ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5804/2013

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la data de 23 octombrie 2007 sub nr. 13168/301/2007, reclamantele O.M.D. și I.I.I.

au chemat în judecată pârâții municipiul București, prin primarul general și G.N.V., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să constate în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, prin primar nevalabilitatea titlului statului asupra spațiului comercial situat în imobilul din București, sector 3, cu suprafața construită la sol de 219 mp, suprafață utilă de 178,68 mp (din care 54,78 mp parter și 123,90 mp subsol) și să oblige pârâtul persoană fizică să lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul comercial situat în București, sector 3, cu suprafața construită la sol de 219 mp, suprafață utilă de 178,68 mp, deținut prin contractul de vânzare–cumpărare din 18 ianuarie 2007 încheiat cu Consiliul general al municipiului București.

La termenul de judecată de la data de 03 decembrie 2007 a formulat cerere de intervenție numitul G.F.S., în calitate de moștenitor la reclamantei I.I.I., care a decedat la data de 05 octombrie 2007. Odată cu cererea de intervenție s-a depus certificatul de calitate de moștenitor din 06 noiembrie 2007 eliberat de B.N.P.

„M.L.” La termenul de judecată de la data de 11 februarie 2008, intervenientul a depus o precizare la cererea de intervenție prin care a arătat că este unicul moștenitor al defunctei I.I.I., și în această calitate a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul municipiul București, prin primarul general să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra spațiului comercial situat în imobilul din București, sector 3, cu suprafața construită la sol de 219 mp, suprafață utilă de 178,68 mp (din care 54,78 mp parter și 123,90 mp subsol) și să oblige pârâtul persoană fizică să lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul comercial situat în București, sector 3, cu suprafața construită la sol de 219 mp, suprafață utilă de 178,68 mp, deținut prin contractul de vânzare - cumpărare din 18 ianuarie 2007 încheiat cu Consiliul general al municipiului București.

La termenul de judecată de la data de 08 octombrie 2008 pârâtul G.N.V. a depus la dosarul cauzei întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, cerere reconvențională și cerere de chemare în garanție. Prin cererea reconvențională pârâtul a solicitat să se constate că reclamantele O.M.D. și I.I.I. au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent cu privire la imobilul în litigiu și prin urmare sunt decăzute din acest drept, întrucât nu au depus notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Prin cererea de chemare în garanție pârâtul a chemat în judecată statul român, prin M.F.P., municipiul București, prin primarul general, Consiliul general al municipiului București, Primăria Sectorului 3, prin primar, primarul sectorului 3 București și Consiliul local al sectorului 3 solicitând obligarea chemaților în garanție la restituirea contravalorii prețului plătit pentru imobil și a cheltuielilor de vânzare, respectiv a celor făcute pentru întabularea imobilului, actualizate în raport de rata inflației. De asemenea, a mai solicitat obligarea chemaților în garanție la plata daunelor constând în sporul de valoare adus imobilului prin îmbunătățirile aduse de la data achiziționării imobilului plus cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată de la data de 03 martie 2008 pârâtul G.N.V. a depus întâmpinare și cerere reconvențională la cererea de intervenție formulată de G.F.S. prin care a invocat aceleași excepții și a învederat aceeași situație de fapt ca și prin cererile depuse anterior, la data de 08 octombrie 2007. Prin sentința civilă nr. 4802 din 29 martie 2010, a fost admisă excepția necompetenței materiale a judecătoriei, competența de soluționare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținându-se că potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză, la data sesizării instanței, valoarea imobilului era de 743.757 lei, unde a fost înregistrat pe rolul secției a III-a civilă, la data de 12 mai 2010. La data de 21 iunie 2011, s-a depus la dosarul cauzei cerere de intervenție formulată de D.L., care a precizat că în temeiul contractului de cesiune de drepturi litigioase și de creanță autentificat din 08 iunie 2011 la B.N.P.

„L.M.” a dobândit de la reclamanții O.M.D. și G.F.S. drepturile și calitățile procesuale deținute în dosarul de față. Prin sentința nr. 242 din 04 februarie 2013, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâți în contradictoriu cu municipiul București, prin primarul general ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului statul român, prin M.F.P., ca neîntemeiată, a respins excepția inadmisibilității cererii, ca neîntemeiată, a admis în parte cererea de chemare în judecată precizată formulată de reclamanta D.L., în contradictoriu cu pârâții T.C., N.I.V.

și N.C.G., municipiul București prin primar și Statul român, prin M.F.P., a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra spațiului comercial (subsol și parter) situat în București, sector 3, a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea imobilului - spațiul comercial (subsol și parter) situat în București, sector 3, și cererea subsidiară, ca neîntemeiate, a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâți în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului București, ca rămasă fără obiect, a redus onorariul avocatului, sub forma sumei ce va fi suportată de partea căzută în pretenții de la suma de 22.500 lei la suma de 5.000 lei și a obligat pârâții municipiul București prin primarul general și Statul român, prin M.F.P.

la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către reclamantă. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamanta D.L., pârâții N.C.G., N.I.V., T.C., Statul român, prin M.F.P. și de chematul în garanție municipiul București, prin primar general, prin Decizia nr. 124/A din 25 aprilie 2013 a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții T.C., N.I.V. și N.C.G.; a respins apelul declarat de pârâtul chemat în garanție municipiul București, prin primarul general, ca nefondat;a admis apelul declarat de reclamanta D.L. și apelul declarat de pârâtul Statul român, prin M.F.P.; a schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că a admis cererea reclamantei privind obligarea pârâților persoane fizice - T.C., N.I.V.

