ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6008/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 494 din 3 aprilie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 13966/3/2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, învestit prin declinarea competenței soluționării cauzei de către Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă nr. 1627 din 21 februarie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 10293/300/2006 - a respins excepțiile inadmisibilității cererii și a lipsei calității procesuale active și a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanții F.A. și C.A., în contradictoriu cu pârâții T.T.N., T.C., T.E., T.M., M.T., O.N. și T.M. În motivarea sentinței, s-a reținut că îngrădirea exercițiului acțiunii în revendicare formulate de reclamanți, în raport de dispozițiile legale interne incidente și de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului privind imperativele art. 6 parag.

1 din Convenție, ar reprezenta o încălcare a liberului acces la justiție, din moment ce nu există alt mijloc procedural pentru obținerea restituirii în natură a bunului, ținând seama că legea specială se referă și la relația persoanelor îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditorii acestora, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute art. 18 lit. c), situație în care, după epuizarea căilor procedurale oferite de legea specială de reparație, reclamanții nu ar mai putea obține restituirea în natură, ci doar măsuri reparatorii în echivalent.

Tribunalul, examinând legitimarea procesuală a reclamanților, respectiv calitatea acestora de titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, inclusiv prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenție, a reținut că imobilul situat în București, sectorul 2, fostă compus din teren în suprafață de 177,4 mp și construcție edificată pe acesta, a reprezentat proprietatea reclamantului F.A.

și a defunctei F.A., decedată la data de 1 ianuarie 1986, de pe urma căreia au rămas ca moștenitori reclamanții, respectiv soțul și fiica defunctei, astfel cum rezultă din certificatul de calitate de moștenitor nr. 21 din 24 februarie 2004. Imobilul a fost preluat de stat de la aceștia prin Decizia nr. 1255 din 28 august 1975 a Comitetului Executiv al fostului Consiliu Popular al Municipiului București, în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata de despăgubiri și cu aplicarea, în privința terenului, a dispozițiilor art. 56 din Legea nr. 4/1973 și art. 13 alin. (5) din Legea nr. 59/1974. S-a mai reținut că imobilul respectiv a fost înstrăinat chiriașilor T.N. și T.E. în baza Legii nr. 112/1995, conform contractului de vânzare - cumpărare nr. 2356 din 20 ianuarie 1997, încheiat cu Primăria Municipiului București prin SC A. SA.

Referitor la identitatea dintre imobilul revendicat și cel ce face obiectul dreptului pretins de reclamanți, tribunalul a reținut, din concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit de experta P.D.N., că imobilul descris în actul de proprietate din anul 1973 exhibat de reclamanți, este aproape identic cu cel existent în prezent la aceeași adresă. Tribunalul a mai reținut că Decretul nr. 223/1974 era în contradicție cu prevederile Constituției din anul 1965, cu dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ. și cu tratatele și convențiile internaționale la care România era parte, reținând, implicit, că titlul statului prin care s-a preluat imobilul nu a fost valabil constituit. Chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie administrativă și a plătit o sumă de bani cu titlu de preț, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.

Tribunalul a considerat că împrejurarea că prin Legea nr. 1/2009 au fost abrogate dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu are nici o relevanță sub aspectul analizat, recunoașterea vechiului drept al reclamanților asupra imobilului în litigiu realizându-se după ratificarea României a Primului Protocol valabil, încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății, prin obligația impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat. În cadrul acțiunii de față, însă, prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar cât și în cazul pârâților cumpărători de bună credință ai imobilului revendicat ce au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare și în prezent, și, prin urmare, nici aceștia din urmă nu pot fi lipsiți de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege, a conchis prima instanță.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 650 din 14 decembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentința apelată, în sensul că a admis acțiunea, a obligat pârâții să lase reclamanților în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2 și a menținut restul dispozițiilor sentinței. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat că reclamanții și-au întemeiat acțiunea în revendicare pe dispozițiile art. 480 C. civ., acțiune petitorie, reală și imprescriptibilă, iar nu o acțiune în despăgubiri, în natură sau prin echivalent, care "este o acțiune personală imobiliară, acțiune supusă atât prescripției, cât și decăderii, așa cum rezultă din reglementarea Legii nr. 10/2001.

