ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5804/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5804/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 23

octombrie 2007 sub nr. 13168/301/2007, reclamantele O.M.D. și I.I.I. au chemat

în judecată pârâții municipiul București, prin primarul general și G.N.V.,

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate în

contradictoriu cu pârâtul municipiul București, prin primar nevalabilitatea

titlului statului asupra spațiului comercial situat în imobilul din București,

sector 3, cu suprafața construită la sol de 219 mp, suprafață utilă de 178,68 mp

(din care 54,78 mp parter și 123,90 mp subsol) și să oblige pârâtul persoană

fizică să lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul comercial

situat în București, sector 3, cu suprafața construită la sol de 219 mp,

suprafață utilă de 178,68 mp, deținut prin contractul de vânzare–cumpărare din 18

ianuarie 2007 încheiat cu Consiliul general al municipiului București.

La termenul de

judecată de la data de 03 decembrie 2007 a formulat cerere de intervenție

numitul G.F.S., în calitate de moștenitor la reclamantei I.I.I., care a decedat

la data de 05 octombrie 2007. Odată cu cererea de intervenție s-a depus

certificatul de calitate de moștenitor din 06 noiembrie 2007 eliberat de B.N.P.

„M.L.”

La termenul de

judecată de la data de 11 februarie 2008, intervenientul a depus o precizare la

cererea de intervenție prin care a arătat că este unicul moștenitor al

defunctei I.I.I., și în această calitate a solicitat, în contradictoriu cu

pârâtul municipiul București, prin primarul general să se constate

nevalabilitatea titlului statului asupra spațiului comercial situat în imobilul

din București, sector 3, cu suprafața construită la sol de 219 mp, suprafață

utilă de 178,68 mp (din care 54,78 mp parter și 123,90 mp subsol) și să oblige

pârâtul persoană fizică să lase în deplină proprietate și liniștită posesie

spațiul comercial situat în București, sector 3, cu suprafața construită la sol

de 219 mp, suprafață utilă de 178,68 mp, deținut prin contractul de vânzare - cumpărare

din 18 ianuarie 2007 încheiat cu Consiliul general al municipiului București.

La termenul de

judecată de la data de 08 octombrie 2008 pârâtul G.N.V. a depus la dosarul

cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a

judecătoriei, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție.

Prin cererea

reconvențională pârâtul a solicitat să se constate că reclamantele O.M.D. și I.I.I.

au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent cu privire la imobilul în litigiu și prin urmare sunt decăzute din

acest drept, întrucât nu au depus notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de

chemare în garanție pârâtul a chemat în judecată statul român, prin M.F.P., municipiul

București, prin primarul general, Consiliul general al municipiului București,

Primăria Sectorului 3, prin primar, primarul sectorului 3 București și

Consiliul local al sectorului 3 solicitând obligarea chemaților în garanție la

restituirea contravalorii prețului plătit pentru imobil și a cheltuielilor de

vânzare, respectiv a celor făcute pentru întabularea imobilului, actualizate în

raport de rata inflației. De asemenea, a mai solicitat obligarea chemaților în

garanție la plata daunelor constând în sporul de valoare adus imobilului prin

îmbunătățirile aduse de la data achiziționării imobilului plus cheltuieli de

judecată.

La termenul de

judecată de la data de 03 martie 2008 pârâtul G.N.V. a depus întâmpinare și

cerere reconvențională la cererea de intervenție formulată de G.F.S. prin care

a invocat aceleași excepții și a învederat aceeași situație de fapt ca și prin

cererile depuse anterior, la data de 08 octombrie 2007.

Prin sentința civilă nr.

4802 din 29 martie 2010, a fost admisă excepția necompetenței materiale a

judecătoriei, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea

Tribunalului București, secția civilă, reținându-se că potrivit raportului de

expertiză întocmit în cauză, la data sesizării instanței, valoarea imobilului

era de 743.757 lei, unde a fost înregistrat pe rolul secției a III-a civilă, la

data de 12 mai 2010.

La data de 21 iunie

2011, s-a depus la dosarul cauzei cerere de intervenție formulată de D.L., care

a precizat că în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase și de

creanță autentificat din 08 iunie 2011 la B.N.P. „L.M.” a dobândit de la

reclamanții O.M.D. și G.F.S. drepturile și calitățile procesuale deținute în

dosarul de față.

Prin sentința nr. 242

din 04 februarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins

cererea de chemare în garanție formulată de pârâți în contradictoriu cu municipiul

București, prin primarul general ca fiind formulată în contradictoriu cu o

persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului statul român, prin M.F.P., ca

neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată, a

admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta

D.L., în contradictoriu cu pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., municipiul București

prin primar și Statul român, prin M.F.P., a constatat nevalabilitatea titlului

statului asupra spațiului comercial (subsol și parter) situat în București,

sector 3, a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului -

spațiul comercial (subsol și parter) situat în București, sector 3, și cererea

subsidiară, ca neîntemeiate, a respins cererea de chemare în garanție formulată

de pârâți în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului București, ca

rămasă fără obiect, a redus onorariul avocatului, sub forma sumei ce va fi

suportată de partea căzută în pretenții de la suma de 22.500 lei la suma de

5.000 lei și a obligat pârâții municipiul București prin primarul general și

Statul român, prin M.F.P. la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli

de judecată, către reclamantă.

Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamanta D.L., pârâții N.C.G.,

N.I.V., T.C., Statul român, prin M.F.P. și de chematul în garanție municipiul

București, prin primar general, prin Decizia nr. 124/A din 25 aprilie 2013 a

respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelanții T.C., N.I.V. și N.C.G.; a respins apelul declarat de

pârâtul chemat în garanție municipiul București, prin primarul general, ca

nefondat;a admis apelul declarat de reclamanta D.L. și apelul declarat de

pârâtul Statul român, prin M.F.P.; a schimbat în parte sentința civilă apelată

în sensul că a admis cererea reclamantei privind obligarea pârâților persoane

fizice - T.C., N.I.V. și N.C.G. - să lase reclamantei, în deplină proprietate

și liniștită posesie, imobilul în litigiu, ca urmare a achiesării acestor

pârâți la pretențiile reclamantei în ceea ce privește acțiunea în revendicare;

a obligat pârâții persoane fizice - T.C., N.I.V. și N.C.G. - să lase în deplină

proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Șepcari, nr. 22,

sector 3, reprezentând spațiu comercial întabulat în C.F. a municipiului

București; a înlăturat dispoziția din sentința apelată privind obligarea

pârâtului statul român, prin M.F.P., la plata cheltuielilor de judecată, către

reclamantă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate pentru considerentele

ce urmează.

În ceea ce privește

apelul formulat de apelantul pârât Statul român, prin M.F.P., Curtea a reținut că,

astfel cum a reținut și prima instanță, Legea nr. 10/2001 este o lege specială

care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român

în perioada 1945-1989.

În ceea ce privește

raportul între legea specială și dreptul comun, această problemă de drept a

fost tranșată prin decizia în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție nr. 33/2008, instanța supremă stabilind că nu există

posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să

se încalce principiul specialia generalibus derogant.

Cu toate acestea,

astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența

Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge

la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune

se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure

accesul la justiție.

Aceste argumente nu

interzic așadar reclamantei posibilitatea de a exercita vreo altă cale în

scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul

comun, în speță, acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C.

civ.

În cauză, la data

inițierii de către reclamantă a demersului judiciar vizând restituirea

nemișcătorului - 23 octombrie 2007 - acesta nu se mai afla în proprietatea statului

român, fiind vândut la data de 18 ianuarie 2007.

În măsura în care

reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța

de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în

patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor

exhibate de părți, respectiv la a analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui

alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, problema dacă

reclamantul are calitatea de deținător al unui bun se poate soluționa, de

principiu, în cadrul soluționării fondului unei acțiuni în revendicare de drept

comun, sub acest aspect, tribunalul a reținut corect admisibilitatea acțiunii

în revendicare, o atare soluție fiind impusă și de necesitatea asigurării respectării

dreptului reclamantei de acces la justiție.

În ceea ce privește

critica vizând modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale

pasive a apelantului pârât statul român, cu privire la capătul de cerere din acțiunea

principală având ca obiect obligarea acestui pârât la plata despăgubirilor

constând în contravaloarea imobilului revendicat, s-a reținut că argumentele

invocate de apelantul pârât și care susțin calitatea procesuală pasivă a C.R.P.,

prin raportare la prevederile înscrise în art. 26 din Legea nr. 10/2001 și titlul

VII al Legii nr. 247/2005, respectiv a entității notificate prin raportare la

prevederile art. 1 și 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și cele ale H.G. nr. 250/2008,

care definesc noțiunea de entitatea deținătoare respectiv entitate investită cu

soluționarea notificării, ca și cele referitoare la dezlegarea dată prin

recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 27/2011, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive

a Statului român în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, nu pot fi apreciate ca fiind relevante în cauza de

față, în raport de temeiul acțiunii reclamantei - dreptul comun reprezentat de art.

480 C. civ. - instanța fiind ținută să analizeze pretențiile reclamantei în

limitele cadrului procesual stabilit prin acțiunea introductivă, conform art. 129

alin. (6) C. proc. civ.

Curtea a avut în

vedere faptul că potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs

în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite:

„Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a

arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție or,

chiar din jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să

restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent

prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului

despăgubiri bănești.” Totodată, în cauză, prin sentința civilă apelată s-a

constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat.

În aceste condiții,

nu se poate nega faptul că raportul juridic dedus judecății este stabilit între

reclamantă și statul roman, ca debitor al obligației pozitive de a organiza un

mecanism funcțional care să garanteze realizarea efectivă a dreptului la

acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminentei dreptului și

legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

C

âtă vreme, conform cererii precizatoare,

reclamanta nu a înțeles să-și îndrepte pretențiile admise împotriva statului

român, în mod greșit tribunalul a dispus obligarea apelantului pârâtului statul

român la plata cheltuielilor de judecată, alături de pârâtul municipiul București.

În ceea ce privește

apelul formulat de apelantul pârât municipiul București, prin primarul general,

curtea a reținut că excepția lipsei de interes este, în condițiile în care

reclamanta a investit instanța cu o acțiune în revendicare, care presupune

constatarea deținerii unui titlu actual asupra imobilului, invocând totodată

incidenta art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate fi negat interesul formulării

unei cereri prin care instanța să stabilească nevalabilitatea titlului statului

asupra imobilului revendicat pe calea dreptului comun, ca efect al constatării

caracterului abuziv al preluării în temeiul legii speciale.

