea

în cauză și a Consiliului General al Municipiului București, APAPS și SIF

Muntenia SA, instanța dispunând introducerea în cauză a acestora, ca

intervenienți forțați.

SIF Muntenia a depus

întâmpinare invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar la

termenul din 24 ianuarie 2003, tribunalul a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâților Municipiul București, Consiliul General al

Municipiului București, APAPS și SIF Muntenia SA, dispunând scoaterea din cauză

a acestora.

Prin Sentința civilă

nr. 611 din 18 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, a fost

respinsă cererea reclamanților de revendicare, ca inadmisibilă, și a fost

respinsă cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la

contravaloarea construcțiilor demolate, pentru lipsa calității procesuale

pasive.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Cererea de

revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 și având în vedere că reclamanții nu au urmat

procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ce privește lipsa

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a

reținut că aceste despăgubiri bănești se acordă în condițiile art. 36 și 37 din

Legea nr. 10/2001 și că, potrivit acestei legi speciale, Ministerul Finanțelor

Publice nu poate fi obligat direct la plata despăgubirilor, această obligație revenind

deținătorilor sau altor instituții publice.

Prin Decizia civilă

nr. 282A din 06 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

VII-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți și

cererea de aderare la apel formulată de SC P. SA împotriva acestei sentințe.

Prin Decizia civilă

nr. 2242 din 07 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a fost admis recursul formulat de reclamanți, a fost casată

Decizia civilă nr. 282A din 06 aprilie 2005, a fost admis apelul împotriva

sentinței fondului, a fost desființată sentința apelată și trimisă cauza spre

rejudecare Tribunalului București.

Instanța de recurs a

reținut, în esență, că în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare ca

inadmisibilă, deoarece procedura administrativă reprezintă o procedură

facultativă, care nu poate îngrădi liberul acces la justiție.

Nu se motivează nimic

de către instanța de recurs cu privire la calitatea procesuală pasivă a

Ministerului Finanțelor Publice.

În rejudecare, cauza

a primit la Tribunalul București nr. 5936/3/2007.

La solicitarea

instanței, reclamanții au depus o precizare prin care au arătat că își

precizează pretențiile pentru construcțiile demolate la suma de 1261 dolari

SUA, la data preluării, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză

efectuat în cauză, precizând totodată, că valoarea actuală a imobilului teren

în suprafață de 3815,59 m.p. este de 520.000 RON.

La data de 27

septembrie 2008 a decedat reclamanta T.A.M., fiind introduși în cauză

moștenitorii T.G.I. și T.Ș.M.A., fii, conform certificatului de moștenitor din

13 ianuarie 2009.

Prin Sentința civilă

nr. 290 din 03 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și

lipsei de interes, ca neîntemeiate, și a fost respinsă în totalitate cererea

reclamanților, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Reclamanții și-au

justificat calitatea procesuală activă, dovedind că autorul lor, G.S., a fost

proprietar al imobilului revendicat.

Conform

certificatului eliberat de Grefa Tribunalului Ilfov Secția a II-a, G.S. a fost

moștenit de către A.S. (mama sa), de către sora sa, F.Gh.S. și de către fratele

său, E.Gh.S. De asemenea, A.S. a lăsat ca moștenitori pe fiica sa, F.S., și pe

fiul său, E.Gh.S.I. E.Gh.S., a fost moștenit de fiica sa, Z.E.S. (căsătorită cu

P.L.).

Conform jurnalului

nr. 13383 din 25 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov, F.S. a fost moștenită de

către Z.L. (nepoata de frate).

De pe urma defunctei

L.Z.O.C. zisă și Z.L., potrivit certificatului de moștenitor din 22 februarie

1982 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, au rămas ca

moștenitori P.L., în calitate de soț supraviețuitor, T.A.M., în calitate de

fiică și L.D.P., în calitate de fiu.

Urmare a decesului

reclamantei T.A.M., intervenit pe parcursul procesului pendinte, potrivit

certificatului de moștenitor din 13 ianuarie 2009 emis de BNP C.E., au rămas ca

moștenitori legali T.G.I. și T.Ș.M.A.

Cu privire la

excepția lipsei de interes legitim al cererii de revendicare, tribunalul a

constatat că în susținerea acestei excepții se pornește de la premisa că,

întrucât reclamanții nu au urmat procedura administrativ-jurisdicțională

instituită prin Legea nr. 10/2001, aceștia nu au un interes legitim în acțiunea

având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu.

Or, față de aceste

considerente, tribunalul a apreciat că acestea reprezintă, de fapt, apărări de

fond.

Pe fondul cauzei, instanța

a reținut, în esență, ca imobilul revendicat este același cu cel ce a aparținut

autorilor reclamanților și care la nivelul anului 1940 purta nr. 7, 9 și 11 pe

str. Z.M., ulterior având însă un alt număr poștal.

Prin titlul de

proprietate din 29 decembrie 1995 a fost atestat dreptul de proprietate al

pârâtei SC P. SA pentru suprafața de teren de 43.494 m.p. în cotă exclusivă și

1372 m.p. în cotă indiviză cu o altă societate comercială, în baza Legii nr.