Astfel, în ipoteza respingerii acțiunii în revendicare prin schimbarea temeiului juridic din art. 480 C. civ. în Legea nr. 10/2001, s-ar ajunge la a schimba natura juridică a acțiunii în revendicare, transformând-o în acțiune personală imobiliară, încălcându-se, astfel, principiul disponibilității procesului civil și accesul la un proces echitabil judecat de o instanță independentă. Pe de altă parte, nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul în litigiu. Acțiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, nu poate deveni inadmisibilă prin apariția unei legi speciale de reparație. Exercitarea acțiunii în revendicare nu poate fi paralizată prin dispoziții speciale contrare dispozițiilor generale în materia apărării dreptului de proprietate, ea decurgând din dreptul de proprietate și sancționând încălcarea acestuia.

Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secțiile Unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului. Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale și că aplicarea unor dispoziții ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenției europene a drepturilor omului, atât din perspectiva accesului la justiție, cât și al respectării art. 1 din Protocolul nr. 1. În ceea ce privește compararea titlurilor, instanța de apel a constatat că implică existența acestora, astfel încât faptul că actul intimaților pârâți de vânzare - cumpărare nu a fost anulat nu este pertinentă în acest cadru procesual.

În cazul în care contractul de vânzare - cumpărare ar fi fost anulat, compararea titlurilor în cadrul acțiunii în revendicare ar fi fost lipsită de obiect. În ceea ce privește existența în favoarea reclamanților a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., instanța a apreciat că reclamanții dețin un asemenea bun, dreptul lor de proprietate fiind dobândit în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 493 din 20 ianuarie 1973 și față de faptul ca preluarea imobilului de către stat a fost abuzivă, statul român recunoscând acest caracter prin legislația adoptată, astfel încât reclamanții nu au pierdut dreptul de proprietate.

Din jurisprudența Curții Europene rezultă că, în contextul legislativ român de reglementare a acțiunilor în revendicare imobiliare și i restituirii bunurilor naționalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună credință, chiar și atunci când este anterioară confirmării definitive în justiție a dreptului de proprietate al altuia reprezintă o privare de bun, contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O. Faptul că intimații pârâți au încheiat contractele de vânzare-cumpărare asupra imobilului în litigiu înainte ca dreptul de proprietate al reclamanților asupra acestui bun să facă obiectul unei confirmări în justiție, nu poate justifica acordarea preferabilității contractului acestora în condițiile în care Statul, care a transmis acest drept de proprietate pârâților, nu avea un titlu asupra imobilului.

De asemenea, în materie imobiliară, chiar dacă pârâții care au cumpărat de la proprietarul aparent au fost de bună credință, fiind în eroare cu privire la calitatea înstrăinătorului de proprietate aparent, această împrejurare nu conduce la dobândirea valabilă a unui drept de proprietate, legea romană neprevăzând un astfel de efect. în acest caz dreptul de proprietate poate fi dobândit doar prin aplicarea instituție uzucapiunii, în temeiul art. 1895 C. civ., numai după exercitarea pentru termenul prevăzut de lege, a unei posesii care să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 1847 C. civ.

Pe de altă parte, persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta responsabilitate statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest argument se refer la raporturile dintre stat și persoanele care au cumpărat de la stat și nu poate fi invocat contra reclamanților, pentru a justifica lipsirea de bunul proprietate lor, preluat abuziv de stat. Această privare a reclamanților de proprietatea lor este o situație continuă, care își produce efectele și în prezent. Astfel, vânzarea bunului reclamanților, în baza Legii nr. 112/1995, îi împiedică să se bucure de dreptul lor de proprietate situație în care aceștia suferă o povară disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene.