și N.C.G. - să lase reclamantei, în deplină proprietate și liniștită posesie, imobilul în litigiu, ca urmare a achiesării acestor pârâți la pretențiile reclamantei în ceea ce privește acțiunea în revendicare; a obligat pârâții persoane fizice - T.C., N.I.V. și N.C.G. - să lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în București, str. Șepcari, nr. 22, sector 3, reprezentând spațiu comercial întabulat în C.F. a municipiului București; a înlăturat dispoziția din sentința apelată privind obligarea pârâtului statul român, prin M.F.P., la plata cheltuielilor de judecată, către reclamantă și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate pentru considerentele ce urmează. În ceea ce privește apelul formulat de apelantul pârât Statul român, prin M.F.P., Curtea a reținut că, astfel cum a reținut și prima instanță, Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situația imobilelor preluate în mod abuziv de statul român în perioada 1945-1989.

În ceea ce privește raportul între legea specială și dreptul comun, această problemă de drept a fost tranșată prin decizia în interesul legii, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 33/2008, instanța supremă stabilind că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ., căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalibus derogant. Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Aceste argumente nu interzic așadar reclamantei posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun, în speță, acțiunea în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ.

În cauză, la data inițierii de către reclamantă a demersului judiciar vizând restituirea nemișcătorului - 23 octombrie 2007 - acesta nu se mai afla în proprietatea statului român, fiind vândut la data de 18 ianuarie 2007. În măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor exhibate de părți, respectiv la a analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Or, problema dacă reclamantul are calitatea de deținător al unui bun se poate soluționa, de principiu, în cadrul soluționării fondului unei acțiuni în revendicare de drept comun, sub acest aspect, tribunalul a reținut corect admisibilitatea acțiunii în revendicare, o atare soluție fiind impusă și de necesitatea asigurării respectării dreptului reclamantei de acces la justiție.

În ceea ce privește critica vizând modul de soluționare al excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantului pârât statul român, cu privire la capătul de cerere din acțiunea principală având ca obiect obligarea acestui pârât la plata despăgubirilor constând în contravaloarea imobilului revendicat, s-a reținut că argumentele invocate de apelantul pârât și care susțin calitatea procesuală pasivă a C.R.P., prin raportare la prevederile înscrise în art. 26 din Legea nr. 10/2001 și titlul VII al Legii nr. 247/2005, respectiv a entității notificate prin raportare la prevederile art. 1 și 20 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 și cele ale H.G.

nr. 250/2008, care definesc noțiunea de entitatea deținătoare respectiv entitate investită cu soluționarea notificării, ca și cele referitoare la dezlegarea dată prin recursul în interesul legii soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 27/2011, în ceea ce privește lipsa calității procesuale pasive a Statului român în cazul acțiunilor întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu pot fi apreciate ca fiind relevante în cauza de față, în raport de temeiul acțiunii reclamantei - dreptul comun reprezentat de art. 480 C. civ. - instanța fiind ținută să analizeze pretențiile reclamantei în limitele cadrului procesual stabilit prin acțiunea introductivă, conform art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. Curtea a avut în vedere faptul că potrivit Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite: „Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție or, chiar din jurisprudența C.E.D.O. reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.” Totodată, în cauză, prin sentința civilă apelată s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat.

În aceste condiții, nu se poate nega faptul că raportul juridic dedus judecății este stabilit între reclamantă și statul roman, ca debitor al obligației pozitive de a organiza un mecanism funcțional care să garanteze realizarea efectivă a dreptului la acordarea de despăgubiri, conformându-se principiului preeminentei dreptului și legalității protecției drepturilor patrimoniale enunțate în art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. C âtă vreme, conform cererii precizatoare, reclamanta nu a înțeles să-și îndrepte pretențiile admise împotriva statului român, în mod greșit tribunalul a dispus obligarea apelantului pârâtului statul român la plata cheltuielilor de judecată, alături de pârâtul municipiul București.

În ceea ce privește apelul formulat de apelantul pârât municipiul București, prin primarul general, curtea a reținut că excepția lipsei de interes este, în condițiile în care reclamanta a investit instanța cu o acțiune în revendicare, care presupune constatarea deținerii unui titlu actual asupra imobilului, invocând totodată incidenta art. 6 din Legea nr. 213/1998, nu poate fi negat interesul formulării unei cereri prin care instanța să stabilească nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat pe calea dreptului comun, ca efect al constatării caracterului abuziv al preluării în temeiul legii speciale. Astfel, față de obiectul acțiunii în revendicare, întemeiat pe art. 480 C. civ., prin care reclamanta urmărește dobândirea bunului în natură, capătul de cerere în constatarea nevalabilității titlului statului, deși nu atrage în mod automat restituirea bunului în natură, nu este lipsit de interes.