15/1990 și HG nr. 834/1991.

Pârâta și-a înscris

dreptul de proprietate în anul 1996 în registru de transcripțiuni sub nr. XXX

din 22 aprilie 1996 la Judecătoria Sectorului 2.

Prin Contractul de

vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B 069 din 10 iulie 2000, Fondul Proprietății

de Stat a vândut pachetul de acțiuni deținut la SC P. SA, aceasta devenind

societate comercială cu capital integral privat.

Reclamanții nu au

formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, înțelegând să cheme în

judecată societatea pârâtă pentru revendicarea terenului ce a aparținut autorilor

acestora, în temeiul art. 480 C. civ.

După apariția Legii

nr. 10/2001, care este legea specială în materia restituirii imobilelor

preluate abuziv, acțiunea în revendicare intentată împotriva terțului

dobânditor, care poate fi și o societate comercială integral privatizată, nu

poate fi soluționată potrivit dreptului comun, ci numai cu respectarea

condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel, ar fi

eludate, întrucât la art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se arată că nerespectarea

termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură (adică tocmai

ce se urmărește prin prezenta cerere) sau în echivalent.

Or, prin neformularea

notificării nu se pierde doar dreptul de a revendica în justiție imobilul, ci

chiar dreptul de proprietate întrucât art. 42 alin. (2) și (3) din Legea nr.

10/2001, arată că imobilele care în urma procedurilor prevăzute de cap. II nu

se restituie rămân în administrarea deținătorilor actuali putând fi înstrăinate

potrivit legislației în vigoare, ceea ce însemnă că dreptul de proprietate

asupra imobilelor respective trece la stat, persoana îndreptățită pierzând, ca

urmare a decăderii, orice drept real ori de creanță în legătură cu acesta.

Astfel, dacă imobilul

a intrat anterior în proprietatea unei societăți comerciale, iar persoana

îndreptățită nu a înțeles să formuleze notificare, dreptul de proprietate al

societății respective se consolidează ca urmare a decăderii persoanei

îndreptățite de a mai solicita restituirea în natură sau în echivalent a

imobilului. Decăderea operează de drept, prin simpla expirare a termenului de

notificare.

De altfel, în cazul

imobilelor ce aparțin societăților comerciale integral privatizate, din

dispozițiile Legii nr. 10/2001 [art 29 alin. (5)], rezultă că persoana

îndreptățită nu poate solicita decât măsuri reparatorii în echivalent de la

instituția publică ce a efectuat privatizarea.

În acțiunea în

revendicare, cum este cazul de față, nu se pot aplica regulile de drept comun,

întrucât nu se poate face abstracție de existența Legii nr. 10/2001, care este

legea specială în materia reglementării măsurilor reparatorii în natură sau

prin echivalent pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989.

Tribunalul a precizat

că nu reiterează teza inadmisibilității, având în vedere decizia de casare a

Curții de Apel București, însă aceasta nu înseamnă că dispozițiile Legii nr.

10/2001 pot fi evitate.

Ca atare, reținând că

reclamanții nu au formulat notificare pentru restituirea imobilului preluat de

stat în temeiul Legii nr. 10/2001 și că urmare a dispozițiilor art. 22 alin.

(5) din acest act normativ, aceștia au pierdut dreptul de a solicita în

justiție măsuri reparatori în natură sau în echivalent, pierzând chiar însuși

dreptul de proprietate, tribunalul a respins atât cererea de revendicare, cât

și cererea de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii

clădirilor demolate, ca neîntemeiate.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții.

La termenul din 09

martie 2010, Curtea de apel a constatat că a avut loc o transmitere a calității

procesuale pasive de la SC P. SA la SC P. SA, dispunând introducerea în cauză a

acesteia din urmă.

La termenul din 08

iunie 2010, apelanții reclamanți au precizat că solicită obligarea Statului

Român la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură,

solicitând administrarea de probatorii în acest sens.

La termenul de

judecată din data de 08 februarie 2011, Curtea a constatat, în complet de

divergență, că cererea reclamanților de obligare a Statului Român la plata

contravalorii terenului imposibil de restituit în natură nu este o cerere nouă

și, prin urmare, au învestit în mod legal instanța de apel.

Intimatul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei dreptului de

reprezentare a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și excepția

lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin Decizia civilă

nr. 223/A din 01 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins excepțiile invocate de Ministerul Finanțelor Publice; a admis apelul

declarat de apelanții reclamanți T.G.I., T.Ș.M.A. și L.D.P., în contradictoriu

cu intimații pârâți SC P. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis, în parte,

cererea reclamanților; a respins, ca neîntemeiată, cererea de revendicare

formulată în contradictoriu cu SC P. SA; a obligat pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 7.214.493

RON reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 3.818 m.p. teren din

București, str. Z.M. nr. 23, sector 2 și a sumei de 25.780 RON reprezentând despăgubiri

pentru construcțiile demolate; totodată, a menținut restul dispozițiilor

sentinței.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Potrivit Legii nr.