Astfel, față de

obiectul acțiunii în revendicare, întemeiat pe art. 480 C. civ., prin care

reclamanta urmărește dobândirea bunului în natură, capătul de cerere în

constatarea nevalabilității titlului statului, deși nu atrage în mod automat

restituirea bunului în natură, nu este lipsit de interes.

Curtea a mai reținut

că prin hotărârea pronunțata instanța de fond a admis în contradictoriu cu acest

pârât cererea având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului în

raport cu acest pârât, care a deținut imobilul preluat de stat, în patrimoniu, anterior

înstrăinării lui conform contractului de vânzare cumpărare din 2007, critica

apelantului pârât referitoare la lipsa interesului formulării acestui petit

fiind anterior analizată și apreciată ca nefondată.

Așa

fiind în mod judicios s-a stabilit că apelantul pârât se află în culpă

procesuală ca și incidența art. 274 C. proc. civ.

În ceea ce privește

apelul declarat de apelanta reclamantă, curtea a avut în vedere faptul că

problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ. (art.

480) ca Lege generală, precum și cea a raportului dintre Legea internă și

Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în

interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorie,

în conformitate cu art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ.

Statuările

obligatorii ale instanței supreme nu pot fi ignorate ci, trebuie aplicate

obligatoriu de la data publicării deciziei în M. Of., cauzelor în care se

impune analiza acelei probleme de drept dezlegate, nesoluționate irevocabil,

fără excepție, indiferent de momentul formulării acțiunii.

Incidența Legii nr. 10/2001

în cauză, nu poate fi înlăturată prin voința reclamantei deoarece, așa cum a

statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr. 10/2001,

iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă și din

norma înscrisă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

Împrejurarea că

tribunalul s-a raportat, în cadrul analizei sale la jurisprudența Curții

Europene, în verificarea aspectelor de fapt care vizau calitatea reclamantei de

a fi titular al unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului cu luarea în considerare a interpretării date de

acestei noțiuni de instanța europeană, reprezintă o aplicare a caracterului

obligatoriu al interpretării instanței europene.

Contrar susținerilor

reclamantei, în raport de această jurisprudență, un „bun actual” există în

patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar dar s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului

în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire,

respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială,

sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor

legale pentru obținerea acestor reparații. Or, în cauză această condiție nu este

îndeplinită.

Întrucât în cauză,

reclamanta nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a

statului la restituirea imobilului în natură și nici de o hotărâre emisă de o

autoritate administrativă, care să îi fi recunoscut dreptul la restituirea în

natură a imobilului revendicat în prezentul litigiu, ci invocă în susținerea

acțiunii în revendicare, titlul de proprietate deținut de autorii săi, invocând

că acesta provine de la titularul originar al dreptului, Curtea, prin raportare

la cele anterior reliefate, a apreciat că statuarea instanței de fond, din

cauza prezentă, referitoare la constatarea preluării abuzive, nelegale a

bunului revendicat de la autorul reclamantei, nu o îndreptățea pe apelantă să

spere că se va da preferabilitate titlului său în fața titlului pârâților.

Pe de altă parte,

pârâții persoane fizice, dețin un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece

au cumpărat spațiul comercial în litigiu, în baza unei legi în vigoare - Legea nr.

550/2002. S-a reținut totodată că la momentul încheierii acestui contract,

reclamanta sau autorii acesteia, nu exercitaseră vreun demers prin care titlul

statului să fi fost contestat.

În același timp,

apelanta și autorii acesteia, la data apariției Legii nr. 10/2001 nu erau

exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, având posibilitatea de

a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, înăuntrul termenului de

prescripție prevăzut de lege.

Astfel, în

conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reclamanta avea

posibilitatea de a formula acțiune în constatarea nulității contractului prin

care imobilul revendicat, a fost vândut, înăuntrul termenului de prevăzut de

lege, putând invoca în cadrul unei astfel de acțiuni, motive de nulitate a

contractului de vânzare încheiat de autorul pârâților, însă din actele

dosarului nu rezultă că anterior promovării acestui litigiu ar fi înțeles să

uzeze de căile legale recunoscute în favoarea sa, în acest scop, iar în cauza

de față, acesta nu a făcut referire la existența unor împrejurări obiective

care să o fi împiedicat să acționeze în acest interval de timp.

În aceste condiții,

este corect raționamentul instanței de fond în sensul că la data expirării

termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001,

dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au

dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiind anulat

contractul de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze imobilul

cumpărat.

Tot astfel, nu poate

fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care în cauză,

presupunea a se da preferabilitate titlului pârâților, atâta timp cât nefiind

desființat actul de proprietate exhibat de aceștia, apariția legii speciale

consacra în patrimoniul acestora din urmă „bunul" pretins în prezenta

procedură.