Curtea a mai reținut că prin hotărârea pronunțata instanța de fond a admis în contradictoriu cu acest pârât cererea având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului în raport cu acest pârât, care a deținut imobilul preluat de stat, în patrimoniu, anterior înstrăinării lui conform contractului de vânzare cumpărare din 2007, critica apelantului pârât referitoare la lipsa interesului formulării acestui petit fiind anterior analizată și apreciată ca nefondată. Așa fiind în mod judicios s-a stabilit că apelantul pârât se află în culpă procesuală ca și incidența art. 274 C. proc. civ. În ceea ce privește apelul declarat de apelanta reclamantă, curtea a avut în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, și C. civ.

(art. 480) ca Lege generală, precum și cea a raportului dintre Legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin decizia în interesul Legii nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate fiind obligatorie, în conformitate cu art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ. Statuările obligatorii ale instanței supreme nu pot fi ignorate ci, trebuie aplicate obligatoriu de la data publicării deciziei în M. Of., cauzelor în care se impune analiza acelei probleme de drept dezlegate, nesoluționate irevocabil, fără excepție, indiferent de momentul formulării acțiunii.

Incidența Legii nr. 10/2001 în cauză, nu poate fi înlăturată prin voința reclamantei deoarece, așa cum a statuat Înalta Curte, regimul juridic al bunurilor imobile preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este stabilit prin Legea nr. 10/2001, iar acest regim juridic este obligatoriu, nu facultativ, fapt ce rezultă și din norma înscrisă în art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. Împrejurarea că tribunalul s-a raportat, în cadrul analizei sale la jurisprudența Curții Europene, în verificarea aspectelor de fapt care vizau calitatea reclamantei de a fi titular al unui „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului cu luarea în considerare a interpretării date de acestei noțiuni de instanța europeană, reprezintă o aplicare a caracterului obligatoriu al interpretării instanței europene.

Contrar susținerilor reclamantei, în raport de această jurisprudență, un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar dar s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Or, în cauză această condiție nu este îndeplinită. Întrucât în cauză, reclamanta nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură și nici de o hotărâre emisă de o autoritate administrativă, care să îi fi recunoscut dreptul la restituirea în natură a imobilului revendicat în prezentul litigiu, ci invocă în susținerea acțiunii în revendicare, titlul de proprietate deținut de autorii săi, invocând că acesta provine de la titularul originar al dreptului, Curtea, prin raportare la cele anterior reliefate, a apreciat că statuarea instanței de fond, din cauza prezentă, referitoare la constatarea preluării abuzive, nelegale a bunului revendicat de la autorul reclamantei, nu o îndreptățea pe apelantă să spere că se va da preferabilitate titlului său în fața titlului pârâților.

Pe de altă parte, pârâții persoane fizice, dețin un „bun actual” în sensul Convenției, deoarece au cumpărat spațiul comercial în litigiu, în baza unei legi în vigoare - Legea nr. 550/2002. S-a reținut totodată că la momentul încheierii acestui contract, reclamanta sau autorii acesteia, nu exercitaseră vreun demers prin care titlul statului să fi fost contestat. În același timp, apelanta și autorii acesteia, la data apariției Legii nr. 10/2001 nu erau exceptați de la aplicarea dispozițiilor legii speciale, având posibilitatea de a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare, înăuntrul termenului de prescripție prevăzut de lege.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 45 din Legea nr. 10/2001, reclamanta avea posibilitatea de a formula acțiune în constatarea nulității contractului prin care imobilul revendicat, a fost vândut, înăuntrul termenului de prevăzut de lege, putând invoca în cadrul unei astfel de acțiuni, motive de nulitate a contractului de vânzare încheiat de autorul pârâților, însă din actele dosarului nu rezultă că anterior promovării acestui litigiu ar fi înțeles să uzeze de căile legale recunoscute în favoarea sa, în acest scop, iar în cauza de față, acesta nu a făcut referire la existența unor împrejurări obiective care să o fi împiedicat să acționeze în acest interval de timp.

În aceste condiții, este corect raționamentul instanței de fond în sensul că la data expirării termenului de prescripție prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, dreptul de proprietate dobândit de pârâți s-a consolidat, iar aceștia au dobândit speranța legitimă, conferită de legea în vigoare, că, nefiind anulat contractul de vânzare-cumpărare sunt îndreptățiți să păstreze imobilul cumpărat. Tot astfel, nu poate fi ignorat nici principiul securității raporturilor juridice, care în cauză, presupunea a se da preferabilitate titlului pârâților, atâta timp cât nefiind desființat actul de proprietate exhibat de aceștia, apariția legii speciale consacra în patrimoniul acestora din urmă „bunul" pretins în prezenta procedură.

