ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6174/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursurilor de față; Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 19 august 2002, sub nr. 5955/2002, reclamanții T.A.M. și L.D.P. au formulat, în contradictoriu cu pârâții SC P. SA și Ministerul Finanțelor Publice, cerere în revendicare a terenului în suprafață de 3922 m.p. din imobilul situat în București, str. Z.M. nr. 3 (compus din fostele parcele 7, 9 și 11), sector 2, precum și a clădirilor aflate pe acestea, iar dacă au fost demolate, a contravalorii acestora, precizând că pârâta SC P. SA este pârâtă în acțiunea în revendicare, iar Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, este pârât pentru pretențiile legate de contravaloarea construcțiilor, eventual demolate.

Printr-o cerere depusă la 15 noiembrie 2002, pârâta SC P. SA a solicitat introducerea în cauză, în condițiile art. 57 C. proc. civ., a Municipiului București, cu motivarea că a deținut terenurile în litigiu "și pentru a răspunde cu eventuale despăgubiri urmând a fi obligat ca atare", ulterior, solicitând introducerea în cauză și a Consiliului General al Municipiului București, APAPS și SIF Muntenia SA, instanța dispunând introducerea în cauză a acestora, ca intervenienți forțați. SIF Muntenia a depus întâmpinare invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar la termenul din 24 ianuarie 2003, tribunalul a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, Consiliul General al Municipiului București, APAPS și SIF Muntenia SA, dispunând scoaterea din cauză a acestora.

Prin Sentința civilă nr. 611 din 18 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, a fost respinsă cererea reclamanților de revendicare, ca inadmisibilă, și a fost respinsă cererea privind obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice la contravaloarea construcțiilor demolate, pentru lipsa calității procesuale pasive. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Cererea de revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și având în vedere că reclamanții nu au urmat procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În ce privește lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, tribunalul a reținut că aceste despăgubiri bănești se acordă în condițiile art. 36 și 37 din Legea nr. 10/2001 și că, potrivit acestei legi speciale, Ministerul Finanțelor Publice nu poate fi obligat direct la plata despăgubirilor, această obligație revenind deținătorilor sau altor instituții publice. Prin Decizia civilă nr. 282A din 06 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți și cererea de aderare la apel formulată de SC P. SA împotriva acestei sentințe.

Prin Decizia civilă nr. 2242 din 07 decembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis recursul formulat de reclamanți, a fost casată Decizia civilă nr. 282A din 06 aprilie 2005, a fost admis apelul împotriva sentinței fondului, a fost desființată sentința apelată și trimisă cauza spre rejudecare Tribunalului București. Instanța de recurs a reținut, în esență, că în mod greșit a fost respinsă acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, deoarece procedura administrativă reprezintă o procedură facultativă, care nu poate îngrădi liberul acces la justiție. Nu se motivează nimic de către instanța de recurs cu privire la calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice.

În rejudecare, cauza a primit la Tribunalul București nr. 5936/3/2007. La solicitarea instanței, reclamanții au depus o precizare prin care au arătat că își precizează pretențiile pentru construcțiile demolate la suma de 1261 dolari SUA, la data preluării, astfel cum a rezultat din raportul de expertiză efectuat în cauză, precizând totodată, că valoarea actuală a imobilului teren în suprafață de 3815,59 m.p. este de 520.000 RON. La data de 27 septembrie 2008 a decedat reclamanta T.A.M., fiind introduși în cauză moștenitorii T.G.I. și T.Ș.M.A., fii, conform certificatului de moștenitor din 13 ianuarie 2009. Prin Sentința civilă nr. 290 din 03 martie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes, ca neîntemeiate, și a fost respinsă în totalitate cererea reclamanților, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Reclamanții și-au justificat calitatea procesuală activă, dovedind că autorul lor, G.S., a fost proprietar al imobilului revendicat. Conform certificatului eliberat de Grefa Tribunalului Ilfov Secția a II-a, G.S. a fost moștenit de către A.S. (mama sa), de către sora sa, F.Gh.S. și de către fratele său, E.Gh.S. De asemenea, A.S. a lăsat ca moștenitori pe fiica sa, F.S., și pe fiul său, E.Gh.S.I. E.Gh.S., a fost moștenit de fiica sa, Z.E.S. (căsătorită cu P.L.). Conform jurnalului nr. 13383 din 25 noiembrie 1944 al Tribunalului Ilfov, F.S. a fost moștenită de către Z.L. (nepoata de frate). De pe urma defunctei L.Z.O.C.

zisă și Z.L., potrivit certificatului de moștenitor din 22 februarie 1982 emis de Notariatul de Stat al Sectorului 2 București, au rămas ca moștenitori P.L., în calitate de soț supraviețuitor, T.A.M., în calitate de fiică și L.D.P., în calitate de fiu. Urmare a decesului reclamantei T.A.M., intervenit pe parcursul procesului pendinte, potrivit certificatului de moștenitor din 13 ianuarie 2009 emis de BNP C.E., au rămas ca moștenitori legali T.G.I. și T.Ș.M.A. Cu privire la excepția lipsei de interes legitim al cererii de revendicare, tribunalul a constatat că în susținerea acestei excepții se pornește de la premisa că, întrucât reclamanții nu au urmat procedura administrativ-jurisdicțională instituită prin Legea nr. 10/2001, aceștia nu au un interes legitim în acțiunea având ca obiect revendicarea imobilului în litigiu.

