ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6390/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6390/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 10 septembrie 2002,

pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții C.V. și C.M.

au chemat în judecată pe pârâții A.P.A.P.S., Primăria comunei D., județul

Călărași și SC I. SA, solicitând ca aceștia să fie obligați să-i restituie în natură

și/sau măsuri reparatorii prin echivalent a imobilului proprietatea autorului

lor, situat în comuna D., județul Călărași, compus din teren în suprafață de

2000 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, respectiv imobilul „M.V.”, cu

utilajele cu această destinație, devenite imobile prin încorporare, și un

imobil cu două anexe edificat pe același teren.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 490 din 13 mai 2003, a admis excepția

inadmisibilității invocată de pârâta SC I. SA Călărași, și, în consecință, a respins

acțiunea ca inadmisibilă.

Instanța a reținut că

această excepție este întemeiată în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în

sensul că persoanele îndreptățite pot solicita, fie restituirea în natură a imobilelor,

fie măsuri reparatorii prin echivalent, pentru care este necesară urmarea unei proceduri

administrative distincte, în niciun caz neputându-se solicita ambele modalități

prevăzute de actul normativ enunțat.

S-a mai argumentat că

reclamanții au formulat acțiune în revendicare și nu contestație împotriva deciziilor

de restituire a imobilului, așa cum prevăd dispozițiile art. 24 din Legea nr.

10/2001, deși pârâta SC I. SA Călărași le-a comunicat acestora decizia din 2

iulie 2001, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a bunurilor

solicitate.

Prin decizia nr. 660/A

din 11 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru

cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de reclamanți și s-a anulat

sentința civilă sus-menționată, cu reținerea cauzei pentru evocarea fondului.

Obiectul cererii de chemare

în judecată, astfel după cum rezultă din acțiunea introductivă și din cererea completatoare

formulată la data de 10 august 2002, vizează revendicarea imobilului teren în suprafață

de 2000 m.p. și construcțiile edificate pe acesta („M.V.” și o construcție cu două

etaje) situate în comuna D., județul Călărași, precum și constatarea nulității absolute

a actului de înstrăinare a acestui imobil, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare

din 1994 încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător și SC I. SA, în calitate

de cumpărătoare.

Temeiul juridic indicat

de reclamanți îl constituie, în privința primului capăt de cerere, art. 1 și art.

20 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 480 din C. civ., iar în ceea ce privește

cel de-al doilea capăt de cerere, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În consecință, este fondat

primul motiv de apel, în sensul că prima instanță a reținut că este învestită cu

soluționarea cumulativă atât a cererii de restituire, cât și a cererii de acordare

a măsurilor reparatorii deși este evident, din modul de redactare a acțiunii, dar,

mai ales, din cererea precizatoare depusă la solicitarea instanței, la data de 4

martie 2003, că măsurile reparatorii erau solicitate doar în subsidiar.

Prin urmare, Curtea a

constatat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut, calificând

greșit acțiunea cu care era învestită.

De asemenea, asupra celui

de-al doilea capăt de cerere, cu privire la constatarea nulității absolute a actului

de înstrăinare, prima instanță nu s-a pronunțat.

Și celelalte critici formulate

prin motivele de apel sunt fondate.

Astfel, înscrisul de la

fila 99 din dosarul primei instanțe, denumit de SC I. SA decizia din 2 iulie 2001

nu poate avea valoarea unei decizii, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul

că nu cuprinde „oferta de restituire prin echivalent”.

Și argumentul final al

apelanților este corect, întrucât Legea nr. 10/2001 nu poate îngrădi dreptul unei

persoane de a formula o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 486/A din 11 martie 2004, evocând fondul, a respins acțiunea completată, formulată

de reclamanții C.V. și C.M., ca nefondată.

În motivare, instanța

de apel a reținut următoarele:

Sub aspect procedural,

Curtea s-a considerat învestită cu o cerere în anulare a contractului de vânzare-cumpărare

din 1994, pentru reaua-credință a părților la data încheierii contractului [art.

46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] și, subsecvent, cu o cerere în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 din C. civ., ca mijloc procedural de asigurare a repunerii

părților în situația anterioară (prin restituirea în natură a imobilului).