Curtea a mai reținut că la termenul de judecată din data de 18 aprilie 2013, reclamanta D.L. și pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., s-au prezentat în fața instanței, depunând un înscris sub semnătură privată intitulat „tranzacție judiciară”, acordul de voință al acestor părți, fiind semnat în fața instanței, în aceeași ședință publică, prin care părțile semnatare ale acestei convenții, au convenit să stingă irevocabil procesul civil ce face obiectul Dosarului nr. 23507/3/2010 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă, în sensul că pe fondul litigiului, pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., sunt de acord cu admiterea cererii în revendicare imobiliară inițiată de reclamantele O.M.D.

și I.I.I. și continuată de reclamanta D.L., privind imobilul cu destinația de spațiu comercial S+P, situat în București, sector 3, având o suprafață la sol de 219 mp, cu o suprafață utilă de 168,99 mp, conform actelor de proprietate, respectiv o suprafață utilă de 178,68 mp, conform măsurătorilor cadastrale, împreună cu cota parte indiviză de teren sub construcție de 54,75 mp, având numărul cadastral și întabulat în C.F. a municipiului București. Părțile și-au exprimat acordul ca instanța de judecată să dea o hotărâre parțială în măsura recunoașterii făcute de pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., cu privire la acțiunea în revendicare imobiliară. În aceeași convenție, s-a menționat că pârâții au predat reclamantei posesia asupra imobilului în litigiu, dimpreună cu cheile de la ușa de acces, liber de orice fel de sarcini.

Totodată, atât reclamanta cât și pârâții au convenit ca fiecare dintre aceștia să suporte cheltuielile de judecată efectuate până în acest moment procesual, nemaiavând nici un fel de pretenții pecuniare unii față de alții. Referitor la natura acestei convenții, Curtea a reținut că deși aceasta este intitulată tranzacție, în fapt ea reprezintă o achiesare a pârâților la cererea reclamantei având ca obiect revendicarea spațiului comercial indicat în cuprinsul convenției. În considerarea celor anterior prezentate, având în vedere pe de o parte manifestarea expresă și neechivocă de voință a pârâților, iar pe de altă parte împrejurarea că aceștia au capacitate deplină de exercițiu, că dreptul recunoscut în favoarea reclamantei este reprezentat de dreptul de proprietate asupra imobilului identificat în detaliu, în cuprinsul convenției care cuprinde achiesarea pârâților T.C., N.I.V.

și N.C.G., fiind un drept de care aceștia pot dispune în mod liber și apreciind totodată că prin acest act de dispoziție nu sunt încălcate norme de ordine publică, Curtea a luat act că pârâții persoane fizice anterior menționați au achiesat la pretențiile reclamantei în ceea ce privește acțiunea în revendicare continuată de aceasta. Referitor la susținerea în sensul că dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. au devenit caduce ca efect al adoptării Legii nr. 51/1995 și a dispozițiilor înscrise în art. 128 alin. (1) și statului profesiei de avocat, Curtea a apreciat că art. 133 din Statutul profesiei de avocat nu exclude existența tabloului onorariilor minimale și maximale, onorarii care se stabilesc în limitele legii, acest text interzicând fixarea onorariilor de către organele profesiei, iar nicidecum de către instanțele judecătorești.

Așa cum a statuat chiar instanța de contencios constituțional, în mod constant în cauzele cu care a fost sesizată cu analiza constituționalității acestei norme, o asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. În ceea ce privește apelul formulat de apelanții pârâți T.C., N.I.V. și N.C.G., Curtea a reținut că prin cererea reconvențională formulată la data de 08 ianuarie 2008 și respectiv la data de 03 martie 2008, pârâtul chemat inițial în judecată G.N.V.

a solicitat să se constate că reclamantele inițiale nu pot beneficia de măsuri reparatorii și nici nu mai pot solicita constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, iar în subsidiar, în cazul admiterii cererii principale a solicitat obligarea reclamantelor inițiale la plata îmbunătățirilor și a sporului de valoare aduse imobilului prin acestea îmbunătățiri. Curtea a reținut, totodată, că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat din 23 august 2010, de B.N.P., P.T.I., încheiat între pârâtul inițial G.N.V. și G.F., în calitate de vânzători, și pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G., în calitate de cumpărători, aceștia din urmă au dobândit dreptul litigios asupra imobilului spațiu comercial S+P, situat în București, sector 3, intabulat în C.F.

a municipiului București, având o suprafața construită la sol de 219 mp, cu o suprafață utilă de 168,99 mp, conform actelor de proprietate, respectiv o suprafață utilă de 178,68 mp, conform măsurătorilor cadastrale, împreună cu cota parte indiviză de teren (sub construcție) de 54,75 mp, având numărul cadastral. Prin actul adițional la această convenție, părțile au convenit să transmită respectiv să dobândească și drepturile litigioase cu privire la imobilul situat în București, sector 3, ce s-ar putea obține din cererea de chemare în garanție formulată de G.N.V., în Dosarul nr. 23507/3/2010 aflat pe rolul Tribunalul București, secția a III-a civilă, părțile exprimându-și totodată acordul ca pârâții să se subroge în toate drepturile ce s-ar putea obține de vânzători, în dosarul cauzei.