Or, față de aceste considerente, tribunalul a apreciat că acestea reprezintă, de fapt, apărări de fond. Pe fondul cauzei, instanța a reținut, în esență, ca imobilul revendicat este același cu cel ce a aparținut autorilor reclamanților și care la nivelul anului 1940 purta nr. 7, 9 și 11 pe str. Z.M., ulterior având însă un alt număr poștal. Prin titlul de proprietate din 29 decembrie 1995 a fost atestat dreptul de proprietate al pârâtei SC P. SA pentru suprafața de teren de 43.494 m.p. în cotă exclusivă și 1372 m.p. în cotă indiviză cu o altă societate comercială, în baza Legii nr. 15/1990 și HG nr. 834/1991.

Pârâta și-a înscris dreptul de proprietate în anul 1996 în registru de transcripțiuni sub nr. XXX din 22 aprilie 1996 la Judecătoria Sectorului 2. Prin Contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. B 069 din 10 iulie 2000, Fondul Proprietății de Stat a vândut pachetul de acțiuni deținut la SC P. SA, aceasta devenind societate comercială cu capital integral privat. Reclamanții nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, înțelegând să cheme în judecată societatea pârâtă pentru revendicarea terenului ce a aparținut autorilor acestora, în temeiul art. 480 C. civ.

După apariția Legii nr. 10/2001, care este legea specială în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, acțiunea în revendicare intentată împotriva terțului dobânditor, care poate fi și o societate comercială integral privatizată, nu poate fi soluționată potrivit dreptului comun, ci numai cu respectarea condițiilor și a prevederilor imperative ale legii speciale, care altfel, ar fi eludate, întrucât la art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 se arată că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură (adică tocmai ce se urmărește prin prezenta cerere) sau în echivalent.

Or, prin neformularea notificării nu se pierde doar dreptul de a revendica în justiție imobilul, ci chiar dreptul de proprietate întrucât art. 42 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001, arată că imobilele care în urma procedurilor prevăzute de cap. II nu se restituie rămân în administrarea deținătorilor actuali putând fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare, ceea ce însemnă că dreptul de proprietate asupra imobilelor respective trece la stat, persoana îndreptățită pierzând, ca urmare a decăderii, orice drept real ori de creanță în legătură cu acesta. Astfel, dacă imobilul a intrat anterior în proprietatea unei societăți comerciale, iar persoana îndreptățită nu a înțeles să formuleze notificare, dreptul de proprietate al societății respective se consolidează ca urmare a decăderii persoanei îndreptățite de a mai solicita restituirea în natură sau în echivalent a imobilului.

Decăderea operează de drept, prin simpla expirare a termenului de notificare. De altfel, în cazul imobilelor ce aparțin societăților comerciale integral privatizate, din dispozițiile Legii nr. 10/2001 [art 29 alin. (5)], rezultă că persoana îndreptățită nu poate solicita decât măsuri reparatorii în echivalent de la instituția publică ce a efectuat privatizarea. În acțiunea în revendicare, cum este cazul de față, nu se pot aplica regulile de drept comun, întrucât nu se poate face abstracție de existența Legii nr. 10/2001, care este legea specială în materia reglementării măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Tribunalul a precizat că nu reiterează teza inadmisibilității, având în vedere decizia de casare a Curții de Apel București, însă aceasta nu înseamnă că dispozițiile Legii nr. 10/2001 pot fi evitate.

Ca atare, reținând că reclamanții nu au formulat notificare pentru restituirea imobilului preluat de stat în temeiul Legii nr. 10/2001 și că urmare a dispozițiilor art. 22 alin. (5) din acest act normativ, aceștia au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatori în natură sau în echivalent, pierzând chiar însuși dreptul de proprietate, tribunalul a respins atât cererea de revendicare, cât și cererea de obligare a Ministerului Finanțelor Publice la plata contravalorii clădirilor demolate, ca neîntemeiate. Împotriva acestei sentințe au declarat apel, în termen legal, reclamanții. La termenul din 09 martie 2010, Curtea de apel a constatat că a avut loc o transmitere a calității procesuale pasive de la SC P. SA la SC P. SA, dispunând introducerea în cauză a acesteia din urmă.