10/2001 și Legii nr. 247/2005, soluționarea notificării implică parcurgerea

unei proceduri administrative, finalizate cu emiterea unei dispoziții/decizii

de către unitatea notificată - în cauză această unitate ar fi trebuit să fie

AVAS, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, după care se declanșează

procedura în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care

presupune evaluarea imobilului și apoi emiterea titlurilor de despăgubiri.

Se pune la acest

moment problema în ce măsură instanța de judecată, în prezentul litigiu, poate

stabili direct cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților și chiar

obligarea directă la plata acestora de către Statul Român.

În această analiză,

în ce privește dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care

prevăd că stabilirea cuantumului despăgubirilor cade în sarcina Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea a constatat următoarele:

Este un fapt de

necontestat și reținut în mod repetat în practica Curții Europene a Drepturilor

Omului, faptul că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 este nefuncțională,

nefiind aptă să conducă la obținerea într-un termen rezonabil a unor

despăgubiri de către notificatori.

Practica absolut

constantă a instanței europene este în sensul că mecanismul Legii nr. 10/2001,

al Legii nr. 247/2005 și Fondul Proprietatea nu sunt funcționale într-o manieră

care să corespundă exigențelor Convenției Europene, anume nu oferă un mecanism

care să conducă la o compensație concretă și efectivă, nefinalizarea

procedurilor instituite în această lege constituind o încălcare a dreptului de

acces la justiție și în egală măsură a dreptului de proprietate.

Un element de noutate

față de situațiile de fapt avute în vedere de instanța europeană la enunțarea

principiilor pe care se bazează, este listarea Fondului Proprietatea la bursă.

Aceasta schimbă însă

situația celor care au beneficiat de emiterea unui titlu de despăgubire de

către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu și a

notificatorilor care, fie nu au primit până la acest moment vreo

decizie/dispoziție de soluționare a notificării din partea unității notificate,

fie au primit o asemenea decizie/dispoziție, dar nu au mai parcurs mai departe

procedura în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu li

s-a emis titlul de despăgubire de către această instituție.

Este de notorietate

și de necontestat că în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

se află în așteptare a fi soluționate sute de mii de dosare, iar ritmul de

soluționare a acestora a fost, până la acest moment, foarte lent.

În cauză, Notificarea

nr. 2734 din 09 august 2001 formulată de reclamanți nu a fost urmată până la

acest moment de emiterea unei dispoziții de soluționare și, cu atât mai mult,

nici de plata efectivă a unor asemenea despăgubiri către reclamanți sau măcar

de stabilirea acestora în condițiile Legii nr. 247/2005.

Situația concretă a

reclamanților care din anul 2001 până în prezent nu și-au văzut soluționată

notificarea și realizat efectiv dreptul, constituie o situație care reclamă

analiza respectării sau, dimpotrivă, a încălcării art. 6 parag. 1 din

Convenție, precum și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Făcând această

analiză, Curtea a constatat că nesoluționarea în cauza prezentă a notificării

pe o perioadă de 10 ani, reprezintă fără îndoială o nerespectare a termenului

rezonabil.

Instanța de judecată

chemată să soluționeze acest litigiu este una din instituțiile statului care

trebuie să își asume sarcina remedierii încălcării dreptului de acces la

instanță.

S-a pus problema până

unde ar trebui să meargă această intervenție a instanței de judecată, anume,

într-o primă variantă dacă ar trebui să se limiteze la prima fază a

soluționării notificării în sensul stabilirii dreptului reclamanților la măsuri

reparatorii și a naturii acestor măsuri, urmând ca mai departe, în a doua fază

reclamanții să fie supuși prevederilor Legii nr. 247/2005, în sensul înaintării

dosarului către Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, care urmează a

stabili cuantumul despăgubirilor și a emite titlurile de despăgubire, sau,

într-o a doua variantă, instanța de judecată poate merge mai departe și să

oblige direct la plata despăgubirilor, pentru a aduce pe reclamanți la

rezultatul ultim al demersului lor, anume obținerea unei reparații concrete și

efective a dreptului încălcat.

Curtea a considerat

că acordarea despăgubirilor se impune a se face direct în cauza prezentă de

către instanța de judecată, pentru a remedia în mod direct și eficient

încălcarea dreptului reclamanților, în condițiile în care durata procedurilor

în fața Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord

cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers.

Astfel cum s-a arătat

mai sus, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a decis că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005

care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei

îndelungate de despăgubire și că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/ 2005 nu

sunt în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei

despăgubiri și că există o diferență importantă între termenele fixate de lege

pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate.

Prin chiar cauza

pilot Măria Atanasiu și alții contra României (12 octombrie 2010) Curtea

Europeana a Drepturilor Omului a constatat că dreptul de acces la instanță

raportat la tergiversarea soluționării cererilor de către Comisia Centrala

Pentru Stabilirea Despăgubirilor, este iluzoriu.