Împotriva deciziei mai sus menționate au declarat recurs, în termen legal, pârâții T.E., M.T., O.N., T.C., T.M. și T.M., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ. și susținând următoarele: 1. Instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești, în condițiile în care și-a arogat atribuții specifice puterii legislative și s-a constituit într-o instanță de control judiciar a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii cu privire la admisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiata pe dispozițiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Astfel, Curtea de Apel a făcut aprecieri subiective cu privire la nelegalitatea acelei decizii, argumentând de ce motivarea sa este contrară Constituției României și art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și practicii C.E.D.O.

Procedând astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 126 și urm. din Constituția României, art. 17 din Legea nr. 304/2004, potrivit căruia hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai in căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, precum și ale art. 329 C. proc. civ., conform cărora deciziile prin care se soluționează recursurile în interesul legii sunt obligatorii pentru toate instanțele și nu sunt supuse nici unei căi de atac. În aceste condiții, instanței de apel nu îi era permis să analizeze dacă argumentele din Decizia nr. 33 contravin sau nu dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Constituția României, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană și practicii C.E.D.O., nici să statueze că sunt neîntemeiate și, cu atât mai puțin, nu îi era permis să le înlăture, arogându-și atribuții de instanță de control judiciar a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație si Justiție.

Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești decurge și din faptul că instanța de apel a infirmat dispoziții imperative ale unei legi, statuând în contra Legii nr. 1/2009, în sensul că nici o dispoziție din Legea nr. 10/2001 nu prevede că se interzice orice altă cale de a recupera bunul in litigiu. 2. Decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, după cum urmează: a. În ceea ce privește art. 329 alin. (3) C. proc.

civ., s-a ignorat dezlegarea dată problemelor de drept ce face obiectul judecății prin Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 - ale cărei considerente și dispozitiv au fost reproduse trunchiat, inexact și incomplet - respectiv incidența și prevalenta legii speciale de reparație, ca și inadmisibilitatea acțiunii în revendicare atunci când se aduce atingere altui drept de proprietate, atunci când a apreciat că Legea nr. 10/2001 nu are nici o legătură cu cauza și că, oricum, ea nu poate avea prioritate nici măcar în situația în care, prin aplicarea C.E.D.O., s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate. b. Decizia a fost dată cu încălcarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., atunci când s-a pronunțat în baza unui temei de drept neinvocat de către reclamanți, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O.

și asupra unor aspecte care nu au fost cerute de aceștia și nici puse în discuție, respectiv asupra caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat și a neconstituționalității Decretului nr. 223/1974. c. Decizia a fost dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 261 pct. 5 C. proc. civ., în condițiile în care instanța a lăsat nesoluționate mijloacele de apărare, respectiv excepțiile invocate de către pârâții persoane fizice, cu toate că, prin rejudecarea pe fond a cererii de chemare în judecată, instanța avea obligația să analizeze cauza sub toate aspectele. Aceasta cu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea depusă în apel, aceștia au făcut trimitere inclusiv la apărările formulate în fața instanței de fond, care cuprindeau excepțiile lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive și a admisibilității acțiunii, decurgând din lipsa dreptului subiectiv civil, cât și din lipsa dreptului material la acțiune.

Recurenții - pârâți au solicitat casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea pronunțării instanței de apel asupra acestor excepții, iar, în situația casării și reținerii cauzei spre judecare de către instanța de recurs, s-a solicitat reanalizarea apărărilor formulate de recurenți pe fondul cauzei, inclusiv a excepțiilor invocate. d. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 7 alin. (1) și (5), art. 18 lit. c), art. 45 și art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, greșit înlăturate ca nefiind relevante în compararea de titluri.

