ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4975/2006

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul București, secția a III a civilă, la 15 mai 2002, contestatorul L.M.

a solicitat anularea dispoziției nr. 1756 emisă la 15 mai 2002 de Comisia

pentru aplicarea Legii 10/2001 din cadrul Primăriei Municipiului București și

restituirea în natură a terenului situat în București, iar în măsura în care

acest lucru nu este posibil, atribuirea unui teren cu o valoare echivalentă în

aceeași zonă, precum și acordarea de despăgubiri prin echivalent pentru

construcția proprietatea sa, ce a fost situată pe acest teren și care a fost

demolată.

În motivarea cererii, contestatorul

a susținut că prin notificarea nr. 44/2001 a solicitat Primăriei Municipiului

București acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul situat în sector 1,

preluat abuziv în baza Decretului nr. 223/1974.

Deși prin notificare a arătat că

decizia de preluare a imobilului în proprietatea statului a fost declarată nulă

prin sentința civilă nr. 9383/1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1

București, definitivă și irevocabilă, în mod abuziv cererea sa de restituire

formulată în temeiul Legii 10/2001 a fost respinsă.

Deoarece pe rolul aceleiași instanțe

s-a înregistrat de contestator la 18 iunie 2002 , sub nr. 4593/2002 o cerere

având același obiect (contestație împotriva deciziei nr. 1756/2002) s-a dispus

la termenul de judecată din 21 octombrie 2002 conexarea dosarului nr. 4593/2002

al Tribunalului București, secția a III a civilă, la dosarul nr. 3846/2002 al

aceleiași secții.

Prin sentința civilă nr. 1008 din 3

noiembrie 2003, Tribunalul București, secția a III a civilă, a admis

contestația și a dispus restituirea în natură către contestator a terenului în

suprafață de 135 mp, situat în B-dul I.M, nr. 9. S-a dispus, totodată, obligarea

pârâților la măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate,

în valoare de 936.000.000 lei (echivalentul a 24.333 Euro) și la 17.000.000 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.

552 din 27 ianuarie 1975 de Notariatul sectorului 1 București și prin sentința

civilă nr. 2317/1979 pronunțată de Judecătoria sectorului 8 București,

contestatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1

situat în București, împreună cu cota indiviză de ½ din terenul în

suprafață totală de 160 mp.

Ulterior, prin decizia civilă nr.

478/1981, emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliului Popular al

Municipiului București, imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr.

223/1974.

Prin sentința civilă 9388 din 4

octombrie 1994 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, dispoziția de

trecere a imobilului în patrimoniul Statului a fost anulată, reținându-se cu

autoritate de lucru judecat că imobilul a fost preluat abuziv.

Reținând că, în prezent, terenul

este liber, prima instanță a apreciat ca nelegală dispoziția Primarului

Municipiului București prin care s-a respins cererea contestatorului privind

restituirea în natură a terenului și acordarea de despăgubiri în echivalent

pentru construcția demolată.

Împotriva sentinței menționate au

declarat apel Ministerul Finanțelor Publice și Municipiul București prin

Primarul General.

Ministerul Finanțelor Publice a

invocat excepția tardivității formulării contestației de către apelant,

necompetența materială a Tribunalului București în soluționarea acțiunii având

ca obiect revendicarea unui imobil trecut în patrimoniul statului, precum și

nelegalitatea soluției pronunțate pe fondul cauzei, în raport de probatoriile

existente la dosar.

Apelul formulat de Municipiul

București nu a fost motivat, fiind analizat în funcție de apărările făcute de

acest pârât la instanța de fond, în condițiile art. 292 alin. ultim C. proc.

civ.

Curtea de Apel București, secția a

III a civilă, prin decizia civilă nr. 1435A din 21 iunie 2004, a admis

apelurile pârâților și a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a

admis contestația în parte și a respins cererea contestatorului privind

restituirea în natură a terenului situat în București ca fiind neîntemeiată.

S-au menținut celelalte dispoziții

ale sentinței.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a reținut că obiectul cererii reclamantului îl reprezintă o

contestație împotriva unei dispoziții emise în temeiul Legii 10/2001 și nu o

acțiune în revendicare, astfel încât competența aparține, conform art. 24 pct.

8 din Legea 10/2001, Secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție se

află sediul unității deținătoare, respectiv Tribunalul București, excepția de

necompetență materială invocată de Ministerul Finanțelor Publice fiind

nefondată.

S-a reținut că, față de data

comunicării dispoziției contestate către persoana îndreptățită, 16 mai 2002,

contestația a fost înregistrată la 14 mai 2002, în termenul de 30 de zile

prevăzut de art. 24 alin. (7) din Legea 10/2001, excepția tardivității

contestației fiind neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, s-a reținut că

terenul în suprafață de 217,47 mp, pe care era situată construcția dobândită

prin actul de vânzare-cumpărare nr. 552 din 27 ianuarie 1975, a trecut de drept

în proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea 58/1974, astfel că

anularea deciziei de trecere a imobilului în patrimoniul statului prin sentința

civilă 9383/1994 a Judecătoriei Sectorului 1 București nu poate avea ca efect

reintrarea acestui drept în patrimoniul contestatorului.

Împotriva deciziei menționate au

declarat recurs Ministerul Finanțelor Publice la 28 iulie 2004 și contestatorul

L.M. la 27 iulie 2004.

Prin motivele sale de recurs,

pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia menționată pentru

depășirea atribuțiilor puterii judecătorești (art. 304 pct. 4 C. proc. civ.),

în condițiile în care s-au încălcat dispozițiile art. 36 din Legea 10/2001 și

greșit s-au acordat reclamantului despăgubiri în echivalent bănesc, lipsindu-se

de eficiență normele cuprinse în capitolul 5 din Legea 10/2001.