În raport de aceste

considerente, calcularea despăgubirilor de către Comisia Centrală constituită

în baza Legii nr. 10/2001 nu oferă părții nicio garanție în ceea ce privește

durata sau rezultatul acestei etape. În mod evident reclamanții nu pot fi puși

în situația de a aștepta sine die finalizarea procedurii instituită de Legea

nr. 247/2005, ci trebuie să aibă deschisă calea unei acțiuni efective care să

tindă la restabilirea dreptului lor.

De aceea, în cauza

prezentă Curtea a considerat că a evita acordarea despăgubirilor direct de

către instanța de judecată și a îi lăsa pe aceștia să continue procedura în

condițiile Legii nr. 247/2005 semnifică în mod direct a îi expune la o nouă

tergiversare - pe un termen care nu poate fi estimat - a soluționării cererii

lor și a obținerii drepturilor care li se cuvin, ceea ce ar constitui o

perpetuare a încălcării dreptului consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

În concluzie,

constatând că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin

echivalent, Curtea a acordat acestora despăgubirile cuvenite, în baza probelor

administrate în fața ei în acest sens. Aceste despăgubiri se cuvin

reclamanților în condițiile art. 10 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001.

În această analiză a

capătului de cerere vizând plata despăgubirilor pentru teren și construcțiile

demolate, cerere formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor, se pune problema calității procesuale pasive, anume dacă

răspunderea pentru nestabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, dar și

pentru nerespectarea termenului de soluționare a cererilor revine exclusiv

unității notificate, în speță, Municipiul București, iar Statul nu deține nicio

competență nici în procedura de soluționare a notificării și nici în aceea de

efectuare a plătii despăgubirilor.

Curtea a apreciat că

răspunderea Statului poate fi angajată în orice situație, atâta timp cât Statul

însuși este emitentul legislației care, prin ineficiența sa, a condus la

imposibilitatea pentru reclamanți de a își vedea recunoscut dreptul până la

acest moment, după cum răspunderea statului este angajată și pentru

neîndeplinirea de către instituțiile sale desemnate cu atribuții în contextul

Legii nr. 10/2001.

Într-adevăr, nu

există un text expres care să prevadă răspunderea juridică a vreunei persoane

pentru situația în care procedura instituită de Legea nr. 10/2001 și mai

departe cea prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin ineficiența lor atrag

nefinalizarea pentru reclamanți a drepturilor lor. Or, este evident că ineficiența

mecanismului Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 poate fi analizată în

raport de însăși persoana Statului Român, cel responsabil de la bun început cu

edictarea legislației în discuție și, în final, prin autoritățile sale

implicate în procedura instituită de aceste legi, de nefinalizarea în concret

în cazul reclamanților a acestei proceduri.

A aprecia că Statul

Român nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic în discuție, pe

motiv că nu există un text legal care să îi prevadă responsabilitatea,

echivalează practic, prin consecințele pe care le produce, unei denegări de

dreptate, de vreme ce nu există niciun alt text legal care să prevadă

responsabilitatea oricărui alt subiect de drept. Iar a susține

responsabilitatea exclusivă a unității notificate, cu excluderea oricărei culpe

a însuși Statului Român, înseamnă a ignora responsabilitatea însăși a Statului

față de edictarea unei legislații în sine ineficiente și față de

neimplementarea unor măsuri administrative de natură a înlătura piedicile în

soluționarea notificărilor.

Problema în discuție

nu este una particulară a unității notificate sau a reclamanților, ci este una

sistemică, având ca origine înseși deficiențele legislației (prin neprevederea

unor termene imperative și a unor căi eficiente de remediere), dar și lipsa

infrastructurii necesare funcționării acestui mecanism reparator. Aceste

aspecte au fost reliefate în mod expres de către Curtea Europeană în cauza

Măria Atanasiu și alții contra României.

Din perspectiva

reclamanților și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

încălcarea dreptului lor de acces la instanță este datorată instituțiilor

statului și Statului însuși. Statul nu se poate apăra arătând spre una din

instituțiile sale și invocând responsabilitatea exclusivă a acesteia, căci

aceste instituții funcționează pe baza legislației emisă de însuși Stat și în

condițiile prescrise de acesta.

De aceea, Curtea a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul

Finanțelor Publice.

S-a invocat această

excepție și cu motivarea că pârât chemat în judecată ar fi fost Ministerul

Finanțelor Publice, iar nu Statul Român, or sub acest aspect, Curtea a

constatat că prin cererea de chemare în judecată Ministerul Finanțelor Publice

este indicat în calitate de reprezentant al Statului Român. Așadar, cererea de

chemare în judecată a fost formulată în mod clar în contradictoriu cu Statul

Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.

În ce privește

excepția lipsei dreptului de reprezentare în acest litigiu pentru Statul Român,

Curtea a respins motivarea intimatului în sensul că acest drept de reprezentare

ar reveni AVAS, iar nu Ministerului Finanțelor Publice, reținând că

dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (probabil vizate de intimat

în motivarea acestei excepții) se referă strict la procedura administrativă de

soluționare a notificării în cazul imobilelor aflate în patrimoniul unei

societăți privatizate.