În conformitate cu Decizia nr. 33/2008 pronunțate în recursul în interesul legii, în condițiile în care aplicarea Convenției în sensul reținut în apel ar aduce atingere atât unui alt drept de proprietate (dreptul recurenților dobândit în deplin acord cu dispozițiile legii), cât și securității raporturilor juridice (recurenții justificând o buna credință absolută atunci când au cumpărat de la stat), instanța de apel trebuia să aplice Legea nr. 10/2001 în procesul de comparare a celor două titluri și să de asemenea preferință titlului pârâților recurenți. Însăși legea specială, prin normele anterior menționate, acordă preferabilitate dobânditorilor imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, prevăzând atât imposibilitatea restituirilor în natură către foștii proprietari, cât și faptul că toate contractele astfel încheiate sunt acte autentice și constituie titluri de proprietate opozabile de la data încheierii lor.

Buna - credință a recurenților și neformularea unei acțiuni de anulare a titlului acestora constituie criterii esențiale care trebuiau avute în vedere de instanță, reprezentând o consolidare a titlului opus intimaților - reclamanți, atât în fapt - pentru că, dacă nu au înțeles să solicite anularea lui, intimații au recunoscut tacit încheierea sa valabilă, cât și în drept - pentru că, în condițiile în care nu s-a solicitat anularea în termenul de prescripție și, deci, încheierea sa valabilă nu mai poate fi pusa în discuție, opozabilitatea erga omnes a actului este recunoscută expres prin lege.

Referitor strict la chestiunea bunei-credințe, în afara relevanței decurgând din prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ea determină aplicabilitatea art. 1 din Protocolul 1 al Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, inclusiv în privința recurenților - pârâți, întrucât imobilul a fost dobândit de la Statul Român, în baza unei legi în vigoare și astăzi, s-a mai arătat prin motivele de recurs. e. Instanța a aplicat greșit dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 al C.E.D.O., ignorând faptul că aceste dispoziții nu pot reprezenta un criteriu util în acordarea preferinței unuia dintre titluri. După cum a concluzionat în mod corect prima instanță în cauză, ambele titluri au sub acest aspect valori egale și tot în mod egal sunt ocrotite prin întreaga legislație in materie (inclusiv legislația C.E.D.O.).

Raportat la legislația C.E.D.O., concluzia este aceea că art. 1 din Protocolul nr. 1 trebuie respectat inclusiv în cazul recurenților, în sensul că și proprietatea acestora este garantată și ocrotită în aceeași măsură ca proprietatea oricăror alți proprietari. În mod greșit, Curtea de Apel a reținut că prevederea Convenției profită doar intimaților - reclamanți, omițând să analizeze incidența acestui text și în raport de titlul recurenților. De altfel, argumentarea instanței de apel sub acest aspect este lipsita de orice sens juridic, neputându-se înțelege sensul frazei din hotărâre, conform căreia: persoanele care și-au dobândit bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta responsabilitatea statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri, însă acest argument se referă la raporturile dintre stat și persoanele care au cumpărat de la stat și nu poate fi invocat contra reclamanților.

Norma din Convenția Europeană se aplică și în privința proprietăților dobândite ulterior semnării ei de către România, fiind o garanție a respectării principiului securității raporturilor juridice. Textul în cauza nu face nicăieri distincția valorificată de instanță, neexistând nici un temei pentru a se putea reține că, deși el garantează/apără dreptul celor care au dobândit proprietatea înainte de 1994, nu are aceleași efecte și pentru cei care au dobândit acest drept ulterior anului în discuție. Ambele drepturi de proprietate, ale recurenților și ale intimaților, sunt garantate și ocrotite în egală măsură, acest text nefiind un criteriu util pentru compararea titlurilor opuse reciproc de părți.

Recurenții au conchis în sensul că o astfel de comparare trebuia făcută prin prisma întregii legislații aplicabile în acest domeniu, sens în care preferabilitatea trebuia acordată titlului recurenților, deoarece; raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001, titlul recurenților este act autentic și constituie titlu de proprietate opozabil erga omnes; acest titlu a fost consolidat, potrivit acelorași prevederi ale Legii nr. 10/2001, de buna - credință a recurenților și de faptul că intimații nu au formulat o acțiune de anulare în termen legal; nici Convenția, și nici practica C.E.D.O.

