ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 574/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la 24 aprilie

2002, reclamanții D.E., N.I., D.D. și SC D.C. SRL au solicitat obligarea

pârâtului Municipiului București, prin Primarul General să le lase în deplină

proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, compus din teren

în suprafață de 744,59 mp și construcția edificată pe acest teren tip P + 1, cu

o suprafață construită la sol de 348,69 mp.

De asemenea, s-a solicitat să se

constate că utilitatea publică pentru care imobilul a fost expropriat de la reclamanții

D.E. și N.I. în baza Hotărârii Consiliului General al Municipiului București

nr. 124 din 10 iunie 1999 nu a fost adusă la îndeplinire până în prezent și că

reclamanții au dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat prin uzucapiunea

de 30 de ani.

Tribunalul București, prin sentința

civilă nr. 1022 din 16 decembrie 2002, a respins cererea ca neîntemeiată.

S-a reținut că reclamanții D.E. și N.I.

nu au avut de la autorul lor decât cota de 5/6 din terenul de 370 mp, imobil

transmis reclamanților D.D. și SC D.C. SRL, conform contractelor de

vânzare-cumpărare nr. 1293 și 1294/2002, în cuprinsul cărora se face vorbire de

actul autentificat sub nr. 2570/1932 și de cotele succesorale din certificatele

de moștenitor depuse la dosar, iar certificatul emis de Circa Financiară sector

5 în baza cererii înregistrate sub nr. 4667 din 26 iulie 1983 face, de

asemenea, vorbire de moștenitorii lui N.G., care figurează cu apartamentul, a

cărui valoare de asigurare este de 72.060 lei și terenul aferent în suprafață

de 370 mp.

S-a arătat că însăși reclamanții

recunosc acest fapt prin solicitarea de a se constata că N.G. și D.E. au

dobândit proprietatea asupra imobilului revendicat prin uzucapiunea de 30 de

ani.

Reclamanții au declarat apel

împotriva acestei sentințe.

Curtea de Apel București, secția a

III-a civilă, prin decizia nr. 108 din 23 ianuarie 2004, a admis excepția

lipsei calității procesuale active a reclamanților D.E. și N.I. privind capătul

de cerere având ca obiect revendicarea, a admis excepția lipsei calității procesuale

active a reclamanților D.D. și SC D.C. SRL privind capătul de cerere având ca

obiect uzucapiunea de 30 de ani, a admis excepția lipsei calității procesuale

pasive a pârâtului Municipiul București, prin Primarul general, privind capătul

de cerere având ca obiect uzucapiunea, a admis apelul, a schimbat în tot

sentința și, pe fond, a respins acțiunea în revendicare formulată de

reclamanții D.E. și N.I. ca fiind introdusă de o persoană fără calitate

procesuală activă, a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanții D.D.

și SC D.C. SRL ca neîntemeiată, a respins acțiunea privind uzucapiunea

formulată de reclamanții D.D. și SC D.C. SRL, ca fiind introdusă de o persoană

fără calitate procesuală activă și a respins cererea privind constatarea

dreptului de proprietate prin uzucapiune formulată de reclamanții D.E. și N.I.

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

prin decizia civilă nr. 1921 din 10 martie 2005, a admis recursul și a casat

decizia, trimițând cauza spre rejudecare, reținând că, prin admiterea

excepțiilor legate de legitimarea procesuală activă și pasivă a părților din

proces invocate din oficiu în apel, instanța de control judiciar a înrăutățit

reclamanților situația în propria cale de atac, nesocotind dispozițiile art.

296 C. proc. civ.

În rejudecarea apelului, după

casare, s-a încuviințat proba cu înscrisuri din care să rezulte cine sunt

deținătorii celeilalte cote de proprietate din imobil, cât și calitatea

procesuală.

Prin decizia civilă nr. 89/A din 27

februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins ca

nefondat apelul declarat de reclamanți, reținând că nu sunt incidente în cauză

nici unul din motivele prevăzute la art. 297 C. proc. civ., care să atragă fie

desființarea, fie anularea hotărârii și rejudecarea procesului.

Reclamanții au declarat recurs

împotriva deciziei de mai sus, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Aceștia au arătat că instanța de

apel nu a respectat dispozițiile cuprinse în decizia Înaltei Curți de Casație

și Justiție nr. 1921/2005 privind lămurirea cadrului procesual al litigiului și

eventual chiar să introducă în cauză pe foștii proprietari ai imobilului în

litigiu și au solicitat casarea hotărârii pronunțate și trimiterea cauzei spre

rejudecare la Tribunalul București.

Recursul se va admite pentru

următoarele argumente:

La data de 10 martie 2005, anterior

deci adoptării Legii nr. 219 din 5 iulie 2005 privind aprobarea O.U.G. nr.

138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă, când

Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat decizia nr. 1921 și a rezolvat

în drept problemele dosarului, erau în vigoare prevederile art. 297, alin. (1) C.

proc. civ., conform cărora: „în cazul în care prima instanță a respins sau a

anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului și

instanța de apel, găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca

fondul și va judeca procesul, pronunțând o hotărâre definitivă”.

Însă, la data judecării apelului,

după casare cu trimitere, respectiv la data de 27 februarie 2006, dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ. fuseseră modificate prin Legea nr. 219/2005,

având următorul conținut:

„În cazul în care se constată că, în

mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea

fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată,

instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre

rejudecare primei instanțe”.

Astfel că, pentru aceleași motive

care au determinat soluția instanței supreme, respectiv decizia nr. 1921/2005,

curtea de apel, ca instanță de trimitere, trebuia să desființeze hotărârea

atacată și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe.

Numai în acest fel s-ar fi realizat

concordanța dintre dezlegarea dată în drept de instanța superioară în temeiul

vechii norme și noua normă, de imediată aplicabilitate.

Față de argumentele exprimate mai

sus, se impune admiterea recursului, casarea deciziei și sentinței pronunțate

și trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții D.E., N.I., D.D. și SC D.C. SRL împotriva deciziei nr. 89/A din 27

februarie 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința nr. 1022 din 16 decembrie 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția

a V-a civilă, și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

25 ianuarie 2007

.