Curtea a constatat

însă, că litigiul prezent deduce judecății o cerere directă în despăgubiri

formulată de reclamanți împotriva însuși Statului Român, care nu pune în

discuție obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a

notificării, astfel că nu se justifică în niciun fel reprezentarea statului

prin AVAS, ci sunt aplicabile dispozițiile generale ale Decretului nr. 31/1954.

Împotriva hotărârii

Curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții T.Ș.M.A.,

T.G.I., L.D.P. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, pentru motive

de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanții T.Ș.M.A.,

T.G.I., L.D.P. critică hotărârea atacată arătând, în esență, că instanța de

apel a admis în parte cererea acestora, obligând Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru teren și pentru construcțiile

demolate, în condițiile în care, în cauză ar fi fost posibilă restituirea în

natură, cel puțin parțial, a imobilelor revendicate.

În acest sens, se

face referire la Decizia nr. 830/2008 (M. Of. nr. 559/24.07.2008), prin care

Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a

dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma

în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, prin

care a fost modificat art. 27 alin. (1) din forma anterioară a legii, și a

constatat că prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu

valabil" din cuprinsul actualului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din

Constituție.

Față de prevederile

art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunțată de Curtea

Constituțională este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză instanța

trebuie să aibă drept premisă neconstituționalitatea textului de lege

menționat, în sensul celor reținute prin decizia instanței de control

constituțional.

Prin urmare, este

esențial, sub aspectul modalității de restituire (în natură sau prin acordarea

unor măsuri reparatorii în echivalent), dacă imobilul evidențiat în patrimoniul

unei societăți comerciale privatizate a fost sau nu preluat cu titlu valabil.

În acest sens se

susține că la dosar nu există nicio probă care să ateste că imobilul ar fi

intrat cu titlu valabil în patrimoniul intimatei, în condițiile în care, statul

nu a deținut imobilul în litigiu în baza unui titlu valabil de proprietate.

Prin urmare, imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul societății intimate în

lipsa oricărui titlu.

În consecință,

constatând că imobilul în litigiu, aflat în prezent în patrimoniul unei

societăți comerciale privatizate, nu a fost preluat cu titlu valabil, în

temeiul art. 480 - 481 Cod civ., art. 7 din Legea nr. 10/2001 și prin

interpretarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 în sensul reținut prin Decizia nr.

830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, instanța urma să constate că

reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului în litigiu.

În egală măsură, la

aprecierea situației deduse judecății, instanța trebuia să aibă în vedere și

principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, potrivit

legislației actuale din România, în lumina Legii nr. 1/2009, situația fostului

proprietar, necontestat, cu act autentic, deținător al unui bun în sensul art.

1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este vădit

dezavantajoasă, chiar discriminatorie în raport cu poziția subdobânditorului cu

titlu particular al acestui bun, achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995 sau

în cadrul procesului de privatizare (cum este în speța de față).

Pentru toate aceste

motive se solicită să se admită recursul astfel cum a fost formulat și să se

modifice hotărârea atacată în sensul restituirii în natură a suprafeței de teren

de 3.818 m.p. revendicată.

În dezvoltarea

criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a

invocat următoarele:

hotărârea instanței de apel în ceea ce privește respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant

al Statului Român, pe considerentul că "litigiul prezent deduce judecății

o cerere directă în despăgubiri formulată de reclamanți împotriva însuși

Statului Român, care nu pune în discuție obligarea pârâtului la emiterea

dispoziției de soluționare a notificării, astfel că nu se justifică în niciun

fel reprezentarea statului prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului", fără însă a avea în vedere faptul că imobilul din litigiu se

află în proprietatea unei persoane juridice, respectiv societate comercială

privatizată.

Or, potrivit art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocată de reclamanți în cererea principală,

bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, însă cu condiția ca acestea să nu facă

obiectul unei legi speciale de reparație; în speță, Legea nr. 10/2001

reprezintă această lege specială, prin care legiuitorul a urmărit reglementarea

unitară a situației juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În acest sens se

arată că instanța nu a avut în vedere dispozițiile acestei legi speciale,

singura față de care acțiunea ar fi putut fi admisă în contradictoriu cu Statul

Român cu aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi.

Deși, doar în calea

de atac a apelului, după parcurgerea a două cicluri procesuale, reclamanții au

făcut dovada depunerii notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceștia au o

creanță sub condiție, potrivit art 26 alin. (3), notificarea lor nefiind

soluționată.

În speță, notificarea

reclamanților nefiind soluționată anterior intrării în vigoare a legii

speciale, sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (2) din lege.

Faptul că imobilul în

litigiu se află în proprietatea unei persoane juridice respectiv, o societate

comercială privatizată integral, unitatea îndreptățită a răspunde notificării

conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este instituția publică care a

efectuat privatizarea, respectiv AVAS București.