nu pot reprezenta un criteriu de departajare a celor două titluri, pentru ca în ambele cazuri este vorba despre un drept de proprietate ocrotit și garantat în mod egal, iar în plus, favorizarea uneia dintre părți ar însemna în mod automat defavorizarea celeilalte; Legea nr. 10/2001, prioritară în cazul de față, instituie principiul securității circuitului civil prin ocrotirea tuturor contractelor încheiate în mod legal în baza Legii nr. 112/1995.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele: 1. Critica referitoare la depășirea de către instanța de apel în cauză a atribuțiilor puterii judecătorești vizează un aspect nerelevant pentru aprecierea legalității deciziei recurate, anume admisibilitatea cererii în revendicare imobiliară formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, în legătură cu care instanța a redat din considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii.

Excepția inadmisibilității unei asemenea cereri a fost respinsă ca neîntemeiată prin hotărârea primei instanțe, fără ca pârâții să declare apel împotriva acestei dispoziții, intrate, astfel, în puterea lucrului judecat și nefăcând obiectul învestirii nici a instanței de apel, nici a prezentei instanțe de control judiciar (chiar dacă excepția inadmisibilității a fost reiterată prin motivele de recurs, pentru considerente ce vor fi expuse la pct. 2.c din această decizie).

Ca atare, nu interesează modul în care instanța de apel a redat din decizia pronunțată în interesul legii cu referire la admisibilitate, observându-se, de altfel, că s-a apreciat drept necesară reluarea unor argumente pe aspectul admisibilității pentru precizarea cadrului în care urma să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate invocate de ambele părți asupra aceluiași imobil, respectiv din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor și Libertăților Fundamentale (se va reveni asupra acestui aspect în prezenta decizie). Drept urmare, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 309 pct. 4 C. proc. civ. va fi respins. 2. a. În ceea ce privește modul de aplicare a dispozițiilor art. 329 C. proc.

civ. referitoare la efectul deciziilor pronunțate în interesul legii, acest aspect va fi evaluat în legătură cu modul de realizare a comparării titlurilor de proprietate opuse. b. De asemenea, motivul de recurs vizând modul de respectare a principiului disponibilității de către instanța de apel interesează criteriile aplicate în compararea titlurilor, după cum se va arăta în continuare. c. După cum s-a arătat deja la pct. 1 din prezentele considerente, dispoziția primei instanțe de respingere în cauză a excepției inadmisibilității, ca, de altfel, și a celei vizând lipsa calității procesuale active, neatacată pe calea apelului de către pârâți - care nu au făcut vreo referire la aceste excepții nici prin întâmpinarea depusă în apelul reclamanților, contrar susținerilor din recurs, a intrat în puterea lucrului judecat, drept pentru care nu a constituit obiect al învestirii instanței de apel.

Ca atare, în mod corect, prin decizia recurată nu s-a procedat la reanalizarea excepțiilor, în caz contrar, în absența unui motiv de apel cu acest obiect, instanța încălcând limitele învestirii sale, fixate prin cererea de apel, astfel cum prevede explicit art. 295 alin. ( 1) C. proc. civ. Nici această instanță nu este legal învestită cu cercetarea excepțiilor procesuale invocate de către recurenții - pârâți. Reiterarea pe calea recursului a unor excepții procesuale deja respinse în cursul procesului nu poate fi analizată doar prin prisma regimului juridic al excepțiilor, din moment ce se subsumează unui motiv de recurs, a cărui formulare trebuie să fie admisibilă: or, neatacarea pe calea apelului a dispoziției de respingere a excepțiilor echivalează cu formularea în recurs a unor critici de nelegalitate a sentinței înseși pe aspectul respingerii acestor mijloace de apărare, ceea ce este inadmisibil, criticile fiind concepute orrisso medio.

Este lipsit de relevanță eventualul caracter de ordine publică al excepției, din moment ce aceasta este reiterată printr-un motiv de recurs, în legătură cu care interesează dacă este admisibil. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, înalta Curte reține că și aceasta a fost invocată încă din faza judecății în primă instanță, în aceiași termeni în care a fost reiterată în prezent, respectiv din perspectiva lipsei identității dintre imobilul revendicat și cel ocupat de către pârâți.