La termenul din 08 iunie 2010, apelanții reclamanți au precizat că solicită obligarea Statului Român la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură, solicitând administrarea de probatorii în acest sens. La termenul de judecată din data de 08 februarie 2011, Curtea a constatat, în complet de divergență, că cererea reclamanților de obligare a Statului Român la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură nu este o cerere nouă și, prin urmare, au învestit în mod legal instanța de apel. Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția lipsei dreptului de reprezentare a Ministerului Finanțelor Publice pentru Statul Român și excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Prin Decizia civilă nr. 223/A din 01 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins excepțiile invocate de Ministerul Finanțelor Publice; a admis apelul declarat de apelanții reclamanți T.G.I., T.Ș.M.A. și L.D.P., în contradictoriu cu intimații pârâți SC P. SA și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea reclamanților; a respins, ca neîntemeiată, cererea de revendicare formulată în contradictoriu cu SC P. SA; a obligat pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata către reclamanți a sumei de 7.214.493 RON reprezentând despăgubiri pentru suprafața de 3.818 m.p. teren din București, str. Z.M.

nr. 23, sector 2 și a sumei de 25.780 RON reprezentând despăgubiri pentru construcțiile demolate; totodată, a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Potrivit Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, soluționarea notificării implică parcurgerea unei proceduri administrative, finalizate cu emiterea unei dispoziții/decizii de către unitatea notificată - în cauză această unitate ar fi trebuit să fie AVAS, conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, după care se declanșează procedura în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, care presupune evaluarea imobilului și apoi emiterea titlurilor de despăgubiri. Se pune la acest moment problema în ce măsură instanța de judecată, în prezentul litigiu, poate stabili direct cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamanților și chiar obligarea directă la plata acestora de către Statul Român.

În această analiză, în ce privește dispozițiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, care prevăd că stabilirea cuantumului despăgubirilor cade în sarcina Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, Curtea a constatat următoarele: Este un fapt de necontestat și reținut în mod repetat în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, faptul că procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 este nefuncțională, nefiind aptă să conducă la obținerea într-un termen rezonabil a unor despăgubiri de către notificatori.

Practica absolut constantă a instanței europene este în sensul că mecanismul Legii nr. 10/2001, al Legii nr. 247/2005 și Fondul Proprietatea nu sunt funcționale într-o manieră care să corespundă exigențelor Convenției Europene, anume nu oferă un mecanism care să conducă la o compensație concretă și efectivă, nefinalizarea procedurilor instituite în această lege constituind o încălcare a dreptului de acces la justiție și în egală măsură a dreptului de proprietate. Un element de noutate față de situațiile de fapt avute în vedere de instanța europeană la enunțarea principiilor pe care se bazează, este listarea Fondului Proprietatea la bursă.

Aceasta schimbă însă situația celor care au beneficiat de emiterea unui titlu de despăgubire de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, nu și a notificatorilor care, fie nu au primit până la acest moment vreo decizie/dispoziție de soluționare a notificării din partea unității notificate, fie au primit o asemenea decizie/dispoziție, dar nu au mai parcurs mai departe procedura în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și nu li s-a emis titlul de despăgubire de către această instituție. Este de notorietate și de necontestat că în fața Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor se află în așteptare a fi soluționate sute de mii de dosare, iar ritmul de soluționare a acestora a fost, până la acest moment, foarte lent.

În cauză, Notificarea nr. 2734 din 09 august 2001 formulată de reclamanți nu a fost urmată până la acest moment de emiterea unei dispoziții de soluționare și, cu atât mai mult, nici de plata efectivă a unor asemenea despăgubiri către reclamanți sau măcar de stabilirea acestora în condițiile Legii nr. 247/2005. Situația concretă a reclamanților care din anul 2001 până în prezent nu și-au văzut soluționată notificarea și realizat efectiv dreptul, constituie o situație care reclamă analiza respectării sau, dimpotrivă, a încălcării art. 6 parag. 1 din Convenție, precum și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Făcând această analiză, Curtea a constatat că nesoluționarea în cauza prezentă a notificării pe o perioadă de 10 ani, reprezintă fără îndoială o nerespectare a termenului rezonabil.

Instanța de judecată chemată să soluționeze acest litigiu este una din instituțiile statului care trebuie să își asume sarcina remedierii încălcării dreptului de acces la instanță.

S-a pus problema până unde ar trebui să meargă această intervenție a instanței de judecată, anume, într-o primă variantă dacă ar trebui să se limiteze la prima fază a soluționării notificării în sensul stabilirii dreptului reclamanților la măsuri reparatorii și a naturii acestor măsuri, urmând ca mai departe, în a doua fază reclamanții să fie supuși prevederilor Legii nr. 247/2005, în sensul înaintării dosarului către Comisia Centrală pentru Plata Despăgubirilor, care urmează a stabili cuantumul despăgubirilor și a emite titlurile de despăgubire, sau, într-o a doua variantă, instanța de judecată poate merge mai departe și să oblige direct la plata despăgubirilor, pentru a aduce pe reclamanți la rezultatul ultim al demersului lor, anume obținerea unei reparații concrete și efective a dreptului încălcat.

Curtea a considerat că acordarea despăgubirilor se impune a se face direct în cauza prezentă de către instanța de judecată, pentru a remedia în mod direct și eficient încălcarea dreptului reclamanților, în condițiile în care durata procedurilor în fața Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers. Astfel cum s-a arătat mai sus, în numeroase hotărâri pronunțate împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 care o modifică nu iau în considerare prejudiciul suferit din cauza lipsei îndelungate de despăgubire și că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/ 2005 nu sunt în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri și că există o diferență importantă între termenele fixate de lege pentru luarea unei decizii și cele derulate în realitate.