În situația dată se

apreciază că Primăria municipiului București are obligația de a înainta dosarul

către AVAS fiind unitatea care, împreună cu dispoziția motivată, să înainteze

dosarul notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Având în vedere cele

arătate mai sus, se observă că în ceea ce privește creanța reclamanților,

aceasta nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi

considerată ca având valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul

Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Criticabilă este

hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește obligarea Statului Român

prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor motivat de faptul ca

reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 6 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

Se apreciază că în

cauza de față sunt incidente dispozițiile prevăzute de Titlului VII din Legea

nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și

unele măsuri adiacente, cu referire la "Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".

În acest sens, așa

cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul de acordare

a despăgubirilor există, el devenind eficient prin listarea la bursă a Fondului

Proprietatea asigurând posibilitatea stabilirii și acordării despăgubirilor în

mod unitar pentru toate persoanele îndreptățite fără a crea discriminări în

funcție de cum au fost formulate acțiuni injustiție.

Totodată, Instanța

Europeană a decis limpede, în jurisprudența sa, că dispozițiile Convenției nu

impun o obligație de restituire în sarcina Statului Român.

Prin urmare, dreptul

reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituția

României și de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului nu este

încălcat, legea specială prevăzând modalități de control asupra despăgubirilor

stabilite.

idei, criticabilă este și încheierea de ședință din data de 8 februarie 2011

pronunțată în complet de divergență.

Astfel, cum rezultă

din actele dosarului reclamanții au formulat o cerere în despăgubiri împotriva

Statului Român pentru terenul imposibil de restituit în natură pentru prima

dată în calea de atac a apelului.

Se arătă faptul că

față de Statul Român singura pretenție formulată prin cererea de chemare în

judecată a avut ca obiect material "construcțiile demolate" (capătul

2 de cerere având ca părți atât Statul Român cât și P.); așa cum se poate

observa, primul capăt de cerere din acțiunea inițială a avut ca pârât exclusiv

pe SC P. SA (pentru teren).

Rezultă, deci, fără

putință de tăgadă faptul că pretenția având ca obiect terenul a avut drept

pârât exclusiv SC P. SA, iar adăugarea unui nou pârât pe acest capăt de cerere

în persoana Statului Român este o modificare clară a cadrului procesual

subiectiv.

Prin urmare Statul

Român în situația dată este lipsit de un grad de jurisdicție prin lărgirea

obiectului judecații direct în apel, contrar faptului că "principiul care

guvernează procesul civil trebuie respectat nu numai din perspectiva

particularilor, dar în egală măsură și atunci când partea este chiar Statul,

Statul neputând beneficia de un tratament preferențial, dar nefiind legal a i

se da nicio poziție mai dezavantajoasă, drept sancțiune pentru eventualele

răspunderi a căror analiză o constituie chiar fondul cauzei".

Drept consecință, și

pentru acest aspect, este total nelegală obligarea Statului Român la plata

contravalorii terenului revendicat, aceasta fiind o cerere inadmisibilă.

instanței de apel este criticabilă și sub aspectul identității între bunul

proprietatea reclamanților și bunul care face obiectul acțiunii.

În acest sens se

susține că în cauză nu s-a făcut identificarea exactă a terenului revendicat,

față de terenul care ar fi aparținut inițial reclamanților; așa cum rezultă din

toate actele dosarului precum și din rapoartele de expertiză efectuate în

cauză, identificarea nu s-a realizat, instanța mulțumindu-se doar a susține că

nu va avea în vedere concluziile expertului C.M. ci doar pe cele ale expertului

C.A.

Or, față de

caracterul acțiunii în revendicare imobiliară ce trebuie să poarte asupra unui

bun determinat, cu privire la care reclamantul trebuie să facă dovada calității

sale de proprietar, în condițiile în care există dubii asupra identității

bunului revendicat, se impune respingerea unei astfel de acțiuni.

vizează valoarea efectivă a imobilului, urmând a se avea în vedere faptul că

instanța nu a ținut cont de obiecțiunile formulate de pârâtul Statul Român,

terenul fiind supraevaluat, și fiind astfel necesară refacerea raportului de

expertiză.

În consecință, având

în vedere motivele expuse, se solicită să se admită recursul așa cum a fost

formulat.

În analiza aspectelor

de nelegalitate invocate cu privire la decizia atacată, Înalta Curte va examina

mai întâi recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București,

antamând într-o ordine firească (cronologică) criticile formulate, care permit

încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt

fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Se constată, astfel,

că pârâtul a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 8

februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

în Dosarul nr. 5936/3/2007, prin care, "în majoritate", s-a constatat

că cererea reclamanților privind obligarea Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în

natură nu este o cerere nouă, în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția pronunțată

asupra acestei chestiuni este criticabilă, deoarece așa cum rezultă în mod

neechivoc din datele dosarului, pretenția reclamanților de obligare a Statului

Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii terenului

imposibil de restituit în natură a fost formulată pentru prima oară în calea de

atac a apelului, prin cererea intitulată "Precizare", după ce, în

prealabil, instanța de apel a pus în vedere apelanților reclamanți "să

precizeze actul procedural prin care au formulat o pretenție de acordare a unor

despăgubiri bănești pentru teren și să precizeze în contradictoriu cu cine

formulează această pretenție."

