ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6008/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6008/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 494 din 3 aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 13966/3/2008,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, învestit prin declinarea

competenței soluționării cauzei de către Judecătoria Sectorului 2 București,

prin sentința civilă nr. 1627 din 21 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 10293/300/2006

- a respins excepțiile inadmisibilității cererii și a lipsei calității

procesuale active și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanții F.A. și C.A., în contradictoriu cu pârâții T.T.N., T.C., T.E.,

T.M., M.T., O.N. și T.M.

În motivarea sentinței, s-a reținut că îngrădirea

exercițiului acțiunii în revendicare formulate de reclamanți, în raport de

dispozițiile legale interne incidente și de jurisprudența constantă a Curții

Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 parag. 1 din

Convenție, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiție, din moment

ce nu există alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură a

bunului, ținând seama că legea specială se referă și la relația persoanelor

îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii acestora, cărora le

permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute art. 18 lit.

c), situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială

de reparație, reclamanții nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar

măsuri reparatorii în echivalent.

Tribunalul, examinând legitimarea procesuală a

reclamanților, respectiv calitatea acestora de titulari ai dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art.

1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, a reținut că imobilul situat în București, sectorul 2, fostă compus din teren în

suprafață de 177,4 mp și construcție edificată pe acesta, a reprezentat

proprietatea reclamantului F.A. și a defunctei F.A., decedată la data de 1

ianuarie 1986, de pe urma căreia au rămas ca moștenitori reclamanții, respectiv

soțul și fiica defunctei, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de

moștenitor nr. 21 din 24 februarie 2004.

Imobilul a fost preluat de stat de la aceștia prin Decizia

nr. 1255 din 28 august 1975 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular

al Municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata de

despăgubiri și cu aplicarea, în privința terenului, a dispozițiilor art. 56 din

Legea nr. 4/1973 și art. 13 alin. (5) din Legea nr. 59/1974.

S-a mai reținut că imobilul respectiv a fost

înstrăinat chiriașilor T.N. și T.E. în baza Legii nr. 112/1995, conform

contractului de vânzare - cumpărare nr. 2356 din 20 ianuarie 1997, încheiat cu

Primăria Municipiului București prin SC A. SA.

Referitor la identitatea dintre imobilul revendicat

și cel ce face obiectul dreptului pretins de reclamanți, tribunalul a reținut,

din concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de experta P.D.N., că

imobilul descris în actul de proprietate din anul 1973 exhibat de reclamanți,

este aproape identic cu cel existent în prezent la aceeași adresă.

Tribunalul a mai reținut că Decretul nr. 223/1974 era

în contradicție cu prevederile Constituției din anul 1965, cu dispozițiile art.

480 și art. 481 C. civ. și cu tratatele și convențiile internaționale la care

România era parte, reținând, implicit, că titlul statului prin care s-a preluat

imobilul nu a fost valabil constituit. Chiar dacă autoritatea de stat a emis o

decizie administrativă și a plătit o sumă de bani cu titlu de preț, statul a

preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al

ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina

imobilul către stat.

Tribunalul a considerat că împrejurarea că prin Legea

nr. 1/2009 au fost abrogate dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

nu are nici o relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea vechiului drept al

reclamanților asupra imobilului în litigiu realizându-se după ratificarea

României a Primului Protocol valabil, încălcând regimul constituțional al

ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina

imobilul către stat.

În cadrul acțiunii de față, însă, prevederile art. 1

din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie

respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul pârâților

cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat ce au dobândit de la stat

un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent, și, prin urmare, nici

aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de

utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, a conchis prima instanță.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel

reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 650 din 14 decembrie 2009, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentința

apelată, în sensul că a admis acțiunea, a obligat pârâții să lase reclamanților

în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector

2 și a menținut restul dispozițiilor sentinței.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a

constatat că reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe

dispozițiile art. 480 C. civ., acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă,

iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care "este

o acțiune personală imobiliară, acțiune supusă atât prescripției, cât și decăderii,

așa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001.

Astfel, în ipoteza respingerii acțiunii în

revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 C. civ. în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la a schimba natura juridică a acțiunii în revendicare,

transformând-o în acțiune personală imobiliară, încălcându-se, astfel,

principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil

judecat de o instanță independentă.