Reținând că prin această convenție, pârâții au dobândit toate drepturile litigioase ce se puteau obține de vânzători în dosarul cauzei, Curtea a conchis că instanța de fond a rămas investită cu analiza cererii reconvenționale, contrar a ceea ce s-a constatat prin sentința apelată. Prin urmare este justă susținerea acestor apelanți în sensul că astfel învestită instanța de fond avea obligația de a analiza și această cerere. Cu toate acestea, Curtea nu a făcut abstracție de faptul că în contextul în care acțiunea reclamantei în revendicare formulată în contradictoriu cu acești pârâți, a fost respinsă de prima instanță, soluția ce s-ar fi impus ar fi fost aceea a respingerii acestor pretenții, care o vizau pe reclamantă, ca rămase fără obiect.

Or, nu se poate reține în acest context vreo vătămare suferită de pârâți, ca urmare a soluției adoptate prin sentința apelată. În apel, în convenția prin care pârâții au achiesat la pretențiile reclamantei având ca obiect revendicarea imobilului anterior menționat, părțile au precizat că nu mai au nici un fel de pretenții pecuniare unele față de altele, apelanții pârâți neînțelegând să mai susțină această critică nici în cadrul concluziilor asupra fondului apelului. Așa fiind, nici în raport de actuala situație, apelanții pârâți nu justifică nicio vătămare, pentru a se putea reține temeinicia acestei critici. Curtea a mai reținut că cererea de chemare în garanție formulată de apelanții pârâți a avut ca obiect obligarea pârâtului municipiul București, prin primarul general, la plata de despăgubiri, în baza art. 1337 C. civ.

care reglementează obligația vânzătorului de a răspunde față de cumpărător pentru evicțiunea bunului cumpărat. Autorul pârâților, G.N.V. a dobândit imobilului în litigiu în temeiul contractului de vânzare cumpărare cu plata integrală din 18 ianuarie 2007, contrat încheiat în calitate de vânzător de către Consiliul general al municipiului București, prin împuternicit primarul sectorului 3 București, în conformitate cu prevederile înscrise în Legea nr. 550/2002. Prin sentința primei instanțe, s-a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului revendicat, reținându-se că acesta a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, act normativ contrar dispozițiilor constituționale în vigoare la acea dată, respectiv că imobilul revendicat nu făcea parte din categoria mijloacelor de producție, în sensul prevăzut de actul normativ de preluare.

Cu toate acestea, instanța de fond a reținut, la momentul soluționării excepției care face obiect al criticii apelanților pârâți persoane fizice, incidența normelor înscrise în art. 50 din Legea nr. 10/2001, ca norme speciale de imediată și strictă aplicare în cauză. Art. 50 din Legea nr. 10/2001, care instituie răspunderea specială a M.F.P. pentru despăgubiri impune ca situație premisă existența unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu eludarea sau cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 și care să fi fost desființat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.

Or, în cauză, contractul de vânzare cumpărare încheiat de autorul pârâților nu îndeplinește această condiție, obiectul acestuia nefiind reprezentat de o locuință ci de un spațiu comercial, supus dispozițiilor speciale ale Legii nr. 550/2002, act normativ care stabilește cadrul juridic pentru vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestări de servicii, proprietate privată a statului, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor aflate în patrimoniul regiilor autonome de interes local, denumite în continuare spații comerciale sau de prestări de servicii.

În cauză erau incidente prevederile art. 4 lit. a) din Legea nr. 550/2002, potrivit cu care în înțelesul acestei legi, are calitatea de vânzător consiliul județean, consiliul local al comunei, orașului, municipiului, sectorului municipiului București sau regia autonomă de interes local care are în administrare, respectiv în patrimoniu, spații comerciale sau de prestări de servicii, vânzătorul procedând la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în numele statului sau în nume propriu, după caz. Tot astfel, potrivit art. 10 din Legea nr. 550/2002: „Contractul de vânzare-cumpărare a spațiului comercial sau de prestări de servicii se încheie în termen de 15 zile de la data finalizării procedurii de vânzare, potrivit prezentei legi și se semnează, din partea vânzătorului, de președintele consiliului județean sau de vicepreședintele desemnat în acest scop, de primar ori, după caz, de președintele consiliului de administrație al regiei autonome”.

Potrivit art. 1.337 C. civ., obligația vânzătorului de garanție pentru evicțiune, este o obligație contractuală, existând atât față de cumpărător cât și față de subdobânditori. Răspunderea pentru evicțiune a fost reglementată ca un mijloc de protecție al cumpărătorului evins, fiind de esența contractului de vânzare-cumpărare, iar normele care o definesc au caracter imperativ și special. Așa fiind în aplicarea principiului simetriei actelor juridice, răspunderea pentru evicțiune, pe care se fundamentează cererea de chemare în garanție revine părții contractante care figurează în convenție în calitate de vânzător.