Prin chiar cauza pilot Măria Atanasiu și alții contra României (12 octombrie 2010) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat că dreptul de acces la instanță raportat la tergiversarea soluționării cererilor de către Comisia Centrala Pentru Stabilirea Despăgubirilor, este iluzoriu. În raport de aceste considerente, calcularea despăgubirilor de către Comisia Centrală constituită în baza Legii nr. 10/2001 nu oferă părții nicio garanție în ceea ce privește durata sau rezultatul acestei etape. În mod evident reclamanții nu pot fi puși în situația de a aștepta sine die finalizarea procedurii instituită de Legea nr. 247/2005, ci trebuie să aibă deschisă calea unei acțiuni efective care să tindă la restabilirea dreptului lor.

De aceea, în cauza prezentă Curtea a considerat că a evita acordarea despăgubirilor direct de către instanța de judecată și a îi lăsa pe aceștia să continue procedura în condițiile Legii nr. 247/2005 semnifică în mod direct a îi expune la o nouă tergiversare - pe un termen care nu poate fi estimat - a soluționării cererii lor și a obținerii drepturilor care li se cuvin, ceea ce ar constitui o perpetuare a încălcării dreptului consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În concluzie, constatând că reclamanții sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii prin echivalent, Curtea a acordat acestora despăgubirile cuvenite, în baza probelor administrate în fața ei în acest sens.

Aceste despăgubiri se cuvin reclamanților în condițiile art. 10 alin. (1) și (9) din Legea nr. 10/2001. În această analiză a capătului de cerere vizând plata despăgubirilor pentru teren și construcțiile demolate, cerere formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, se pune problema calității procesuale pasive, anume dacă răspunderea pentru nestabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de lege, dar și pentru nerespectarea termenului de soluționare a cererilor revine exclusiv unității notificate, în speță, Municipiul București, iar Statul nu deține nicio competență nici în procedura de soluționare a notificării și nici în aceea de efectuare a plătii despăgubirilor.

Curtea a apreciat că răspunderea Statului poate fi angajată în orice situație, atâta timp cât Statul însuși este emitentul legislației care, prin ineficiența sa, a condus la imposibilitatea pentru reclamanți de a își vedea recunoscut dreptul până la acest moment, după cum răspunderea statului este angajată și pentru neîndeplinirea de către instituțiile sale desemnate cu atribuții în contextul Legii nr. 10/2001. Într-adevăr, nu există un text expres care să prevadă răspunderea juridică a vreunei persoane pentru situația în care procedura instituită de Legea nr. 10/2001 și mai departe cea prevăzută de Legea nr. 247/2005 prin ineficiența lor atrag nefinalizarea pentru reclamanți a drepturilor lor.

Or, este evident că ineficiența mecanismului Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 poate fi analizată în raport de însăși persoana Statului Român, cel responsabil de la bun început cu edictarea legislației în discuție și, în final, prin autoritățile sale implicate în procedura instituită de aceste legi, de nefinalizarea în concret în cazul reclamanților a acestei proceduri. A aprecia că Statul Român nu are calitate procesuală pasivă în raportul juridic în discuție, pe motiv că nu există un text legal care să îi prevadă responsabilitatea, echivalează practic, prin consecințele pe care le produce, unei denegări de dreptate, de vreme ce nu există niciun alt text legal care să prevadă responsabilitatea oricărui alt subiect de drept.

Iar a susține responsabilitatea exclusivă a unității notificate, cu excluderea oricărei culpe a însuși Statului Român, înseamnă a ignora responsabilitatea însăși a Statului față de edictarea unei legislații în sine ineficiente și față de neimplementarea unor măsuri administrative de natură a înlătura piedicile în soluționarea notificărilor. Problema în discuție nu este una particulară a unității notificate sau a reclamanților, ci este una sistemică, având ca origine înseși deficiențele legislației (prin neprevederea unor termene imperative și a unor căi eficiente de remediere), dar și lipsa infrastructurii necesare funcționării acestui mecanism reparator. Aceste aspecte au fost reliefate în mod expres de către Curtea Europeană în cauza Măria Atanasiu și alții contra României.

Din perspectiva reclamanților și a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, încălcarea dreptului lor de acces la instanță este datorată instituțiilor statului și Statului însuși. Statul nu se poate apăra arătând spre una din instituțiile sale și invocând responsabilitatea exclusivă a acesteia, căci aceste instituții funcționează pe baza legislației emisă de însuși Stat și în condițiile prescrise de acesta. De aceea, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de Ministerul Finanțelor Publice. S-a invocat această excepție și cu motivarea că pârât chemat în judecată ar fi fost Ministerul Finanțelor Publice, iar nu Statul Român, or sub acest aspect, Curtea a constatat că prin cererea de chemare în judecată Ministerul Finanțelor Publice este indicat în calitate de reprezentant al Statului Român.