Ordinea capetelor de cerere

rezultă implicit din modalitatea de formulare a pretenției deduse judecății (în

fața primei instanțe), dar și explicit din cuprinsul cererii de apel.

Sub aspectul dispozițiilor

de drept material care reglementează pretențiile reclamanților, Curtea a analizat

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin

prisma dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care materializează

prin conținutul lor, în mod expres, excepția de la principiul resoluto jure dantis,

resolvitur jus accipientis, respectiv păstrarea actului subsecvent cu titlu oneros

încheiat de subdobânditorul de bună-credință.

În condițiile în care

art. 1899 alin. (2) din C. civ. instituie prezumția de bună-credință, Curtea a considerat

că reclamanților le revenea sarcina dovedirii relei-credințe a pârâților în una

dintre formele care să conducă la nulitatea contractului, conivența frauduloasă,

motiv de nulitate absolută sau reaua-credință a subdobânditorului, motiv de nulitate

a actului subsecvent, pe temeiul principiului din materia efectelor nulității contractului

sus enunțat.

În ceea ce privește capătul

de cerere referitor la revendicarea imobilului, ca modalitate concretă de repunere

a părților în situația anterioară, Curtea a constatat că este nefondat, întrucât,

în cazul în care ambele părți dețin titluri de proprietate, preferabilitatea unuia

față de celălalt s-a rezolvat prin însăși dispoziția legii [art. 46 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001].

Menținerea judiciară a

actului de înstrăinare a bunului altuia, ipso iure consolidează transmiterea dreptului

de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului.

Un asemenea efect este

de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat prin compararea

titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării.

Această operațiune vizează,

exclusiv, situația când ambele părți ale revendicării produc titluri derivate, care

emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură (raport) între ele.

Or, în speță, titlurile

invocate de părți sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată, mai

întâi, pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului

iar, apoi, pe intervenția actului de preluare la stat și, prin convenție, înstrăinarea

lui către pârâta-subdobânditoare.

În ceea ce privește susținerea

apelanților-reclamanți, conform cărora acțiunea în revendicare are caracter complex,

vizând atât restituirea în natură, cât și restituirea prin echivalent, Curtea nu

o poate primi, întrucât de esența acțiunii în revendicare este ideea întemeierii

ei pe însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu (art. 480 din C.

civ.).

Prin urmare, reclamanții

nu pot solicita, prin acest mijloc procedural fundamentat pe dispoziția de drept

material a art. 480 din C. civ., decât restituirea în natură a imobilului.

Pe acest temei de drept,

nu poate fi considerată admisibilă nicio altă cerere subsidiară, care să aibă ca

obiect obținerea unor măsuri reparatorii pentru asigurarea repunerii părților în

situația anterioară.

Curtea a constatat că

cele două pretenții ale reclamanților, formulate în raport de subsidiaritate una

față de cealaltă, nu pot ființa decât ca cereri distincte, cu regim juridic strict

determinat, întrucât dreptul comun conferă temeiuri de drept diferite (art. 480

din C. civ., acțiunea în revendicare și principiile răspunderii civile delictuale,

acțiunea în reparațiune civilă, ultima în condiții de prescriptibilitate a dreptului

la acțiune).

Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă

nr. 3915 din 14 aprilie 2006, a respins excepția de necompetență materială în ceea

ce privește soluționarea recursului, formulată de intimata SC I. SA; a admis recursul

declarat de reclamanți, a casat decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis-o spre rejudecare aceleiași curți

de apel, cu următoarea motivare:

Instanța de apel și-a

încălcat propria decizie de casare cu reținere câtă vreme a apreciat că este învestită

cu o acțiune în revendicare a imobilului, întemeiată exclusiv pe art. 480 din C.

civ., în loc să observe că, pentru acest capăt de cerere principal al acțiunii,

reclamanții au indicat, ca temei juridic, art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001

cu referire la art. 480 din C. civ. și, în subsidiar, au solicitat și măsuri reparatorii

prin echivalent, dacă nu este posibilă retrocedarea bunului.

Respingând cererea de

restituire în natură a imobilului în litigiu analizată numai din punctul de vedere

al acțiunii în revendicare, fără o examinare din perspectiva dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și nu a evocat fondul.