Pe de altă parte, nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001

nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu.

Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, nu poate deveni

inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație. Exercitarea

acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale

contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate,

ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării

acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției

Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială

înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca

principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor

dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin

Convenției europene a drepturilor omului, atât din perspectiva accesului la

justiție, cât și al respectării art. 1 din Protocolul nr. 1.

În ceea ce privește compararea titlurilor, instanța

de apel a constatat că implică existența acestora, astfel încât faptul că actul

intimaților pârâți de vânzare - cumpărare nu a fost anulat nu este pertinentă

în acest cadru procesual. În cazul în care contractul de vânzare - cumpărare ar

fi fost anulat, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare ar fi

fost lipsită de obiect.

În ceea ce privește existența în favoarea

reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., instanța a apreciat că reclamanții dețin un asemenea bun, dreptul lor de

proprietate fiind dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 493 din 20 ianuarie 1973 și față de faptul ca preluarea

imobilului de către stat a fost abuzivă, statul român recunoscând acest

caracter prin legislația adoptată, astfel încât reclamanții nu au pierdut

dreptul de proprietate.

Din jurisprudența Curții Europene rezultă că, în

contextul legislativ român de reglementare a acțiunilor în revendicare

imobiliare și i restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist,

vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar

și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului

de proprietate al altuia reprezintă o privare de bun, contrară art. 1 din

Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

Faptul că intimații pârâți au încheiat contractele de

vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate

al reclamanților asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în

justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității contractului acestora

în condițiile în care Statul, care a transmis acest drept de proprietate

pârâților, nu avea un titlu asupra imobilului. De asemenea, în materie

imobiliară, chiar dacă pârâții care au cumpărat de la proprietarul aparent au

fost de bună credință, fiind în eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului

de proprietate aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a

unui drept de proprietate, legea romană neprevăzând un astfel de efect. în

acest caz dreptul de proprietate poate fi dobândit doar prin aplicarea

instituție uzucapiunii, în temeiul art. 1895 C. civ., numai după exercitarea pentru termenul prevăzut de lege, a unei posesii care să îndeplinească condițiile

prevăzute de art. 1847 C. civ.

Pe de altă parte, persoanele care și-au dobândit

bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta

responsabilitate statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest

argument se refer la raporturile dintre stat și persoanele care au cumpărat de

la stat și nu poate fi invocat contra reclamanților, pentru a justifica

lipsirea de bunul proprietate lor, preluat abuziv de stat. Această privare a

reclamanților de proprietatea lor este o situație continuă, care își produce

efectele și în prezent. Astfel, vânzarea bunului reclamanților, în baza Legii nr.

112/1995, îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate situație în

care aceștia suferă o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu

dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene.

Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat

recurs, în termen legal, pârâții T.E., M.T., O.N., T.C., T.M. și T.M.,

criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. și susținând următoarele:

judecătorești, în condițiile în care și-a arogat atribuții specifice puterii

legislative și s-a constituit într-o instanță de control judiciar a Deciziei nr.

33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în

interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiata

pe dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Astfel, Curtea de Apel a făcut aprecieri subiective

cu privire la nelegalitatea acelei decizii, argumentând de ce motivarea sa este

contrară Constituției României și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și practicii C.E.D.O.

Procedând astfel, au fost încălcate dispozițiile art.

126 și urm. din Constituția României, art. 17 din Legea nr. 304/2004, potrivit

căruia hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai in

căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale,

precum și ale art. 329 C. proc. civ., conform cărora deciziile prin care se

soluționează recursurile în interesul legii sunt obligatorii pentru toate instanțele

și nu sunt supuse nici unei căi de atac.

În aceste condiții, instanței de apel nu îi era

permis să analizeze dacă argumentele din Decizia nr. 33 contravin sau nu

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 1 din Protocolul

nr. 1 la Convenția Europeană și practicii C.E.D.O., nici să statueze că sunt

neîntemeiate și, cu atât mai puțin, nu îi era permis să le înlăture,

arogându-și atribuții de instanță de control judiciar a deciziilor pronunțate

de Înalta Curte de Casație si Justiție.

Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești decurge

și din faptul că instanța de apel a infirmat dispoziții imperative ale unei

legi, statuând în contra Legii nr. 1/2009, în sensul că nici o dispoziție din

Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera

bunul in litigiu.

sau aplicarea greșită a legii, după cum urmează:

a. În ceea ce privește art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a ignorat dezlegarea dată problemelor de drept ce face obiectul

judecății prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 - ale cărei considerente și

dispozitiv au fost reproduse trunchiat, inexact și incomplet - respectiv

incidența și prevalenta legii speciale de reparație, ca și inadmisibilitatea

acțiunii în revendicare atunci când se aduce atingere altui drept de

proprietate, atunci când a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu are nici o legătură

cu cauza și că, oricum, ea nu poate avea prioritate nici măcar în situația în

care, prin aplicarea C.E.D.O., s-ar aduce atingere unui alt drept de

proprietate.

b. Decizia a fost dată cu încălcarea art. 129 alin. (6)

C. proc. civ., atunci când s-a pronunțat în baza unui temei de drept neinvocat

de către reclamanți, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. și asupra unor aspecte care nu au fost cerute de aceștia și nici puse în discuție,

respectiv asupra caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat și a

neconstituționalității Decretului nr. 223/1974.

c. Decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a

lăsat nesoluționate mijloacele de apărare, respectiv excepțiile invocate de

către pârâții persoane fizice, cu toate că, prin rejudecarea pe fond a cererii

de chemare în judecată, instanța avea obligația să analizeze cauza sub toate

aspectele. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea depusă în apel,

aceștia au făcut trimitere inclusiv la apărările formulate în fața instanței de

fond, care cuprindeau excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei

calității procesuale pasive și a admisibilității acțiunii, decurgând din lipsa

dreptului subiectiv civil, cât și din lipsa dreptului material la acțiune.

Recurenții - pârâți au solicitat casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea pronunțării instanței

de apel asupra acestor excepții, iar, în situația casării și reținerii cauzei

spre judecare de către instanța de recurs, s-a solicitat reanalizarea

apărărilor formulate de recurenți pe fondul cauzei, inclusiv a excepțiilor

invocate.

d. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 7 alin.

(1) și (5), art. 18 lit. c), art. 45 și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001,

greșit înlăturate ca nefiind relevante în compararea de titluri.

În conformitate cu Decizia nr. 33/2008 pronunțate în

recursul în interesul legii, în condițiile în care aplicarea Convenției în

sensul reținut în apel ar aduce atingere atât unui alt drept de proprietate

(dreptul recurenților dobândit în deplin acord cu dispozițiile legii), cât și

securității raporturilor juridice (recurenții justificând o buna credință

absolută atunci când au cumpărat de la stat), instanța de apel trebuia să

aplice Legea nr. 10/2001 în procesul de comparare a celor două titluri și să de

asemenea preferință titlului pârâților recurenți.

Însăși legea specială, prin normele anterior

menționate, acordă preferabilitate dobânditorilor imobilelor înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995, prevăzând atât imposibilitatea restituirilor în natură

către foștii proprietari, cât și faptul că toate contractele astfel încheiate

sunt acte autentice și constituie titluri de proprietate opozabile de la data

încheierii lor.

Buna - credință a recurenților și neformularea unei

acțiuni de anulare a titlului acestora constituie criterii esențiale care

trebuiau avute în vedere de instanță, reprezentând o consolidare a titlului

opus intimaților - reclamanți, atât în fapt - pentru că, dacă nu au înțeles să

solicite anularea lui, intimații au recunoscut tacit încheierea sa valabilă,

cât și în drept - pentru că, în condițiile în care nu s-a solicitat anularea în

termenul de prescripție și, deci, încheierea sa valabilă nu mai poate fi pusa

în discuție, opozabilitatea erga omnes a actului este recunoscută expres prin

lege.