Prin încheierea de ședință de la termenul din 23 mai 2008, Tribunalul București a respins această excepție ca lipsită de obiect, considerând că aspectul învederat în susținerea excepției vizează, în fapt, legitimarea procesuală activă, motiv pentru care, prin sentința nr. 493 din 3 aprilie 2009, în analiza excepției lipsei calității procesuale active, a cercetat și identitatea imobilelor, în raport de probatoriul administrat, respingând, după cum s-a arătat, excepția ca neîntemeiată. Drept urmare, susținerile recurenților sunt nefondate, pentru considerentele expuse, și vor fi înlăturate ca atare.

d. În ceea ce privește criteriile de apreciere a temeiniciei cererii în revendicare a imobilului din București, str. A. nr. 1, sectorul 2, precum și legea aplicabilă acestei operațiuni, Înalta Curte reține că prin decizia recurată au fost reluate întocmai considerentele primei instanțe pe aceste aspecte, recunoscându-se efectele Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Astfel, la fel ca prima instanță, și Curtea de Apel a pornit de la premisa că Legea nr. 10/2001, ce se preocupă de regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către Statul Roman după anul 1945, nu poate fi ignorată în evaluarea legalității și temeiniciei unei cereri în revendicarea unui asemenea imobil, formulate pe temeiul dreptului comun după data intrării în vigoare a legii speciale.

Raportul între legea specială și dreptul comun a fost tranșat prin decizia în interesul legii, anterior menționată, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, căci ar însemna să se încalce principiul specialia generalihis ckrvgant. Cu toate acestea, astfel cum precizează aceeași decizie, nici nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul într-o atare acțiune se prevalează de un bun în sensul normei europene și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

În acest sens, trebuie să se analizeze, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Rezultă, așadar, că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, nu numai că cererea în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanța de judecată la analiza existenței unui asemenea drept de proprietate în patrimoniul reclamantului și, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Aceste dispoziții obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008 au fost respectate de ambele instanțe de fond, care au analizat dacă reclamanții dețin un „bun" în sensul Convenției, ceea ce i-ar îndreptăți la admiterea cererii în revendicare, și în ce măsură atare soluție de admitere nu ar priva, în același timp, pe pârâții persoane fizice de bunul lor, aceștia prevalându-se, la rându-le, de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană, instanțele realizând compararea titlurilor din perspectiva normei europene, ținând cont de principiul securității raporturilor juridice.

Se observă, în aceste condiții, că prima instanță a fost cea care fixat cadrul soluționării cererii în revendicare, în aplicarea deciziei în interesul legii, cadru pe care instanța de apel l-a respectat, având, de altfel, obligația să-l respecte, din moment ce nu a fost criticat prin motivele de apel - raportarea la art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană în soluționarea cererii fiind convenabilă pentru reclamanți și nici prin întâmpinare, apărările pârâților vizând însăși compararea titlurilor, în funcție de principiul securității raporturilor juridice, și nu raționamentul juridic adoptat de Tribunal pentru a ajunge la operațiunea de comparare a titlurilor. Ca atare, sunt nefondate motivele de recurs vizând nerespectarea deciziei în interesul legii și a dispozițiilor art. 329 C. proc.

civ. privind caracterul obligatoriu al acestei decizii, precum și încălcarea principiului disponibilității, prin prisma temeiului de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, cât timp instanța de apel a respectat cadrul procesual stabilit prin hotărârea primei instanțe, necontestat în apel, cadru care relevă o aplicare corespunzătoare a Deciziei nr. 33/2008 pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți. Aprecierea existenței unui „bun" în patrimoniul reclamanților implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual", cât și a unei „speranțe legitime" de valorificare a dreptului de proprietate.