Astfel, se impunea verificarea

modului de preluare a imobilului de către stat, caracterul preluării, legalitatea

titlului statului în raport și de art. 6 din Legea nr. 213/1998 și apoi împrejurările

în care statul a înstrăinat bunul, deținut în prezent, doar parțial, de intimata

SC I. SA.

De asemenea, trebuia să

se verifice dacă se impunea acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent solicitate

în subsidiar.

Fără verificarea aspectelor

menționate, ce au implicații și asupra legalității înstrăinării imobilului în litigiu,

instanța de apel a respins nelegal și capătul de cerere privind constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pe motiv că nu s-a făcut dovada relei-credințe

a cocontractanților, de către reclamanți.

Este evident că recurenții-reclamanți

au urmărit, prin acțiune, în principal, restituirea în natură a imobilului în condițiile

Legii nr. 10/2001 deoarece, la notificările adresate intimatelor-pârâte, acestea

nu au emis dispoziția motivată prevăzută de lege, or, instanța de apel nu s-a pronunțat

în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată.

Ca urmare, Înalta Curte

a admis recursul reclamanților C.V. și C.M., a casat decizia instanței de apel și

a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecare.

În rejudecare, Curtea

de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie,

prin decizia civilă nr. 321/A din 17 mai 2007, evocând fondul, a respins, a nefondată,

acțiunea completată, formulată de reclamanții C.V. și C.M., pentru aceleași considerente

ca și cele din decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curții de Apel București.

Prin decizia civilă

nr. 2786 din 7 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a admis recursul reclamanților, a casat decizia nr. 321/A

din 17 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza

spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel, pentru argumentele ce succed:

Prima critică privind

menținerea, în rejudecare, a unui cadru procesual stabilit greșit în raport de cererea

introductivă a reclamanților, astfel cum a fost completată, a fost primită de instanța

supremă.

În speță, reclamanții

au învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 1 și art. 20

din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 480 din C. civ. și, în subsidiar, au solicitat

și măsuri reparatorii prin echivalent, dacă nu este posibilă restituirea în natură

a bunului.

Instanța de apel a apreciat

greșit că este învestită cu o cerere de anulare a contractului de vânzare-cumpărare

din 1994 pentru reaua credință a părților contracte și, în subsidiar, cu o cerere

în revendicare conform dispozițiilor art. 480 din C. civ., menținând, practic, cadrul

procesual stabilit prin decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, deși, prin decizia de casare din 14 aprilie 2006, instanța

supremă a dat îndrumări, obligatorii pentru instanța de rejudecare, pe acest aspect.

Respingând cererea de

restituire în natură a imobilului analizată numai din punctul de vedere al acțiunii

în revendicare, fără o examinare și din perspectiva Legii nr. 10/2001, instanța

de apel a pronunțat o a doua hotărâre nelegală, neevocând fondul pricinii.

Fără verificarea tuturor

aspectelor menționate în decizia de casare, Curtea de Apel a respins, nelegal, și

capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare

din 1994 și nu a analizat dacă se impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent,

solicitate în subsidiar.

Față de cele de mai sus,

s-a constatat că instanța de apel, în motivarea soluției de respingere a acțiunii,

a copiat, în parte, considerentele din decizia nr. 486/A/2004 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă, decizie casată de instanța supremă, ignorând îndrumările

obligatorii date de Înalta Curte, prin decizia de casare.

Curtea de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă

nr. 615/A din 24 noiembrie 2009, în evocarea fondului, a admis excepția lipsei calității

procesuale pasive a pârâtei Primăria Comunei D., județul Călărași.

A respins acțiunea formulată

de reclamanții C.V. și C.M. în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată

împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului pe capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului

situat în comuna Dorobanțu, județul Călărași.

S-a respins acest capăt

de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea

Activelor Statului, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă.

S-a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute

a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între Fondul Proprietății

de Stat și SC I. SA, ca nefondată.

S-a respins, ca nefondată,

cererea de restituire în natură a imobilului situat în comuna D., județul Călărași,

formulată de reclamanții C.V. și C.M. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA.