Curtea a mai reținut

că

la termenul de judecată din data de 18

aprilie 2013, reclamanta D.L. și pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., s-au prezentat

în fața instanței, depunând un înscris sub semnătură privată intitulat

„tranzacție judiciară”, acordul de voință al acestor părți, fiind semnat în

fața instanței, în aceeași ședință publică, prin care părțile semnatare ale acestei

convenții, au convenit să stingă irevocabil procesul civil ce face obiectul Dosarului

nr. 23507/3/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă,

în sensul că pe fondul litigiului, pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., sunt de

acord cu admiterea cererii în revendicare imobiliară inițiată de reclamantele O.M.D.

și I.I.I. și continuată de reclamanta D.L., privind imobilul cu destinația de

spațiu comercial S+P, situat în București, sector 3, având o suprafață la sol

de 219 mp, cu o suprafață utilă de 168,99 mp, conform actelor de proprietate,

respectiv o suprafață utilă de 178,68 mp, conform măsurătorilor cadastrale,

împreună cu cota parte indiviză de teren sub construcție de 54,75 mp, având

numărul cadastral și întabulat în C.F. a municipiului București.

Părțile și-au

exprimat acordul ca instanța de judecată să dea o hotărâre parțială în măsura

recunoașterii făcute de pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., cu privire la acțiunea

în revendicare imobiliară.

În aceeași convenție,

s-a menționat că pârâții au predat reclamantei posesia asupra imobilului în

litigiu, dimpreună cu cheile de la ușa de acces, liber de orice fel de sarcini.

Totodată, atât

reclamanta cât și pârâții au convenit ca fiecare dintre aceștia să suporte

cheltuielile de judecată efectuate până în acest moment procesual, nemaiavând

nici un fel de pretenții pecuniare unii față de alții.

Referitor la natura

acestei convenții, Curtea a reținut că deși aceasta este intitulată tranzacție,

în fapt ea reprezintă o achiesare a pârâților la cererea reclamantei având ca

obiect revendicarea spațiului comercial indicat în cuprinsul convenției.

În considerarea celor

anterior prezentate, având în vedere pe de o parte manifestarea expresă și neechivocă

de voință a pârâților, iar pe de altă parte împrejurarea că aceștia au

capacitate deplină de exercițiu, că dreptul recunoscut în favoarea reclamantei

este reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului identificat în

detaliu, în cuprinsul convenției care cuprinde achiesarea pârâților T.C., N.I.V.

și N.C.G., fiind un drept de care aceștia pot dispune în mod liber și apreciind

totodată că prin acest act de dispoziție nu sunt încălcate norme de ordine

publică, Curtea a luat act că pârâții persoane fizice anterior menționați au

achiesat la pretențiile reclamantei în ceea ce privește acțiunea în revendicare

continuată de aceasta.

Referitor

la susținerea în sensul că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au

devenit caduce ca efect al adoptării Legii nr. 51/1995 și a dispozițiilor

înscrise în art. 128 alin. (1) și statului profesiei de avocat, Curtea a apreciat

că art. 133 din Statutul profesiei de avocat nu exclude existența tabloului

onorariilor minimale și maximale, onorarii care se stabilesc în limitele legii,

acest text interzicând fixarea onorariilor de către organele profesiei, iar

nicidecum de către instanțele judecătorești.

Așa cum a statuat chiar

instanța de contencios constituțional, în mod constant în cauzele cu care a

fost sesizată cu analiza constituționalității acestei norme, o asemenea

prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în

cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a

căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie

opozabil.

În ceea ce privește

apelul formulat de apelanții pârâți T.C., N.I.V. și N.C.G., Curtea a reținut că

prin cererea reconvențională formulată la data de 08 ianuarie 2008 și respectiv

la data de 03 martie 2008, pârâtul chemat inițial în judecată G.N.V. a

solicitat să se constate că reclamantele inițiale nu pot beneficia de măsuri

reparatorii și nici nu mai pot solicita constatarea nevalabilității titlului statului

asupra imobilului în litigiu, iar în subsidiar, în cazul admiterii cererii principale

a solicitat obligarea reclamantelor inițiale la plata îmbunătățirilor și a

sporului de valoare aduse imobilului prin acestea îmbunătățiri.

Curtea a reținut,

totodată, că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 23 august 2010,

de B.N.P., P.T.I., încheiat între pârâtul inițial G.N.V. și G.F., în calitate

de vânzători, și pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., în calitate de cumpărători,

aceștia din urmă au dobândit dreptul litigios asupra imobilului spațiu

comercial S+P, situat în București, sector 3, intabulat în C.F. a municipiului București,

având o suprafața construită la sol de 219 mp, cu o suprafață utilă de 168,99 mp,

conform actelor de proprietate, respectiv o suprafață utilă de 178,68 mp,

conform măsurătorilor cadastrale, împreună cu cota parte indiviză de teren (sub

construcție) de 54,75 mp, având numărul cadastral.

Prin actul adițional

la această convenție, părțile au convenit să transmită respectiv să dobândească

și drepturile litigioase cu privire la imobilul situat în București, sector 3,

ce s-ar putea obține din cererea de chemare în garanție formulată de G.N.V., în

Dosarul nr. 23507/3/2010 aflat pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă,

părțile exprimându-și totodată acordul ca pârâții să se subroge în toate

drepturile ce s-ar putea obține de vânzători, în dosarul cauzei.