Așadar, cererea de chemare în judecată a fost formulată în mod clar în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. În ce privește excepția lipsei dreptului de reprezentare în acest litigiu pentru Statul Român, Curtea a respins motivarea intimatului în sensul că acest drept de reprezentare ar reveni AVAS, iar nu Ministerului Finanțelor Publice, reținând că dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (probabil vizate de intimat în motivarea acestei excepții) se referă strict la procedura administrativă de soluționare a notificării în cazul imobilelor aflate în patrimoniul unei societăți privatizate.

Curtea a constatat însă, că litigiul prezent deduce judecății o cerere directă în despăgubiri formulată de reclamanți împotriva însuși Statului Român, care nu pune în discuție obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a notificării, astfel că nu se justifică în niciun fel reprezentarea statului prin AVAS, ci sunt aplicabile dispozițiile generale ale Decretului nr. 31/1954. Împotriva hotărârii Curții de apel au declarat recurs, în termen legal, reclamanții T.Ș.M.A., T.G.I., L.D.P. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Reclamanții T.Ș.M.A., T.G.I., L.D.P. critică hotărârea atacată arătând, în esență, că instanța de apel a admis în parte cererea acestora, obligând Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata de despăgubiri pentru teren și pentru construcțiile demolate, în condițiile în care, în cauză ar fi fost posibilă restituirea în natură, cel puțin parțial, a imobilelor revendicate. În acest sens, se face referire la Decizia nr. 830/2008 (M. Of.

nr. 559/24.07.2008), prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, prin care a fost modificat art. 27 alin. (1) din forma anterioară a legii, și a constatat că prin abrogarea sintagmei "imobilele preluate cu titlu valabil" din cuprinsul actualului art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispozițiile art. 15 alin. (2) și art. 16 alin. (1) din Constituție. Față de prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, decizia pronunțată de Curtea Constituțională este obligatorie, astfel încât în prezenta cauză instanța trebuie să aibă drept premisă neconstituționalitatea textului de lege menționat, în sensul celor reținute prin decizia instanței de control constituțional.

Prin urmare, este esențial, sub aspectul modalității de restituire (în natură sau prin acordarea unor măsuri reparatorii în echivalent), dacă imobilul evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate a fost sau nu preluat cu titlu valabil. În acest sens se susține că la dosar nu există nicio probă care să ateste că imobilul ar fi intrat cu titlu valabil în patrimoniul intimatei, în condițiile în care, statul nu a deținut imobilul în litigiu în baza unui titlu valabil de proprietate. Prin urmare, imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul societății intimate în lipsa oricărui titlu.

În consecință, constatând că imobilul în litigiu, aflat în prezent în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, nu a fost preluat cu titlu valabil, în temeiul art. 480 - 481 Cod civ., art. 7 din Legea nr. 10/2001 și prin interpretarea art. 29 din Legea nr. 10/2001 în sensul reținut prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curții Constituționale, instanța urma să constate că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a imobilului în litigiu.

În egală măsură, la aprecierea situației deduse judecății, instanța trebuia să aibă în vedere și principiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, întrucât, potrivit legislației actuale din România, în lumina Legii nr. 1/2009, situația fostului proprietar, necontestat, cu act autentic, deținător al unui bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este vădit dezavantajoasă, chiar discriminatorie în raport cu poziția subdobânditorului cu titlu particular al acestui bun, achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995 sau în cadrul procesului de privatizare (cum este în speța de față). Pentru toate aceste motive se solicită să se admită recursul astfel cum a fost formulat și să se modifice hotărârea atacată în sensul restituirii în natură a suprafeței de teren de 3.818 m.p.

revendicată. În dezvoltarea criticilor de recurs formulate, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București a invocat următoarele: 1. Este criticabilă hotărârea instanței de apel în ceea ce privește respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice de reprezentant al Statului Român, pe considerentul că "litigiul prezent deduce judecății o cerere directă în despăgubiri formulată de reclamanți împotriva însuși Statului Român, care nu pune în discuție obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a notificării, astfel că nu se justifică în niciun fel reprezentarea statului prin Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului", fără însă a avea în vedere faptul că imobilul din litigiu se află în proprietatea unei persoane juridice, respectiv societate comercială privatizată.

Or, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocată de reclamanți în cererea principală, bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, însă cu condiția ca acestea să nu facă obiectul unei legi speciale de reparație; în speță, Legea nr. 10/2001 reprezintă această lege specială, prin care legiuitorul a urmărit reglementarea unitară a situației juridice a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. În acest sens se arată că instanța nu a avut în vedere dispozițiile acestei legi speciale, singura față de care acțiunea ar fi putut fi admisă în contradictoriu cu Statul Român cu aplicabilitatea dispozițiilor acestei legi.

Deși, doar în calea de atac a apelului, după parcurgerea a două cicluri procesuale, reclamanții au făcut dovada depunerii notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceștia au o creanță sub condiție, potrivit art 26 alin. (3), notificarea lor nefiind soluționată. În speță, notificarea reclamanților nefiind soluționată anterior intrării în vigoare a legii speciale, sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (2) din lege. Faptul că imobilul în litigiu se află în proprietatea unei persoane juridice respectiv, o societate comercială privatizată integral, unitatea îndreptățită a răspunde notificării conform art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 este instituția publică care a efectuat privatizarea, respectiv AVAS București.