Referitor strict la chestiunea bunei-credințe, în

afara relevanței decurgând din prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

ea determină aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 al Convenția Europeană a

Drepturilor și Libertăților Fundamentale, inclusiv în privința recurenților -

pârâți, întrucât imobilul a fost dobândit de la Statul Român, în baza unei legi în vigoare și astăzi, s-a mai arătat prin motivele de recurs.

e. Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1 din

Protocolul 1 al C.E.D.O., ignorând faptul că aceste dispoziții nu pot

reprezenta un criteriu util în acordarea preferinței unuia dintre titluri.

După cum a concluzionat în mod corect prima instanță

în cauză, ambele titluri au sub acest aspect valori egale și tot în mod egal

sunt ocrotite prin întreaga legislație in materie (inclusiv legislația C.E.D.O.).

Raportat la legislația C.E.D.O., concluzia este aceea

că art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respectat inclusiv în cazul

recurenților, în sensul că și proprietatea acestora este garantată și ocrotită

în aceeași măsură ca proprietatea oricăror alți proprietari.

În mod greșit, Curtea de Apel a reținut că prevederea

Convenției profită doar intimaților - reclamanți, omițând să analizeze

incidența acestui text și în raport de titlul recurenților.

De altfel, argumentarea instanței de apel sub acest

aspect este lipsita de orice sens juridic, neputându-se înțelege sensul frazei

din hotărâre, conform căreia: persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună

credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta responsabilitatea

statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest argument se

referă la raporturile dintre stat și persoanele care au cumpărat de la stat și

nu poate fi invocat contra reclamanților.

Norma din Convenția Europeană se aplică și în

privința proprietăților dobândite ulterior semnării ei de către România, fiind

o garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice.

Textul în cauza nu face nicăieri distincția

valorificată de instanță, neexistând nici un temei pentru a se putea reține că,

deși el garantează/apără dreptul celor care au dobândit proprietatea înainte de

1994, nu are aceleași efecte și pentru cei care au dobândit acest drept

ulterior anului în discuție.

Ambele drepturi de proprietate, ale recurenților și

ale intimaților, sunt garantate și ocrotite în egală măsură, acest text nefiind

un criteriu util pentru compararea titlurilor opuse reciproc de părți.

Recurenții au conchis în sensul că o astfel de comparare

trebuia făcută prin prisma întregii legislații aplicabile în acest domeniu,

sens în care preferabilitatea trebuia acordată titlului recurenților, deoarece;

raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, titlul recurenților este act

autentic și constituie titlu de proprietate opozabil erga omnes; acest titlu a

fost consolidat, potrivit acelorași prevederi ale Legii nr. 10/2001, de buna - credință

a recurenților și de faptul că intimații nu au formulat o acțiune de anulare în

termen legal; nici Convenția, și nici practica C.E.D.O. nu pot reprezenta un

criteriu de departajare a celor două titluri, pentru ca în ambele cazuri este

vorba despre un drept de proprietate ocrotit și garantat în mod egal, iar în

plus, favorizarea uneia dintre părți ar însemna în mod automat defavorizarea

celeilalte; Legea nr. 10/2001, prioritară în cazul de față, instituie

principiul securității circuitului civil prin ocrotirea tuturor contractelor

încheiate în mod legal în baza Legii nr. 112/1995.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor

formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

de apel în cauză a atribuțiilor puterii judecătorești vizează un aspect

nerelevant pentru aprecierea legalității deciziei recurate, anume

admisibilitatea cererii în revendicare imobiliară formulate pe temeiul

dreptului comun după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în legătură

cu care instanța a redat din considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în

interesul legii.

Excepția inadmisibilității unei asemenea cereri a

fost respinsă ca neîntemeiată prin hotărârea primei instanțe, fără ca pârâții

să declare apel împotriva acestei dispoziții, intrate, astfel, în puterea

lucrului judecat și nefăcând obiectul învestirii nici a instanței de apel, nici

a prezentei instanțe de control judiciar (chiar dacă excepția inadmisibilității

a fost reiterată prin motivele de recurs, pentru considerente ce vor fi expuse

la pct. 2.c din această decizie).

Ca atare, nu interesează modul în care instanța de

apel a redat din decizia pronunțată în interesul legii cu referire la

admisibilitate, observându-se, de altfel, că s-a apreciat drept necesară

reluarea unor argumente pe aspectul admisibilității pentru precizarea cadrului

în care urma să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate invocate

de ambele părți asupra aceluiași imobil, respectiv din perspectiva Convenției

Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale (se va reveni asupra

acestui aspect în prezenta decizie).