Împrejurarea că potrivit art. 15 din Legea nr. 550/2002: „sumele obținute din vânzarea spațiilor comerciale sau de prestări de servicii în condițiile prezentei legi se fac venit la bugetul de stat în cotă de 15%, diferența fiind virată la bugetele locale respective, într-un cont special, și va fi utilizată pentru realizarea unor proiecte de interes public, aprobate de consiliile județene sau de consiliile locale vânzătoare”, nu poate fi de natură a conduce la o altă concluzie câtă vreme această normă nu instituie o răspundere specială pentru cazul evicțiunii în sarcina municipiului București, singura situație în care norma generală nu ar fi aplicabilă.

În același timp, împrejurarea că potrivit art. 62 din Legea nr. 215/2001, primarul reprezintă unitatea administrativ teritorială în justiție, nu este de natură a schimba starea de fapt și de drept anterior expusă, câtă vreme această dispoziție legală nu reglementează răspunderea pentru evicțiune ci, exclusiv, aspectul reprezentării în raporturile juridice și în justiție a unității administrativ teritoriale. În discuție nu este calitatea de reprezentant a primarului municipiului București pentru vânzătorul imobilului în litigiu, pentru a se putea retine incidența art. 41 alin. (1) C. proc.

civ., ci stabilirea calității de persoană obligată în raportul juridic dedus judecății - respectiv a stabilirii persoanei căreia îi revine obligația de a răspunde pentru evicțiune, ca efect al contractului de vânzare cumpărare din 2007- or, în cauză o atare obligație nu poate reveni decât părții cocontractante, care, în convențiile încheiate conform Legii nr. 550/2002 este Consiliul local. Mai mult, o normă caracter procesual, cum este cea invocată de apelanți, nu poate constitui temei al atragerii răspunderii pentru evicțiune, aceasta fiind reglementată de prevederile art. 1.337 și următoarele C. civ., coroborat cu art. 4 și 10 din Legea nr. 550/2002.

Pe de altă parte, nu poate fi primit nici argumentul invocat de apelanții pârâți referitor la faptul că întrucât acest pârât - municipiul București, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, se justifică calitatea sa procesuală pasivă în raport cu cererea de chemare în garanție, câtă vreme din considerentele sentinței apelate se poate deduce cu ușurință că această dispoziție a fost adoptată în considerarea admiterii cererii reclamantei având ca obiect constatarea nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios. Curtea a reținut că cererea apelanților pârâți este nefondată, câtă vreme admiterea cererii având ca obiect revendicarea s-a dispus în calea de atac a apelului exclusiv ca urmare a achiesării pârâților persoane fizice la pretențiile reclamantei cu acest obiect, în contextul în care prin sentința apelată, cererea având ca obiect revendicarea imobilului situat în București, sector 3, a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Totodată, Curtea a avut în vedere faptul că acordul de voință intervenit între reclamanta și apelanții pârâți de față, referitor la stingerea litigiului având ca obiect revendicare, nu este opozabil vânzătorului chemat în garanție, acestei convenții fiindu-i aplicabile pe deplin prevederile înscrise în art. 973 C. civ. potrivit cu care: „Convențiile n-au efect decât între părțile contractante.” Pentru existența obligației de garanție pentru evicțiune este necesară exercitarea și soluționarea favorabilă ca efect al administrării de probe în contradictoriu, a unei acțiuni în justiție, nefiind suficientă o simplă temere a cumpărătorului de a fi evins sau o reclamație oarecare din partea terțului, ci este necesar ca evicțiunea să fie rezultatul unei acțiuni în justiție.

Or, în cauză, această ultimă condiție nu poate fi apreciată ca fiind îndeplinită, câtă vreme, așa cum s-a arătat, acțiunea reclamantei în revendicare a fost admisă în apel exclusiv ca efect al achiesării pârâților la pretențiile reclamantei cu acest obiect iar soluția adoptată de prima instanța, care, de altfel, era în deplin acord cu practica constantă a instanței supreme, nu îi îndreptățea pe apelanți la a aprecia că dreptul invocat de reclamantă este atât de evident încât să renunțe la bunul litigios fără judecată. Împotriva deciziei au declarat recurs pârâtul statul român prin M.F.P. și pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G. Pârâtul statul român, prin M.F.P., prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., solicită, în esență, admiterea excepției lipsei calității sale procesuală pasive și respingerea acțiunii pe acest considerent. Totodată a fost invocată și excepția inadmisibilității acțiunii. Cu privire la cea din urmă excepție se arată că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunile în revendicare având ca obiect imobile ce cad sub incidența legii speciale de reparație, sunt inadmisibile. Cât privește lipsa calității sale procesuale pasive, se arată că recurentul nu este deținătorul imobilului și că prin decizia pronunțată în recursul Legii nr. 27/2011 s-a stabilit că în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, statul român nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei se învederează că reclamanții au o creanță sub condiție întrucât notificarea acestora nu a fost soluționată și că, în atare condiții nu sunt persoane îndreptățite pentru a obține cel puțin „o speranță legitimă”. Reclamanții, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. solicită, în esență, admiterea cererii de chemare în garanție a Consiliului general al municipiului București și, în consecință, să-l oblige la restituirea către reclamanți a prețului de 239.517,25 lei, onorariul notarial de 3.153 lei, 2.113 lei taxă A.N.C.P.I. și 213.521 euro reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului revendicat, situat în București, str. Șepcari nr. 22, sector 3 precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