În cadrul unei acțiuni în revendicare, ambele sintagme trebuie să se refere la însuși dreptul la restituirea bunului, dată fiind finalitatea unei asemenea acțiuni de recunoaștere a posesiei, ca stare de fapt.

Se observă, în jurisprudența actuală a Curții, o schimbare în raționamentul construit pe tiparul cauzei P. contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele S. și P., pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nici o abatere, în practica ulterioară, în ceea ce privește conținutul conceptual al noțiunii de „bun". Astfel, în practica anterior conturată, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar dacă aceasta nu are caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil înainte de anul 1989, reprezenta o privare nejustificată de proprietate, din cauza imposibilității exercitării dreptului de proprietate al reclamanților asupra bunurilor lor vândute de stat unor terți care le ocupau în calitate de chiriași, privare care, combinată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului, este incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 (cauza S., paragraf 39; cauza P., paragraf 35; cauza A. M. și alții - hotărârea din 19 ianuarie 2010, paragraf 20, pentru a da un exemplu recent).

S-a apreciat că reclamanții au chiar un "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriași a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior ori doar un "interes patrimonial" de a obține restituirea în natură, însă cu aceeași valoare ca și un bun actual în ceea ce privește cerința legală a existenței unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din P. nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunțarea unei hotărâri judecătorești (în cauza P., paragrafe 83 - 87, precum și în cauza P., paragraf 33). Dacă s-ar fi menținut această practică a Curții, ar fi trebuit să se aprecieze în speță că recunoașterea, în cauza de față, a caracterului necontestat abuziv al preluării imobilului de către stat (în baza Decretului nr. 223/1974, constatat neconstituțional de către prima instanță) este suficientă pentru existența unui bun actual în patrimoniul reclamanților, nefiind necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună restituirea bunului.

În cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of.

nr. 778 din 22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un „bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafe 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, precum în speță, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafe 141,142 și 143). Așadar, în speță, nu poate fi recunoscută reclamanților decât o creanță, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și acordate în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de grație de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), recunoaștere care, de altfel, s-ar fi produs direct în procedura Legii nr. 10/2001, dată fiind îndeplinirea condițiilor legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent, fără a fi fost necesară constatarea dreptului pe cale judecătorească.

Diferența esențială de abordare în cauza A., față de practica anterioară, a cerinței din art. 1 din Protocolul nr. 1, referitoare la existența bunului în patrimoniul reclamantului, produce consecințe asupra evaluării cerinței - premisă a admiterii cererii în revendicare imobiliară. Astfel, până în luna octombrie 2010, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens, anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantului, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârât, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Urmare a hotărârii Curții din cauza A., circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, inițiată de către reclamanți. Acest drept la despăgubire a fost recunoscut independent de nefuncționalitatea Fondului "Proprietatea", ce reprezenta, până la acel moment, un element esențial în recunoașterea dreptului la restituire. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea în cauza Atanasiu a procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu, măsuri cu caracter legislativ și administrativ.

Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232) echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Curtea nu a mai socotit necesar să facă referire, în analiza cerinței existenței unui „bun", la mecanismul actual, din moment ce cuantificarea și plata despăgubirilor cuvenite petentelor din cauza soluționată de către instanța europeană urmează a se efectua în conformitate cu noile proceduri, pe care Statul Roman este chemat să le adopte în termenul de 18 luni, întocmai ca și despăgubirile neachitate până la acest moment.

Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual" nu poate obține mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speță, că reclamanții nu au un drept la restituire care să-i îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul este fondat și îl va admite ca atare, în temeiul art. 312 cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu consecința modificării în tot a deciziei atacate și respingerii ca nefondat a apelului declarat de reclamanții F.A. și C.A. împotriva sentinței nr. 493 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, conform art. 296 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâții T.E., M.T., O.N., T.C., T.M. și T.M.A. împotriva Deciziei nr. 650 din 14 decembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Modifică în tot decizia atacată, în sensul că respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții F.A. și C.A. împotriva sentinței nr. 493 din 3 aprilie 2009 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 noiembrie 2010.