În situația dată se apreciază că Primăria municipiului București are obligația de a înainta dosarul către AVAS fiind unitatea care, împreună cu dispoziția motivată, să înainteze dosarul notificării Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Având în vedere cele arătate mai sus, se observă că în ceea ce privește creanța reclamanților, aceasta nu poate fi considerată ca fiind suficient stabilită pentru a fi considerată ca având valoare patrimonială ocrotită de art. 1 din Protocolul Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Criticabilă este hotărârea instanței de apel și în ceea ce privește obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor motivat de faptul ca reclamanții beneficiază de garanțiile oferite de art. 6 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană.

Se apreciază că în cauza de față sunt incidente dispozițiile prevăzute de Titlului VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu referire la "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". În acest sens, așa cum a reținut și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, mecanismul de acordare a despăgubirilor există, el devenind eficient prin listarea la bursă a Fondului Proprietatea asigurând posibilitatea stabilirii și acordării despăgubirilor în mod unitar pentru toate persoanele îndreptățite fără a crea discriminări în funcție de cum au fost formulate acțiuni injustiție. Totodată, Instanța Europeană a decis limpede, în jurisprudența sa, că dispozițiile Convenției nu impun o obligație de restituire în sarcina Statului Român.

Prin urmare, dreptul reclamantului la un proces echitabil, garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Dreptului Omului nu este încălcat, legea specială prevăzând modalități de control asupra despăgubirilor stabilite. 2. În altă ordine de idei, criticabilă este și încheierea de ședință din data de 8 februarie 2011 pronunțată în complet de divergență. Astfel, cum rezultă din actele dosarului reclamanții au formulat o cerere în despăgubiri împotriva Statului Român pentru terenul imposibil de restituit în natură pentru prima dată în calea de atac a apelului. Se arătă faptul că față de Statul Român singura pretenție formulată prin cererea de chemare în judecată a avut ca obiect material "construcțiile demolate" (capătul 2 de cerere având ca părți atât Statul Român cât și P.); așa cum se poate observa, primul capăt de cerere din acțiunea inițială a avut ca pârât exclusiv pe SC P. SA (pentru teren).

Rezultă, deci, fără putință de tăgadă faptul că pretenția având ca obiect terenul a avut drept pârât exclusiv SC P. SA, iar adăugarea unui nou pârât pe acest capăt de cerere în persoana Statului Român este o modificare clară a cadrului procesual subiectiv. Prin urmare Statul Român în situația dată este lipsit de un grad de jurisdicție prin lărgirea obiectului judecații direct în apel, contrar faptului că "principiul care guvernează procesul civil trebuie respectat nu numai din perspectiva particularilor, dar în egală măsură și atunci când partea este chiar Statul, Statul neputând beneficia de un tratament preferențial, dar nefiind legal a i se da nicio poziție mai dezavantajoasă, drept sancțiune pentru eventualele răspunderi a căror analiză o constituie chiar fondul cauzei". Drept consecință, și pentru acest aspect, este total nelegală obligarea Statului Român la plata contravalorii terenului revendicat, aceasta fiind o cerere inadmisibilă.

3. Hotărârea instanței de apel este criticabilă și sub aspectul identității între bunul proprietatea reclamanților și bunul care face obiectul acțiunii. În acest sens se susține că în cauză nu s-a făcut identificarea exactă a terenului revendicat, față de terenul care ar fi aparținut inițial reclamanților; așa cum rezultă din toate actele dosarului precum și din rapoartele de expertiză efectuate în cauză, identificarea nu s-a realizat, instanța mulțumindu-se doar a susține că nu va avea în vedere concluziile expertului C.M. ci doar pe cele ale expertului C.A. Or, față de caracterul acțiunii în revendicare imobiliară ce trebuie să poarte asupra unui bun determinat, cu privire la care reclamantul trebuie să facă dovada calității sale de proprietar, în condițiile în care există dubii asupra identității bunului revendicat, se impune respingerea unei astfel de acțiuni.

4. O ultimă critică vizează valoarea efectivă a imobilului, urmând a se avea în vedere faptul că instanța nu a ținut cont de obiecțiunile formulate de pârâtul Statul Român, terenul fiind supraevaluat, și fiind astfel necesară refacerea raportului de expertiză. În consecință, având în vedere motivele expuse, se solicită să se admită recursul așa cum a fost formulat. În analiza aspectelor de nelegalitate invocate cu privire la decizia atacată, Înalta Curte va examina mai întâi recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a municipiului București, antamând într-o ordine firească (cronologică) criticile formulate, care permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare: Se constată, astfel, că pârâtul a declarat recurs și împotriva încheierii de ședință din data de 8 februarie 2011, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 5936/3/2007, prin care, "în majoritate", s-a constatat că cererea reclamanților privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură nu este o cerere nouă, în sensul art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția pronunțată asupra acestei chestiuni este criticabilă, deoarece așa cum rezultă în mod neechivoc din datele dosarului, pretenția reclamanților de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură a fost formulată pentru prima oară în calea de atac a apelului, prin cererea intitulată "Precizare", după ce, în prealabil, instanța de apel a pus în vedere apelanților reclamanți "să precizeze actul procedural prin care au formulat o pretenție de acordare a unor despăgubiri bănești pentru teren și să precizeze în contradictoriu cu cine formulează această pretenție." Este fără putință de tăgadă, că prin cererea introductivă de instanță reclamanții au formulat două capete de cerere: cererea de restituire în natură a terenului (și a construcțiilor eventual nedemolate) în contradictoriu cu SC P. SA și cererea de plată a contravalorii construcțiilor demolate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în finalul cererii de chemare în judecată menționându-se, în mod expres, că SC P. SA este pârât pe primul capăt de cerere și Statul Român este pârât pe capătul doi de cerere, având ca obiect plata contravalorii construcțiilor demolate.