În motivele de recurs se arată că instanța a aplicat greșit dispozițiilor art. 60-63 C. proc. civ., 973 C. civ., 1.337 și următoarele C. civ. și art. 1.346 C. civ. Soluția de constatare a calității procesuale pasivă a Consiliului general al municipiului București ignoră că, prima instanță de judecată a fondului a admis cererea reclamantei-apelante D.L. și a constatat nevalabilitatea titlului statului asupra spațiului comercial (subsol și parter) situat în București, sector 3. Altfel spus, apelanții T.C., N.I.V. și N.C.G., au avut certitudinea că, începând cu data de 4 februarie 2013, Statul român - parte în proces - nu avea un titlu de proprietate valabil, că autorul lor a cumpărat de la un non dominus și că, pe cale de consecință, nici ei nu pot beneficia de un titlu de proprietate care să le garanteze liniștita posesie și folosință a imobilului.

Din acest moment procesual civil interesul pârâților-apelanți a devenit născut și actual pentru a stărui în finalizarea, în apel, a cererii de chemare în garanție a vânzătorului-pârât-intimat-apelant Consiliul general al municipiului București. Pentru a diminua daunele, materiale și morale, legate de situația juridică a imobilului cumpărat de pârâții T.C., N.I.V. și N.C.G. de la vânzătorul-neproprietar, aceștia au achiesat la cererea de chemare în judecată având ca obiect revendicarea imobiliară și la apelul exercitat de reclamanta D.L. predând, deopotrivă, reclamantei posesia și cheile de la ușa de acces la imobilul revendicat. Or, în aceste condiții motivarea instanței de judecată a apelului este una dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 60-63 C.procciv.

care reglementează în mod explicit instituția procesual-civilă a chemării în garanție. Greșit aplicate au fost și dispozițiile art. 973 C. civ., instanța de judecată a apelului socotind fără temei că vânzătorului chemat în garanție - pârâtul-intimat Consiliul general al municipiului București - nu i-ar fi opozabil acordul de voință care a dus la stingerea litigiului. Or, stând la judecata în primă instanță cât și în apel chemat în garanție, și deci parte a procesului, a fost vânzătorul - Consiliul general al municipiului București iar achiesarea unor părți la pretențiile alteia în acest proces este pe deplină opozabilă și chematului în garanție. Tot greșit au fost aplicate și dispozițiile ar.

1.337 și următoarele C. civ. cu specială privire cele ale art. 1.346 C. civ. deoarece art. 1.346 C. civ. a reglementat un caz special de garanție în contra evicțiunii în sensul că „Dacă vânzătorul a vândut cu rea-credință fondul altuia, el va fi dator să întoarcă cumpărătorului toate spezele ce va fi făcut, chiar și cele de simplă plăcere”, în condițiile în care, în mod evident vânzătorul - chemat în garanție a vândut cu rea-credință imobilul care nu se afla în mod valabil în patrimoniul său la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare a spațiului comercial existând constatată judecătorește nevalabilitatea titlului statului asupra acestui imobil.

Instanța apelului a apreciat că nu ar fi fost întrunite cumulativ cele trei condiții ale activării garanției în contra evicțiunii, respectiv că nu ar fi vorba despre o tulburare de drept; or în causa pendinte cumpărătorilor le-a fost tulburat de drept dreptul real de proprietate; cauza evicțiunii nu ar fi anterioară vânzării; or, în speța pendinte cauza evicțiunii datează din anul 1952. Adică anterior cu mult momentului perfectării contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 18 ianuarie 2007, iar cauza ar fi fost cunoscută de cumpărători; or, cumpărătorii au luat la cunoștință de această cauză de evingere abia la 4 februarie 2013. Nu se poate ignora greșita aplicare a acestor dispoziții legale în sensul că, în contra motivării instanței apelului, obligația de garanție în contra evicțiunii a fost solicitată ca o acțiune în justiție incidență, fiind administrate probe în contradictoriu cu chematul în garanție iar predarea de bună-voie a imobilului cumpărat în mâinile terțului-revendicator D.L.

a fost făcută întrucât judecata devenise inutilă față de evidența dreptului real de proprietate al acesteia. Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate constată caracterul nefondat al recursurilor pentru argumentele ce succed. Prioritar, Înalta Curte, învederează că își însușește în totalitate considerentele de fapt și de drept avute în vedere de instanța superioară de fond la pronunțarea deciziei recurate. Criticile pârâtului referitoare la greșita soluționare a excepțiilor lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii nu pot fi primite.

Astfel, prima instanță de fond, a reținut că o acțiune directă împotriva statului român nu poate fi primită, deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant, apreciindu-se că reclamanta nu avea posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de Legea nr. 10/2001, procedură de care titulara acțiunii în despăgubire nu a înțeles să uzeze. Instanța superioară de fond, validând sentința sub acest aspect, a reținut de fapt că analiza care vizează însăși posibilitatea reclamantei de a cere despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, conduce la concluzia constatării inadmisibilității acțiunii, condiție de exercițiu care primează analizei calității procesuale pasive a pârâtului.