Reținând că prin

această convenție, pârâții au dobândit toate drepturile litigioase ce se puteau

obține de vânzători în dosarul cauzei, Curtea a conchis că instanța de fond a

rămas investită cu analiza cererii reconvenționale, contrar a ceea ce s-a constatat

prin sentința apelată.

Prin urmare este

justă susținerea acestor apelanți în sensul că astfel învestită instanța de

fond avea obligația de a analiza și această cerere. Cu toate acestea, Curtea nu

a făcut abstracție de faptul că în contextul în care acțiunea reclamantei în

revendicare formulată în contradictoriu cu acești pârâți, a fost respinsă de

prima instanță, soluția ce s-ar fi impus ar fi fost aceea a respingerii acestor

pretenții, care o vizau pe reclamantă, ca rămase fără obiect. Or, nu se poate

reține în acest context vreo vătămare suferită de pârâți, ca urmare a soluției adoptate

prin sentința apelată.

În apel, în convenția

prin care pârâții au achiesat la pretențiile reclamantei având ca obiect

revendicarea imobilului anterior menționat, părțile au precizat că nu mai au

nici un fel de pretenții pecuniare unele față de altele, apelanții pârâți

neînțelegând să mai susțină această critică nici în cadrul concluziilor asupra

fondului apelului.

Așa fiind, nici în

raport de actuala situație, apelanții pârâți nu justifică nicio vătămare, pentru

a se putea reține temeinicia acestei critici.

Curtea a mai reținut

că cererea de chemare în garanție formulată de apelanții pârâți a avut ca

obiect obligarea pârâtului municipiul București, prin primarul general, la

plata de despăgubiri, în baza art. 1337 C. civ. care reglementează obligația

vânzătorului de a răspunde față de cumpărător pentru evicțiunea bunului cumpărat.

Autorul pârâților, G.N.V.

a dobândit imobilului în litigiu în temeiul contractului de vânzare cumpărare

cu plata integrală din 18 ianuarie 2007, contrat încheiat în calitate de

vânzător de către Consiliul general al municipiului București, prin

împuternicit primarul sectorului 3 București, în conformitate cu prevederile

înscrise în Legea nr. 550/2002.

Prin sentința primei

instanțe, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat,

reținându-se că acesta a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act

normativ contrar dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată,

respectiv că imobilul revendicat nu făcea parte din categoria mijloacelor de

producție, în sensul prevăzut de actul normativ de preluare.

Cu toate acestea,

instanța de fond a reținut, la momentul soluționării excepției care face obiect

al criticii apelanților pârâți persoane fizice, incidența normelor înscrise în art.

50 din Legea nr. 10/2001, ca norme speciale de imediată și strictă aplicare în

cauză.

Art. 50

din Legea nr. 10/2001, care instituie răspunderea specială a M.F.P. pentru

despăgubiri impune ca situație premisă existența unui contract de

vânzare-cumpărare, încheiat cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995 și care să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă. Or, în cauză, contractul de vânzare cumpărare încheiat de

autorul pârâților nu îndeplinește această condiție, obiectul acestuia nefiind

reprezentat de o locuință ci de un spațiu comercial, supus dispozițiilor speciale

ale Legii nr. 550/2002, act normativ care stabilește cadrul juridic pentru

vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestări de servicii, proprietate

privată a statului, aflate în administrarea consiliilor județene sau a

consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome

de interes local, denumite în continuare spații comerciale sau de prestări de

servicii.

În cauză

erau incidente prevederile art. 4 lit. a) din Legea nr. 550/2002, potrivit cu care

în înțelesul acestei legi, are calitatea de vânzător consiliul județean,

consiliul local al comunei, orașului, municipiului, sectorului municipiului

București sau regia autonomă de interes local care are în administrare,

respectiv în patrimoniu, spații comerciale sau de prestări de servicii,

vânzătorul procedând la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în numele

statului sau în nume propriu, după caz.

Tot

astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 550/2002: „Contractul de

vânzare-cumpărare a spațiului comercial sau de prestări de servicii se încheie

în termen de 15 zile de la data finalizării procedurii de vânzare, potrivit

prezentei legi și se semnează, din partea vânzătorului, de președintele

consiliului județean sau de vicepreședintele desemnat în acest scop, de primar

ori, după caz, de președintele consiliului de administrație al regiei

autonome”.

Potrivit

art. 1.337 C. civ., obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune, este o

obligație contractuală, existând atât față de cumpărător cât și față de

subdobânditori.

Răspunderea pentru

evicțiune a fost reglementată ca un mijloc de protecție al cumpărătorului

evins, fiind de esența contractului de vânzare-cumpărare, iar normele care o

definesc au caracter imperativ și special. Așa fiind în aplicarea principiului

simetriei actelor juridice, răspunderea pentru evicțiune, pe care se

fundamentează cererea de chemare în garanție revine părții contractante care

figurează în convenție în calitate de vânzător.

Împrejurarea

că potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002: „sumele obținute din vânzarea

spațiilor comerciale sau de prestări de servicii în condițiile prezentei legi

se fac venit la bugetul de stat în cotă de 15%, diferența fiind virată la

bugetele locale respective, într-un cont special, și va fi utilizată pentru

realizarea unor proiecte de interes public, aprobate de consiliile județene sau

de consiliile locale vânzătoare”, nu poate fi de natură a conduce la o altă concluzie

câtă vreme această normă nu instituie o răspundere specială pentru cazul evicțiunii

în sarcina municipiului București, singura situație în care norma generală nu ar

fi aplicabilă.