Cererea astfel formulată a fost întemeiată pe dreptul comun și numai în apel, în al doilea ciclu procesual, apelanții reclamanți au susținut și au depus dovada notificării nr. 2734 din 09 august 2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu, când au formulat și pretenția de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură. Așa cum a reținut autorul opiniei separate asupra acestei chestiuni, cererea astfel formulată în apel este o veritabilă cerere nouă, în sensul că pretențiilor inițial formulate, le sunt adăugate una nouă, căci niciodată anterior nu s-a formulat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice vreo pretenție care să aibă ca obiect terenul.

Conceptul de cerere nouă folosit de art. 294 alin. (1) C. proc. civ. se raportează cu necesitate la introducerea unei noi pretenții de către părți în etapa judecății în apel. În acest context al faptelor, nu poate fi primită direct în apel cererea de acordare a despăgubirilor pentru terenul imposibil de restituit în natură, de către Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care cererea adresată instanței de fond cu privire la teren a avut ca obiect revendicarea terenului de la cel care îl deține, respectiv de la SC P. SA, fiind formulată numai în contradictoriu cu această pârâtă. Soluția decurge din funcția fundamentală a instanței de apel, anume aceea de a examina regularitatea hotărârii primei instanțe cu privire la pretențiile ce au fost deduse în fața acesteia.

Stabilind, în opinie majoritară, că aceasta "nu este o cerere nouă, inadmisibilă în apel", instanța nu a făcut altceva decât să nesocotească principiul disponibilității și obiectul învestirii sale, pronunțând o soluție de natură să surprindă pârâtul în cauză care și-a făcut apărări raportat la obiectul cererii deduse judecății. Aceasta, deoarece, efectele cererii de revendicare (restituirea în natură a bunului revendicat/pretinderea contravalorii lui în caz de imposibilitate de restituire în natură) se produc totdeauna limitat la cadrul procesual subiectiv fundamental (constituit în primul ciclu procesual) și nu față de subiecți procesuali precizați în apel.

Prin urmare, este în sensul dispozițiilor legale și principiilor fundamentale care guvernează procesul civil soluția pronunțată în opinie minoritară, anume că cererea reclamanților de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură a fost făcută pentru prima oară în apel și reprezintă o cerere modificatoare a cererii inițiale, inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 294 C. proc. civ. În consecință, dând o interpretare greșită textului de lege [art. 294 alin. (1) C. proc. civ.] corespunzător situației de fapt, instanța de apel a pronunțat încheierea din data de 8 februarie 2011 cu încălcarea/aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., cu consecința admiterii recursului declarat împotriva acestei încheieri. Recurentul pârât a formulat critici, în continuare, privind soluționarea de către instanța de apel a excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, de reprezentant al Statului Român, dar și cu privire la modul de soluționare a cererii reclamanților pe fondul său. Se reține, astfel, că instanța de apel a considerat că acordarea despăgubirilor pentru teren și construcții se impune a se face direct în cauza prezentă de către instanța de judecată, pentru a remedia în mod direct și eficient încălcarea dreptului reclamanților, în condițiile în care durata procedurilor în fața Comisiei speciale pentru stabilirea despăgubirilor instituită în acord cu Legea nr. 247/2005 este de natură să tergiverseze acest demers.

A mai reținut Curtea de apel că în această analiză a capătului de cerere vizând plata despăgubirilor pentru teren și construcțiile demolate, cerere formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor, se pune problema calității procesuale pasive, anume dacă răspunderea pentru nestabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială, dar și pentru nerespectarea termenului de soluționare a cererilor revine exclusiv unității notificate, în speță, Municipiul București, iar Statul nu deține nicio competență, nici în procedura de soluționare a notificării și nici în aceea de efectuare a plății despăgubirilor.