Curtea de apel, admițând apelul recurenților a înlăturat dispoziția din sentință privind obligarea statului român, prin M.F.P., la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă. În aceste condiții, Înalta Curte constată că nu se poate reține nicio vătămare concretă și de neînlăturat suferită de recurent prin soluția adoptată în ceea ce privește calitatea sa procesuală. Cu privire la recursul pârâților, Înalta Curte învederează, prioritar, că aceștia nu contestă calificarea dată de Curtea de Apel convenției încheiate, în sensul că aceasta „reprezintă o achiesare la cererea reclamantei având ca obiect revendicarea spațiului comercial indicat în cuprinsul convenției”, iar nu o tranzacție.

De asemenea, de precizat că prima instanță a reținut că reclamanta nu are un „bun” în sensul Convenției, deoarece nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului în natură, în aplicarea cauzei Maria Atanasiu și alții împotriva României, și nici o hotărâre emisă de o autoritate administrativă în același sens. S-a mai reținut că pârâții persoane fizice dețin „un bun actual” în sensul Convenției, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 550/2002 pentru spațiul comercial în litigiu. Atât la data pronunțării sentinței cât și la data pronunțării hotărârii date în calea devolutivă de atac jurisprudența constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție era în sensul celor statuate de C.J.U.E.

în cauza Maria Atanasiu ș.a. împotriva României, în sensul că simpla constatare a nelegalității preluării de către stat a unui bun nu semnifică existența în patrimoniul persoanei a unui „bun” în sensul Convenției, câtă vreme nu există o hotărâre judecătorească ori un act administrativ de obligare la restituirea bunului. Totodată s-a reținut de prima instanță, confirmat și în apel, că reclamanta nu a apelat la dispozițiile legii speciale nici cu privire la formularea unei acțiuni pentru anularea contractului de vânzare-cumpărare. Aserțiunea recurenților pârâți în sensul că achiesarea la pretențiile reclamantei a avut drept scop diminuarea daunelor materiale și morale legate de situația juridică a imobilului nu subzistă.

Este adevărat că doctrina și jurisprudența apreciază că în scopul prevenirii unor daune materiale și morale disproporționate față de obiectul cererii de chemare în judecată îndrituiesc partea să recunoască pretențiile deduse judecății. Numai că în cauză recurentul nu putea avea o temere justificată încât să predea bunul aflat în proprietate în temeiul unui contract de vânzare-cumpărare valid și cu privire la care s-a reținut că reprezintă un „bun actual” în sensul Convenției. Totodată, așa cum s-a arătat, prin sentință s-a precizat că reclamanta nu are „un bun actual”. Cu alte cuvinte, recurentul, prin raportare la considerentele hotărârii primei instanțe, a jurisprudenței C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu ș.a.

împotriva României precum și a jurisprudenței constante a Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauzele având drept obiect revendicarea unor imobile ce cad sub incidența Legii nr. 10/2001, nu avea niciun motiv valid să recunoască reclamantei un drept de proprietate asupra unui imobil pentru care nu deținea o hotărâre judecătorească ori o decizie administrativă de restituire în natură a bunului. Dreptul de opțiune al recurentului nu poate fi opus vânzătorului spațiului comercial în litigiu, câtă vreme pierderea bunului nu a avut loc prin intermediul unei proceduri judiciare, soldate cu lipsirea de eficacitate a dreptului său de proprietate pentru a fi activată obligația de garanție pentru evicțiune a vânzătorului prevăzută de art. 1.337 și următoarele C. civ.

Soluția pronunțată în apel cu privire la cererea de chemare în garanție este corectă câtă vreme acțiunea în revendicarea imobilului s-a dispus în calea devolutivă de atac, exclusiv ca urmare a achiesării pârâților la pretențiile reclamantei în condițiile în care, așa cum s-a arătat, dreptul invocat de reclamantă nu era atât de evident încât să-l determine să renunțe la dreptul său de proprietate. Recurenții invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 1.337 C. civ. cu referire la art. 1.346 C. civ. Critica este vădit nefondată câtă vreme vânzătorul nu a înstrăinat bunul în temeiul Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor din patrimoniul regulilor autonome de interes local, altor persoane.

O altă critică se referă la aprecierea greșită a neîntrunirii cumulative ale activării garanției în contra evicțiunii. Așa cum s-a arătat, recurentului nu i s-a tulburat dreptul de proprietate printr-o hotărâre judecătorească pronunțată în urma administrării de probatorii sub aspectul validității contractului de vânzare-cumpărare ci doar în temeiul achiesării de către recurent la pretențiile reclamantei, în condițiile în care dreptul acesteia de proprietate asupra bunului revendicat nu era evident, întrucât nu fusese confirmat în justiție ori pe cale administrativă. Înalta Curte, reținând că dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., nu sunt aplicabile cauzei, va respinge recursul în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Statul român prin M.F.P. și T.C., N.I.V., N.C.G. împotriva Deciziei nr. 124/A din data de 25 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2013.