În

același timp, împrejurarea că potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001, primarul

reprezintă unitatea administrativ teritorială în justiție, nu este de natură a

schimba starea de fapt și de drept anterior expusă, câtă vreme această

dispoziție legală nu reglementează răspunderea pentru evicțiune ci, exclusiv,

aspectul reprezentării în raporturile juridice și în justiție a unității administrativ

teritoriale.

În

discuție nu este calitatea de reprezentant a primarului municipiului București

pentru vânzătorul imobilului în litigiu, pentru a se putea retine incidența art.

41 alin. (1) C. proc. civ., ci stabilirea calității de persoană obligată în

raportul juridic dedus judecății - respectiv a stabilirii persoanei căreia îi

revine obligația de a răspunde pentru evicțiune, ca efect al contractului de

vânzare cumpărare din 2007- or, în cauză o atare obligație nu poate reveni

decât părții cocontractante, care, în convențiile încheiate conform Legii nr. 550/2002

este Consiliul local.

Mai mult,

o normă caracter procesual, cum este cea invocată de apelanți, nu poate

constitui temei al atragerii răspunderii pentru evicțiune, aceasta fiind

reglementată de prevederile art. 1.337 și următoarele C. civ., coroborat cu

art. 4 și 10 din Legea nr. 550/2002.

Pe de

altă parte, nu poate fi primit nici argumentul invocat de apelanții pârâți

referitor la faptul că întrucât acest pârât - municipiul București, a fost obligat

la plata cheltuielilor de judecată, se justifică calitatea sa procesuală pasivă

în raport cu cererea de chemare în garanție, câtă vreme din considerentele

sentinței apelate se poate deduce cu ușurință că această dispoziție a fost

adoptată în considerarea admiterii cererii reclamantei având ca obiect

constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios.

Curtea a reținut

că cererea apelanților pârâți este nefondată, câtă vreme admiterea cererii

având ca obiect revendicarea s-a dispus în calea de atac a apelului exclusiv ca

urmare a achiesării pârâților persoane fizice la pretențiile reclamantei cu acest

obiect, în contextul în care prin sentința apelată, cererea având ca obiect

revendicarea imobilului situat în București, sector 3, a fost respinsă, ca

neîntemeiată.

Totodată,

Curtea a avut în vedere faptul că acordul de voință intervenit între reclamanta

și apelanții pârâți de față, referitor la stingerea litigiului având ca obiect

revendicare, nu este opozabil vânzătorului chemat în garanție, acestei convenții

fiindu-i aplicabile pe deplin prevederile înscrise în art. 973 C. civ. potrivit

cu care: „Convențiile n-au efect decât între părțile contractante.”

Pentru

existența obligației de garanție pentru evicțiune este necesară exercitarea și

soluționarea favorabilă ca efect al administrării de probe în contradictoriu, a

unei acțiuni în justiție, nefiind suficientă o simplă temere a cumpărătorului de

a fi evins sau o reclamație oarecare din partea terțului, ci este necesar ca

evicțiunea să fie rezultatul unei acțiuni în justiție.

Or, în

cauză, această ultimă condiție nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită, câtă

vreme, așa cum s-a arătat, acțiunea reclamantei în revendicare a fost admisă în

apel exclusiv ca efect al achiesării pârâților la pretențiile reclamantei cu

acest obiect iar soluția adoptată de prima instanța, care, de altfel, era în

deplin acord cu practica constantă a instanței supreme, nu îi îndreptățea

pe apelanți la a aprecia că dreptul invocat de reclamantă este atât de evident

încât să renunțe la bunul litigios fără judecată.

Împotriva

deciziei au declarat recurs pârâtul statul român prin M.F.P. și pârâții T.C., N.I.V.

și N.C.G.

Pârâtul statul

român, prin M.F.P., prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., solicită, în esență, admiterea excepției lipsei calității sale

procesuală pasive și respingerea acțiunii pe acest considerent. Totodată a fost

invocată și excepția inadmisibilității acțiunii.

Cu

privire la cea din urmă excepție se arată că după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001, acțiunile în revendicare având ca obiect imobile ce cad sub incidența

legii speciale de reparație, sunt inadmisibile.

Cât

privește lipsa calității sale procesuale pasive, se arată că recurentul nu este

deținătorul imobilului și că prin decizia pronunțată în recursul Legii nr. 27/2011

s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, statul român nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul

cauzei se învederează că reclamanții au o creanță sub condiție întrucât notificarea

acestora nu a fost soluționată și că, în atare condiții nu sunt persoane

îndreptățite pentru a obține cel puțin „o speranță legitimă”.

Reclamanții,

prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

solicită, în esență, admiterea cererii de chemare în garanție a Consiliului

general al municipiului București și, în consecință, să-l oblige la restituirea

către reclamanți a prețului de 239.517,25 lei, onorariul notarial de 3.153 lei,

2.113 lei taxă A.N.C.P.I. și 213.521 euro reprezentând contravaloarea

îmbunătățirilor aduse imobilului revendicat, situat în București, str. Șepcari nr.