Curtea de apel a concluzionat că ineficienta mecanismului Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005 poate fi analizată în raport de însăși persoana Statului Român, cel responsabil de la bun început cu edictarea legislației în discuție și, în final, prin autoritățile sale implicate în procedura instituită de aceste legi, de nefinalizarea în concret în cazul reclamanților a acestei proceduri. A. Înalta Curte constată, în primul rând, așa cum s-a arătat și în considerentele ce preced, că reclamanții au pornit acțiunea pendinte pe calea dreptului comun și a dreptului convențional, formulând două capete de cerere: cererea de restituire în natură a terenului (și a construcțiilor eventual nedemolate) în contradictoriu cu deținătorul imobilului, SC P. SA, și cererea de plată a contravalorii construcțiilor demolate în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Numai în apel, în al doilea ciclu procesual, apelanții reclamanți au solicitat despăgubiri, atât pentru terenul imposibil de restituit în natură, cât și pentru construcții, de la Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, despăgubiri reprezentând măsuri reparatorii în echivalent în temeiul Legii nr. 10/2001, când pentru prima oară au și susținut și depus dovada notificării nr. 2734 din 09 august 2001 formulate în baza Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul în litigiu. În acest context, având în vedere și considerentele de mai sus, Înalta Curte constată că cererea privind obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii terenului imposibil de restituit în natură a fost calificată ca fiind făcută pentru prima oară în apel, inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 294 C. proc.

civ. Deci, soluția pronunțată de instanța de apel de admitere a acestei cereri a reclamanților este greșită, urmând a fi reformată în urma admiterii recursului pârâtului, cu consecința respingerii acesteia.

În ceea ce privește cererea de obligare a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii construcțiilor demolate, Înalta Curte constată următoarele: În soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice, de reprezentant al Statului Român, Curtea de apel a reținut că, "litigiul prezent deduce judecății o cerere directă în despăgubiri formulată de reclamanți împotriva însuși Statului Român, care nu pune în discuție obligarea pârâtului la emiterea dispoziției de soluționare a notificării, astfel că nu se justifică în niciun fel reprezentarea statului prin AVAS, ci sunt aplicabile dispozițiile generale ale Decretului nr. 31/1954." În mod esențial, instanța de apel a reținut calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în reprezentarea Statului Român, cu privire la capătul de cerere privind plata despăgubirilor cuvenite pentru imobilul în litigiu, recunoscând prioritatea normei convenționale față de dreptul intern și reținând, exclusiv, în motivarea deciziei, exigențele art. 6 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în sensul că instanța de contencios european a constatat în cauzele pronunțate împotriva României faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent, într-un mod susceptibil de a duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri.

Prin urmare, Curtea de apel nu a analizat calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP a municipiului București, prin prisma Legii nr. 10/2001, sau a dreptului comun și nici a deciziilor date în recurs în interesul legii în această materie. Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii în cauză, înlăturând atât dispozițiile legilor speciale, respectiv ale Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 247/2005, cât și deciziile date în recurs în interesul legii în această materie, care conțin statuări cu putere obligatorie pentru instanțele de judecată.

În acest sens a fost dată Decizia nr. 52/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secții Unite, în recurs în interes legii, prin care s-a statuat că stabilirea cuantumului final al despăgubirilor și plata acestora urmează a se face în procedura administrativă reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în situația în care dispoziția atacată a fost emisă în procedura Legii nr. 10/2001, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Ulterior, a fost dată Decizia nr. 27 din 14/11/2011 publicată în M. Of.

nr. 120/17.02.2012, prin care s-a statuat la pct. 2: "Acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile." Se constată, față de soluția pronunțată de instanța de apel, că în cadrul procedurii administrative/judiciare de soluționare a notificării formulate în baza legii speciale de reparație, și anume Legea nr. 10/2001, nu poate fi obligată decât entitatea învestită cu soluționarea notificării, respectiv persoana juridică care a emis dispoziția motivată, iar nu o terță entitate, pretins responsabilă de nefuncționarea anumitor instituții ale statului.

Faptul că Fondul Proprietatea nu ar fi funcțional - deși potrivit jurisprudenței instanței de contencios european (ex. cauza Matieș împotriva României din 08 iunie 2010) s-a consemnat că s-au înregistrat evoluții în ce privește funcționalitatea și plata sumelor datorate - nu justifică suprimarea unei proceduri legale, cea prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru a pune în locul ei alta creată pe cale judecătorească. Jurisprudența Curții Europene, invocată de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz în parte.

În cauza pilot Măria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea Europeană a afirmat că "dată fiind acumularea de disfuncționalități ale mecanismului de restituire sau de despăgubire, este imperativ ca statul să ia măsuri cu caracter general, care să poată conduce la realizarea efectivă a dreptului la restituire sau la despăgubire, păstrând un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag. 228); "că este nevoie de o refacere totală a legislației, care să conducă la reguli de procedură clare și simplificate" (parag. 235) și de "implementarea urgentă a unor proceduri simplificate și eficiente, întemeiate pe măsuri legislative și pe o practică judiciară și administrativă coerentă, care să poată menține un just echilibru între diferitele interese în cauză" (parag.

232). Este rolul și obligația organelor statului, ca în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului să-și construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice. Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de Curtea Europeană în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului după pronunțarea hotărârii pilot în cauza Măria Atanasiu și alții împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat ca, în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a drepturilor enunțate de art. 6 parag. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform principiilor consacrate de Convenție.

Pe de altă parte, constatarea nefuncționalității Fondului Proprietatea nu poate fi primită ca un argument al temeiniciei acțiunii reclamanților, deoarece procedura în fața Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul statului în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, e