Este fără putință de

tăgadă, că prin cererea introductivă de instanță reclamanții au formulat două

capete de cerere: cererea de restituire în natură a terenului (și a

construcțiilor eventual nedemolate) în contradictoriu cu SC P. SA și cererea de

plată a contravalorii construcțiilor demolate în contradictoriu cu Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, în finalul cererii de chemare în judecată

menționându-se, în mod expres, că SC P. SA este pârât pe primul capăt de cerere

și Statul Român este pârât pe capătul doi de cerere, având ca obiect plata

contravalorii construcțiilor demolate.

Cererea astfel

formulată a fost întemeiată pe dreptul comun și numai în apel, în al doilea

ciclu procesual, apelanții reclamanți au susținut și au depus dovada

notificării nr. 2734 din 09 august 2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001 cu

privire la imobilul în litigiu, când au formulat și pretenția de obligare a

Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii

terenului imposibil de restituit în natură.

Așa cum a reținut

autorul opiniei separate asupra acestei chestiuni, cererea astfel formulată în

apel este o veritabilă cerere nouă, în sensul că pretențiilor inițial

formulate, le sunt adăugate una nouă, căci niciodată anterior nu s-a formulat

în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

vreo pretenție care să aibă ca obiect terenul.

Conceptul de cerere

nouă folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. se raportează cu necesitate la

introducerea unei noi pretenții de către părți în etapa judecății în apel.

În acest context al

faptelor, nu poate fi primită direct în apel cererea de acordare a

despăgubirilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, de către Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care cererea

adresată instanței de fond cu privire la teren a avut ca obiect revendicarea

terenului de la cel care îl deține, respectiv de la SC P. SA, fiind formulată

numai în contradictoriu cu această pârâtă.

Soluția decurge din

funcția fundamentală a instanței de apel, anume aceea de a examina

regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost

deduse în fața acesteia.

Stabilind, în opinie

majoritară, că aceasta "nu este o cerere nouă, inadmisibilă în apel",

instanța nu a făcut altceva decât să nesocotească principiul disponibilității

și obiectul învestirii sale, pronunțând o soluție de natură să surprindă pârâtul

în cauză care și-a făcut apărări raportat la obiectul cererii deduse judecății.

Aceasta, deoarece, efectele cererii de revendicare (restituirea în natură a

bunului revendicat/pretinderea contravalorii lui în caz de imposibilitate de

restituire în natură) se produc totdeauna limitat la cadrul procesual subiectiv

fundamental (constituit în primul ciclu procesual) și nu față de subiecți

procesuali precizați în apel.

Prin urmare, este în

sensul dispozițiilor legale și principiilor fundamentale care guvernează

procesul civil soluția pronunțată în opinie minoritară, anume că cererea

reclamanților de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură a fost făcută

pentru prima oară în apel și reprezintă o cerere modificatoare a cererii

inițiale, inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

În consecință, dând o

interpretare greșită textului de lege [art. 294 alin. (1) C. proc. civ.]

corespunzător situației de fapt, instanța de apel a pronunțat încheierea din

data de 8 februarie 2011 cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, fiind

incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

cu consecința admiterii recursului declarat împotriva acestei încheieri.

Recurentul pârât a

formulat critici, în continuare, privind soluționarea de către instanța de apel

a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor

Publice, de reprezentant al Statului Român, dar și cu privire la modul de soluționare

a cererii reclamanților pe fondul său.

Se reține, astfel, că

instanța de apel a considerat că acordarea despăgubirilor pentru teren și

construcții se impune a se face direct în cauza prezentă de către instanța de

judecată, pentru a remedia în mod direct și eficient încălcarea dreptului

reclamanților, în condițiile în care durata procedurilor în fața Comisiei

speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord cu Legea nr.

247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers.

A mai reținut Curtea

de apel că în această analiză a capătului de cerere vizând plata despăgubirilor

pentru teren și construcțiile demolate, cerere formulată în contradictoriu cu

Statul Român prin Ministerul Finanțelor, se pune problema calității procesuale

pasive, anume dacă răspunderea pentru nestabilirea măsurilor reparatorii

prevăzute de legea specială, dar și pentru nerespectarea termenului de

soluționare a cererilor revine exclusiv unității notificate, în speță,

Municipiul București, iar Statul nu deține nicio competență, nici în procedura

de soluționare a notificării și nici în aceea de efectuare a plății

despăgubirilor.

Curtea de apel a

concluzionat că ineficienta mecanismului Legii nr. 10/2001 și a Legii nr.

247/2005 poate fi analizată în raport de însăși persoana Statului Român, cel

responsabil de la bun început cu edictarea legislației în discuție și, în

final, prin autoritățile sale implicate în procedura instituită de aceste legi,

de nefinalizarea în concret în cazul reclamanților a acestei proceduri.