22, sector 3 precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În

motivele de recurs se arată că instanța a aplicat greșit dispozițiilor art. 60-63

C. proc. civ., 973 C. civ., 1.337 și următoarele C. civ. și art. 1.346 C. civ.

Soluția

de constatare a calității procesuale pasivă a Consiliului general al

municipiului București ignoră că, prima instanță de judecată a fondului a admis

cererea reclamantei-apelante D.L. și a constatat nevalabilitatea titlului

statului asupra spațiului comercial (subsol și parter) situat în București,

sector 3.

Altfel

spus, apelanții T.C., N.I.V. și N.C.G., au avut certitudinea că, începând cu

data de 4 februarie 2013, Statul român - parte în proces - nu avea un titlu de

proprietate valabil, că autorul lor a cumpărat de la un non dominus și că, pe

cale de consecință, nici ei nu pot beneficia de un titlu de proprietate care să

le garanteze liniștita posesie și folosință a imobilului. Din acest moment

procesual civil interesul pârâților-apelanți a devenit născut și actual pentru

a stărui în finalizarea, în apel, a cererii de chemare în garanție a

vânzătorului-pârât-intimat-apelant Consiliul general al municipiului București.

Pentru a

diminua daunele, materiale și morale, legate de situația juridică a imobilului

cumpărat de pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G. de la vânzătorul-neproprietar,

aceștia au achiesat la cererea de chemare în judecată având ca obiect

revendicarea imobiliară și la apelul exercitat de reclamanta D.L. predând,

deopotrivă, reclamantei posesia și cheile de la ușa de acces la imobilul

revendicat.

Or, în

aceste condiții motivarea instanței de judecată a apelului este una dată cu

aplicarea greșită a dispozițiilor art. 60-63 C.procciv. care reglementează în

mod explicit instituția procesual-civilă a chemării în garanție.

Greșit

aplicate au fost și dispozițiile art. 973 C. civ., instanța de judecată a

apelului socotind fără temei că vânzătorului chemat în garanție -

pârâtul-intimat Consiliul general al municipiului București - nu i-ar fi

opozabil acordul de voință care a dus la stingerea litigiului. Or, stând la

judecata în primă instanță cât și în apel chemat în garanție, și deci parte

a procesului, a fost vânzătorul

- Consiliul general al municipiului București iar achiesarea unor părți la

pretențiile alteia în acest proces este pe deplină opozabilă și chematului în

garanție.

Tot

greșit au fost aplicate și dispozițiile ar. 1.337 și următoarele C. civ. cu specială

privire cele ale art. 1.346 C. civ. deoarece art. 1.346 C. civ. a reglementat

un caz special de garanție în contra evicțiunii în sensul că „Dacă vânzătorul a

vândut cu rea-credință fondul altuia, el va fi dator să întoarcă cumpărătorului

toate spezele ce va fi făcut, chiar și cele de simplă plăcere”, în condițiile

în care, în mod evident vânzătorul - chemat în garanție a vândut cu

rea-credință imobilul care nu se afla în mod valabil în patrimoniul său la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a spațiului comercial

existând constatată judecătorește nevalabilitatea titlului statului asupra

acestui imobil.

Instanța

apelului a apreciat că nu ar fi fost întrunite cumulativ cele trei condiții ale

activării garanției în contra evicțiunii, respectiv că nu ar fi vorba despre o

tulburare de drept; or în causa pendinte cumpărătorilor le-a fost tulburat de

drept dreptul real de proprietate; cauza evicțiunii nu ar fi anterioară

vânzării; or, în speța pendinte cauza evicțiunii datează din anul 1952. Adică

anterior cu mult momentului perfectării contractului de vânzare-cumpărare

autentificat din 18 ianuarie 2007, iar cauza ar fi fost cunoscută de

cumpărători; or, cumpărătorii au luat la cunoștință de această cauză de

evingere abia la 4 februarie 2013.

Nu se

poate ignora greșita aplicare a acestor dispoziții legale în sensul că, în contra

motivării instanței apelului, obligația de garanție în contra evicțiunii a fost

solicitată ca o acțiune în justiție incidență, fiind administrate probe în

contradictoriu cu chematul în garanție iar predarea de bună-voie a imobilului

cumpărat în mâinile terțului-revendicator D.L. a fost făcută întrucât judecata

devenise inutilă față de evidența dreptului real de proprietate al acesteia.

Înalta

Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate constată

caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed.

Prioritar,

Înalta Curte, învederează că își însușește în totalitate

considerentele de fapt și de drept avute în vedere de instanța superioară de fond

la pronunțarea deciziei recurate.

Criticile

pârâtului referitoare la greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității

procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii nu pot fi primite.

Astfel,

prima instanță de fond, a reținut că o acțiune directă împotriva statului român

nu poate fi primită, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant,

apreciindu-se că reclamanta nu avea posibilitatea de a beneficia de despăgubiri

în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de Legea nr. 10/2001,

procedură de care titulara acțiunii în despăgubire nu a înțeles să uzeze.

Instanța

superioară de fond, validând sentința sub acest aspect, a reținut de fapt că

analiza care vizează însăși posibilitatea reclamantei de a cere despăgubiri în

justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri

de drept decât cele deschise de legea specială, conduce la concluzia

constatării inadmisibilității acțiunii, condiție de exercițiu care primează

analizei calității procesuale pasive a pârâtului.