Drept urmare, motivul de recurs întemeiat pe

dispozițiile art. 309 pct. 4 C. proc. civ. va fi respins.

2.

a. În ceea ce privește modul de aplicare a

dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. referitoare la efectul deciziilor

pronunțate în interesul legii, acest aspect va fi evaluat în legătură cu modul

de realizare a comparării titlurilor de proprietate opuse.

b. De asemenea, motivul de recurs vizând modul de

respectare a principiului disponibilității de către instanța de apel

interesează criteriile aplicate în compararea titlurilor, după cum se va arăta

în continuare.

c. După cum s-a arătat deja la pct. 1 din prezentele

considerente, dispoziția primei instanțe de respingere în cauză a excepției

inadmisibilității, ca, de altfel, și a celei vizând lipsa calității procesuale

active, neatacată pe calea apelului de către pârâți - care nu au făcut vreo

referire la aceste excepții nici prin întâmpinarea depusă în apelul

reclamanților, contrar susținerilor din recurs, a intrat în puterea lucrului

judecat, drept pentru care nu a constituit obiect al învestirii instanței de

apel.

Ca atare, în mod corect, prin decizia recurată nu s-a

procedat la reanalizarea excepțiilor, în caz contrar, în absența unui motiv de

apel cu acest obiect, instanța încălcând limitele învestirii sale, fixate prin

cererea de apel, astfel cum prevede explicit art. 295 alin.

(

1)

C. proc. civ.

Nici această instanță nu este legal învestită cu

cercetarea excepțiilor procesuale invocate de către recurenții - pârâți.

Reiterarea pe calea recursului a unor excepții

procesuale deja respinse în cursul procesului nu poate fi analizată doar prin

prisma regimului juridic al excepțiilor, din moment ce se subsumează unui motiv

de recurs, a cărui formulare trebuie să fie admisibilă: or, neatacarea pe calea

apelului a dispoziției de respingere a excepțiilor echivalează cu formularea în

recurs a unor critici de nelegalitate a sentinței înseși pe aspectul

respingerii acestor mijloace de apărare, ceea ce este inadmisibil, criticile

fiind concepute orrisso medio.

Este lipsit de relevanță eventualul caracter de

ordine publică al excepției, din moment ce aceasta este reiterată printr-un

motiv de recurs, în legătură cu care interesează dacă este admisibil.

În ceea ce privește excepția lipsei calității

procesuale pasive, înalta Curte reține că și aceasta a fost invocată încă din

faza judecății în primă instanță, în aceiași termeni în care a fost reiterată

în prezent, respectiv din perspectiva lipsei identității dintre imobilul

revendicat și cel ocupat de către pârâți.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 23 mai 2008,

Tribunalul București a respins această excepție ca lipsită de obiect,

considerând că aspectul învederat în susținerea excepției vizează, în fapt,

legitimarea procesuală activă, motiv pentru care, prin sentința nr. 493 din 3

aprilie 2009, în analiza excepției lipsei calității procesuale active, a

cercetat și identitatea imobilelor, în raport de probatoriul administrat,

respingând, după cum s-a arătat, excepția ca neîntemeiată.

Drept urmare, susținerile recurenților sunt

nefondate, pentru considerentele expuse, și vor fi înlăturate ca atare.

d. În ceea ce privește criteriile de apreciere a

temeiniciei cererii în revendicare a imobilului din București, str. A. nr. 1,

sectorul 2, precum și legea aplicabilă acestei operațiuni, Înalta Curte reține

că prin decizia recurată au fost reluate întocmai considerentele primei

instanțe pe aceste aspecte, recunoscându-se efectele Deciziei nr. 33/2008

pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un

recurs în interesul legii.

Astfel, la fel ca prima instanță, și Curtea de Apel a

pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al

imobilelor preluate abuziv de către Statul Roman după anul 1945, nu poate fi

ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea

unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării

în vigoare a legii speciale.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost

tranșat prin decizia în interesul legii, anterior menționată, în sensul că nu

există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar

însemna să se încalce principiul specialia generalihis ckrvgant.

Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeași

decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în

toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în

măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în

sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de

circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în

conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor

juridice.

Rezultă, așadar, că, în măsura în care reclamantul se

prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată

la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul

reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aceste dispoziții obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008

au fost respectate de ambele instanțe de fond, care au analizat dacă

reclamanții dețin un „bun" în sensul Convenției, ceea ce i-ar îndreptăți

la admiterea cererii în revendicare, și în ce măsură atare soluție de admitere

nu ar priva, în același timp, pe pârâții persoane fizice de bunul lor, aceștia

prevalându-se, la rându-le, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele realizând compararea titlurilor din perspectiva normei

europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.

Se observă, în aceste condiții, că prima instanță a

fost cea care fixat cadrul soluționării cererii în revendicare, în aplicarea

deciziei în interesul legii, cadru pe care instanța de apel l-a respectat,

având, de altfel, obligația să-l respecte, din moment ce nu a fost criticat

prin motivele de apel - raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană în soluționarea cererii fiind convenabilă pentru reclamanți și nici prin

întâmpinare, apărările pârâților vizând însăși compararea titlurilor, în

funcție de principiul securității raporturilor juridice, și nu raționamentul

juridic adoptat de Tribunal pentru a ajunge la operațiunea de comparare a

titlurilor.

Ca atare, sunt nefondate motivele de recurs vizând

nerespectarea deciziei în interesul legii și a dispozițiilor art. 329 C. proc. civ. privind caracterul obligatoriu al acestei decizii, precum și încălcarea

principiului disponibilității, prin prisma temeiului de drept invocat prin

cererea de chemare în judecată, cât timp instanța de apel a respectat cadrul

procesual stabilit prin hotărârea primei instanțe, necontestat în apel, cadru

care relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de

Secțiile Unite ale Înaltei Curți.

Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul

reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată

în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei

„speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme

trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind

finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o

schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1

decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat

constant, fără nici o abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește

conținutul conceptual al noțiunii de „bun".

Astfel, în practica anterior conturată, simpla

pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter

definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui

imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate,

din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților

asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de

chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de

piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor,

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P.,

paragraf 35; cauza A. M. și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf

20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat că reclamanții au chiar un "bun

actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din

imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a

obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în

ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca

"drept efectiv", în sensul art. 1 din P. nr. 1, în cazurile în care

înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei

hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 - 87, precum și în cauza P.,

paragraf 33).

Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar

fi trebuit să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de față, a

caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza

Decretului nr. 223/1974, constatat neconstituțional de către prima instanță)

este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților,

nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se

dispună restituirea bunului.

În cauza A. și alții contra României (hotărârea din

12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se

arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(paragrafe 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale

judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului

în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la

despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de

legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe

141,142 și 143).

Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută

reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr.

10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori

printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de

grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de

altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind

îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în

echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale

judecătorească.

Diferența esențială de abordare în cauza A., față de

practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la

existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra

evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară.

Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă

recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță

de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în

revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către

stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală

a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin

intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât

prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu

dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza A.,

circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui

drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura

Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a

fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului

"Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element

esențial în recunoașterea dreptului la restituire.

Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului

este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot,

prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un

termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile

prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în

contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter

legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui

mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de

restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente

(paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în

situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în

analiza cerinței existenței unui „bun", la mecanismul actual, din moment

ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza

soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu

noile proceduri, pe care Statul Roman este chemat să le adopte în termenul de 18

luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot

din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a

procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată

de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele

pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun

actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea

specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la

restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care

este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul

pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în

Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată

că recursul este fondat și îl va admite ca atare, în temeiul art. 312 cu

referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința modificării în tot a

deciziei atacate și respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanții F.A.

și C.A. împotriva sentinței nr. 493 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, conform art. 296 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâții T.E., M.T., O.N.,

T.C., T.M. și T.M.A. împotriva Deciziei nr. 650 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Modifică în tot decizia atacată, în sensul că

respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții F.A. și C.A. împotriva

sentinței nr. 493 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2010.