A. Înalta Curte

constată, în primul rând, așa cum s-a arătat și în considerentele ce preced, că

reclamanții au pornit acțiunea pendinte pe calea dreptului comun și a dreptului

convențional, formulând două capete de cerere: cererea de restituire în natură

a terenului (și a construcțiilor eventual nedemolate) în contradictoriu cu

deținătorul imobilului, SC P. SA, și cererea de plată a contravalorii

construcțiilor demolate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Numai în apel, în al

doilea ciclu procesual, apelanții reclamanți au solicitat despăgubiri, atât

pentru terenul imposibil de restituit în natură, cât și pentru construcții, de

la Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, despăgubiri reprezentând

măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, când pentru

prima oară au și susținut și depus dovada notificării nr. 2734 din 09 august

2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu.

În acest context,

având în vedere și considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că cererea

privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata

contravalorii terenului imposibil de restituit în natură a fost calificată ca

fiind făcută pentru prima oară în apel, inadmisibilă în raport de dispozițiile

art. 294 C. proc. civ.

Deci, soluția

pronunțată de instanța de apel de admitere a acestei cereri a reclamanților

este greșită, urmând a fi reformată în urma admiterii recursului pârâtului, cu

consecința respingerii acesteia.

În ceea ce privește

cererea de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la

plata contravalorii construcțiilor demolate, Înalta Curte constată următoarele:

În soluționarea

excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice,

de reprezentant al Statului Român, Curtea de apel a reținut că, "litigiul

prezent deduce judecății o cerere directă în despăgubiri formulată de

reclamanți împotriva însuși Statului Român, care nu pune în discuție obligarea

pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a notificării, astfel că nu se

justifică în niciun fel reprezentarea statului prin AVAS, ci sunt aplicabile

dispozițiile generale ale Decretului nr. 31/1954."

În mod esențial,

instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerului

Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire la capătul de

cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu,

recunoscând prioritatea normei convenționale față de dreptul intern și

reținând, exclusiv, în motivarea deciziei, exigențele art. 6 și art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, în sensul că instanța de contencios

european a constatat în cauzele pronunțate împotriva României faptul că Fondul

Proprietatea nu funcționează în prezent, într-un mod susceptibil de a duce la

acordarea efectivă a unei despăgubiri.

Prin urmare, Curtea

de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP a municipiului București,

prin prisma Legii nr. 10/2001, sau a dreptului comun și nici a deciziilor date

în recurs în interesul legii în această materie.

Sub acest aspect,

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în

cauză, înlăturând atât dispozițiile legilor speciale, respectiv ale Legii nr.

10/2001 și Legii nr. 247/2005, cât și deciziile date în recurs în interesul

legii în această materie, care conțin statuări cu putere obligatorie pentru

instanțele de judecată.

În acest sens a fost

dată Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secții Unite, în recurs în interes legii, prin care s-a statuat că stabilirea

cuantumului final al despăgubirilor și plata acestora urmează a se face în

procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în

situația în care dispoziția atacată a fost emisă în procedura Legii nr.

10/2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

Ulterior, a fost dată

Decizia nr. 27 din 14/11/2011 publicată în M. Of. nr. 120/17.02.2012, prin care

s-a statuat la pct. 2: "Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești

pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru

care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005,

îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile

dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din

această convenție, sunt inadmisibile."

Se constată, față de soluția

pronunțată de instanța de apel, că în cadrul procedurii

administrative/judiciare de soluționare a notificării formulate în baza legii

speciale de reparație, și anume Legea nr. 10/2001, nu poate fi obligată decât

entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv persoana juridică

care a emis dispoziția motivată, iar nu o terță entitate, pretins responsabilă

de nefuncționarea anumitor instituții ale statului.

Faptul că Fondul

Proprietatea nu ar fi funcțional - deși potrivit jurisprudenței instanței de

contencios european (ex. cauza Matieș împotriva României din 08 iunie 2010) s-a

consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata

sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta creată pe

cale judecătorească.

Jurisprudența Curții

Europene, invocată de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, a

cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele

concrete ale fiecărui caz în parte.

În cauza pilot Măria

Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat că "dată

fiind acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de

despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să

poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la

despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în

cauză" (parag. 228); "că este nevoie de o refacere totală a legislației,

care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate" (parag. 235)

și de "implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente,

întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă

coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în

cauză" (parag. 232).

Este rolul și

obligația organelor statului, ca în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului

să-și construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp

executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile

persoanelor fizice.

Prin urmare,

exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în

jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru

bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor

judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea

în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu

se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor

Omului după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Măria Atanasiu și alții

împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca, în termen de

18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia

măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6

parag. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, în

contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor

consacrate de Convenție.

Pe de altă parte,

constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea nu poate fi primită ca un

argument al temeiniciei acțiunii reclamanților, deoarece procedura în fața

Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este

stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul

statului în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, e