Curtea de

apel, admițând apelul recurenților a înlăturat dispoziția din sentință privind

obligarea statului român, prin M.F.P., la plata cheltuielilor de judecată către

reclamantă.

În aceste

condiții, Înalta Curte constată că nu se poate reține nicio vătămare concretă

și de neînlăturat suferită de recurent prin soluția adoptată în ceea ce

privește calitatea sa procesuală.

Cu

privire la recursul pârâților, Înalta Curte învederează, prioritar, că aceștia

nu contestă calificarea dată de Curtea de Apel convenției încheiate, în sensul

că aceasta „reprezintă o achiesare la cererea reclamantei având ca obiect

revendicarea spațiului comercial indicat în cuprinsul convenției”, iar nu o

tranzacție.

De

asemenea, de precizat că prima instanță a reținut că reclamanta nu are un „bun”

în sensul Convenției, deoarece nu beneficiază de o hotărâre judecătorească

anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură, în

aplicarea cauzei Maria Atanasiu și alții împotriva României, și nici o hotărâre

emisă de o autoritate administrativă în același sens.

S-a mai

reținut că pârâții persoane fizice dețin „un bun actual” în sensul Convenției,

în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 550/2002

pentru spațiul comercial în litigiu.

Atât la

data pronunțării sentinței cât și la data pronunțării hotărârii date în calea

devolutivă de atac jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și

Justiție era în sensul celor statuate de C.J.U.E. în cauza Maria Atanasiu ș.a.

împotriva României, în sensul că simpla constatare a nelegalității preluării de

către stat a unui bun nu semnifică existența în patrimoniul persoanei a unui

„bun” în sensul Convenției, câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească ori

un act administrativ de obligare la restituirea bunului.

Totodată

s-a reținut de prima instanță, confirmat și în apel, că reclamanta nu a apelat

la dispozițiile legii speciale nici cu privire la formularea unei acțiuni

pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare.

Aserțiunea

recurenților pârâți în sensul că achiesarea la pretențiile reclamantei a avut

drept scop diminuarea daunelor materiale și morale legate de situația juridică

a imobilului nu subzistă.

Este

adevărat că doctrina și jurisprudența apreciază că în scopul prevenirii unor

daune materiale și morale disproporționate față de obiectul cererii de chemare

în judecată îndrituiesc partea să recunoască pretențiile deduse judecății.

Numai că

în cauză recurentul nu putea avea o temere justificată încât să predea bunul

aflat în proprietate în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valid și cu

privire la care s-a reținut că reprezintă un „bun actual” în sensul Convenției.

Totodată,

așa cum s-a arătat, prin sentință s-a precizat că reclamanta nu are „un bun

actual”.

Cu alte

cuvinte, recurentul, prin raportare la considerentele hotărârii primei

instanțe, a jurisprudenței C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva

României precum și a jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în cauzele având drept obiect revendicarea unor imobile ce cad sub

incidența Legii nr. 10/2001, nu avea niciun motiv valid să recunoască

reclamantei un drept de proprietate asupra unui imobil pentru care nu deținea o

hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă de restituire în natură a

bunului.

Dreptul

de opțiune al recurentului nu poate fi opus vânzătorului spațiului

comercial în litigiu, câtă vreme pierderea bunului nu a avut loc prin intermediul

unei proceduri judiciare, soldate cu lipsirea de eficacitate a dreptului său de

proprietate pentru a fi activată obligația de garanție pentru evicțiune a

vânzătorului prevăzută de art. 1.337 și următoarele C. civ.

Soluția

pronunțată în apel cu privire la cererea de chemare în garanție este corectă

câtă vreme acțiunea în revendicarea imobilului s-a dispus în calea devolutivă

de atac, exclusiv ca urmare a achiesării pârâților la pretențiile reclamantei

în condițiile în care, așa cum s-a arătat, dreptul invocat de reclamantă nu era

atât de evident încât să-l determine să renunțe la dreptul său de proprietate.

Recurenții

invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.337 C. civ. cu referire la art. 1.346

C. civ. Critica este vădit nefondată câtă vreme vânzătorul nu a înstrăinat

bunul în temeiul Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate

privată a statului și a celor de prestări servicii, aflate în administrarea

consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor din patrimoniul

regulilor autonome de interes local, altor persoane.

O altă

critică se referă la aprecierea greșită a neîntrunirii cumulative ale activării

garanției în contra evicțiunii.

Așa cum

s-a arătat, recurentului nu i s-a tulburat dreptul de proprietate printr-o

hotărâre judecătorească pronunțată în urma administrării de probatorii sub

aspectul validității contractului de vânzare-cumpărare ci doar în temeiul

achiesării de către recurent la pretențiile reclamantei, în condițiile în care

dreptul acesteia de proprietate asupra bunului revendicat nu era evident,

întrucât nu fusese confirmat în justiție ori pe cale administrativă.

Înalta

Curte, reținând că dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu sunt

aplicabile cauzei, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.

(1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul român prin M.F.P. și T.C., N.I.V.,

N.C.G. împotriva Deciziei nr. 124/A din data de 25 aprilie 2013 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 decembrie 2013.