Prin cea de a doua critică

întemeiată pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurentul pârât a invocat excepția

lipsei calității sale procesuale pasive, întrucât instituția care putea face

evaluarea imobilului și era competentă să emită o dispoziție de restituire în

echivalent bănesc era Prefectura .

Totodată s-a invocat motivul

prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., susținându-se că instanța a omis a

se pronunța asupra excepției inadmisibilității acțiunii, excepție invocată în

primă instanță, având în vedere că anterior sesizării, reclamantul nu a

îndeplinit procedura prealabilă obligatorie.

Prin recursul său, reclamantul a

criticat decizia instanței de apel pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9,

arătând că, în condițiile în care imobilul a fost preluat fără titlu, nu a

pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, astfel că sunt

aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (3) din Legea 18/1991 și ale art. 10 din

Legea 10/2001.

Cea de a doua critică a vizat

greșita admitere a apelului declarat de pârâtul Municipiul București prin

Primarul General, apel ce se impunea a fi respins ca nemotivat.

Analizând actele și lucrările dosarului

raportat la criticile invocate și la dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va constata că recursul declarat de

reclamant este nefondat având în vedere următoarele considerente:

Așa cum corect a reținut instanța de

apel, terenul în litigiu, în suprafață de 217, 47 mp a trecut de drept în

proprietatea statului în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, iar prin

decizia nr. 585 din 19 iulie 1975 Comitetul Executiv al Consiliului Popular al

sectorului 8 l-a atribuit în folosința recurentului contestator pe toată durata

existenței construcției.

Prin sentința civilă nr. 2317 din 19

iulie 1979, Judecătoria sectorului 8 București a consfințit tranzacția

intervenită între contestator și numitul G.V., prin care se punea capăt stării

de indiviziune a acestora asupra construcției dobândite prin actul de

vânzare-cumpărare nr. 552 din 27 ianuarie 1975. În cuprinsul tranzacției s-a

menționat expres că terenul este proprietatea statului conform dispozițiilor

art. 31 alin. (2) din Legea 58/1974.

Ulterior, ca efect al aplicării

dispozițiilor Decretului 223/1974 construcția a trecut în proprietatea statului

și a fost apoi demolată.

Anularea deciziei de trecere a

construcției în proprietatea statului prin sentința civilă nr. 9383/1994 a

Judecătoriei sectorului 1 București, are ca efect repunerea părților în

situația anterioară emiterii acestei decizii (în ce privește construcția) și nu

și revenirea în patrimoniul contestatorului a dreptului de proprietate asupra

terenului, atâta timp cât acest drept nu a existat anterior preluării prin

Decretul 223/1974 a construcțiilor.

Așa cum arată și recurentul prin

criticile sale, regimul juridic al terenului este cel prevăzut de art. 36 din

Legea nr. 18/1991, astfel cum a fost modificat prin Legea 169/1997 și, ca

atare, s-a apreciat corect că acesta nu poate beneficia de dispozițiile Legii

10/2001.

Critica formulată prin cel de al

doilea motiv de recurs al contestatorului este, de asemenea, nefondată

întrucât, în cazul în care apelul nu se motivează în termenul legal, potrivit

dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel este obligată

a se pronunța, în fond, pe baza mijloacelor de apărare și dovezilor prezentate

la prima instanță, neputând fi respins ca nemotivat.

În consecință se va respinge

recursul contestatorului ca nefondat.

Recursul declarat de Ministerul

Finanțelor Publice va fi apreciat ca fondat, cu referire la dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., în ceea ce privește lipsa calității procesuale

pasive.

Prin cererea introductivă,

contestatorul a solicitat acordarea de despăgubiri în echivalent bănesc,

înaintând notificarea la Primăria Municipiului București.

Deși notificarea ar fi trebuit

transmisă Prefecturii spre competentă soluționare, Primăria a răspuns contestatorului

că nu este persoană îndreptățită conform dispozițiilor Legii 10/2001.

Ca atare, nu s-a probat

legitimitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanțelor Publice, în sensul

că, în speță, nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în

judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat la restituirea în

natură sau prin echivalent.

Singura ipoteză în care recurentul

Ministerul Finanțelor Publice putea sta în nume propriu în judecată ar fi fost

cea reglementată de dispozițiile art. 31 alin. (4) din Legea 10/2001, care nu

este aplicabilă în cauză, deoarece contestatorul nu a formulat nici o opțiune

pentru titluri de valoare nominală ca modalitate de despăgubire în echivalent.

De asemenea, Ministerul Finanțelor

Publice mai putea fi chemat în judecată, ca pârât, dacă s-ar fi aplicat

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001, situație ce nu se regăsește

în speță, cele două ipoteze menționate nefiind aplicabile cauzei, astfel că

recurentul pârât nu are calitate procesuală pasivă, excepția invocată fiind

întemeiată.

Pe cale de consecință, nu se mai

impune analizarea celorlalte critici formulate de recurentul pârât.

Ca atare, în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (3) C. proc. civ., se va admite recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice și se va modifica în parte decizia recurată în

sensul că se va respinge contestația formulată de L.M. în contradictoriu cu

acest pârât.

Se vor menține celelalte dispoziții

ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul L.M. împotriva deciziei civile nr. 1435/A din 21 iunie

2004 a Curții de Apel București, secția a III a civilă.

Admite recursul declarat de pârâtul

Ministerul Finanțelor Publice împotriva aceleiași decizii, pe care o modifică

în parte, în sensul că respinge contestația formulată de L.M. în contradictoriu

cu Ministerul Finanțelor Publice.

Menține restul dispozițiilor

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 mai 2006.