S-a admis, în parte, cererea

de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, privind acordarea de măsuri reparatorii.

A fost obligată pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită dispoziție prin care

să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanților

pentru imobilul intitulat „M.V.”, format din 2000 m.p. teren identificat conform

raportului de expertiză întocmit de expert S.E. și construcțiile edificate pe acesta,

identificate conform raportului de expertiză întocmit de expert A.V., imobil evaluat

la 963.618 lei (RON).

S-a respins cererea referitoare

la acordarea măsurilor reparatorii pentru utilaje, ca nefondată.

S-a respins cererea de

constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat

între Fondul Proprietății de Stat și SC I. SA, ca neîntemeiată.

A fost obligată pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la 3.100 RON cheltuieli de judecată

către reclamanți.

S-a respins, ca neîntemeiată,

cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta SC I. SA.

Pentru a pronunța această

decizie, Curtea a reținut că, potrivit certificatului din 17 februarie 1994 eliberat

de Filiala Arhivelor Statului Călărași și procesului-verbal de inventar din 14

iunie 1948 întocmit de Comisia de naționalizare, coroborate cu contractul de vânzare-cumpărare

autentificat în 1942, transcris la data de 21 septembrie 1942 în registrul de transcripțiuni

al Judecătoriei Ialomița, de la C.V., autorul reclamanților, a fost preluat, în

temeiul Legii nr. 119/1948, un imobil compus din teren și construcții (împreună

cu utilajele specifice activității de morărit și prese de ulei); temeiul de drept

al preluării acestor bunuri rezultă din adresa din 15 octombrie 1993 eliberată de

Filiala Arhivelor Statului Călărași. Calitatea de moștenitori a reclamanților, de

pe urma defunctului C.V. și a soției acestuia, a fost făcută cu certificatul de

moștenitor din 10 aprilie 2001.

Acest imobil identificat

prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză (teren și două construcții) se regăsește,

în prezent, în patrimoniul pârâtei SC I. SA, aspect necontestat de aceasta; această

societate comercială era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001, conform certificatului de înscriere de mențiuni aflat la dosar.

Astfel cum rezultă din

adresa din 9 iulie 2001 eliberată de SC I. SA, imobilul moară de cereale, utilaje

și obiecte de inventar specifice activității de morărit împreună cu suprafața de

2126,20 m.p. teren, toate situate în comuna D., județul Călărași, au fost preluate

în patrimoniul acestei pârâte, prin contractul de vânzare-cumpărare 1994 încheiat

cu Fondul Proprietății de Stat.

Reclamanții au susținut

că acest contract de vânzare-cumpărare de acțiuni este lovit de nulitate absolută

întrucât atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de rea-credință și aceasta

deoarece, încă din anul 1991, au solicitat Primăriei comunei D. (cererea din 17

martie 1991) restituirea terenului și a construcției edificate pe acesta.

Sub aspectul termenului

de prescripție a cererii de constatare nulitate absolută a acestui contract, în

raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată,

Curtea a reținut că cererea completatoare, având dată de înregistrare, la Tribunalul

București, secția a III-a civilă, 1 august 2002, a fost formulată în termen, astfel

că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, cu referire la acest capăt

de cerere, ca nefondată.

Pe fondul acestei cereri,

Curtea a reținut că reclamanții nu au răsturnat prezumția de valabilitate a cauzei

acestui contract prevăzută de art. 967 din C. civ., deși sarcina probei le revenea

conform art. 1169 din C. civ.

Împrejurarea că, prin

cererea înregistrată sub nr. 1955 din 17 martie 1991, la Primăria comunei D., aceștia

au solicitat restituirea imobilului în temeiul legii fondului funciar, nu conduce

la concluzia că pârâta SC I. SA și fostul Fond al Proprietății de Stat au fost de

rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Curtea a avut în vedere

împrejurarea că, din adresa din 18 septembrie 2009 eliberată de Primăria comunei

D., rezultă că acest imobil nu s-a aflat la dispoziția Comisiei de fond funciar

în vederea retrocedării, iar soluția dată cererii din 17 martie 1991 nu a fost atacată

de reclamanți.

Reclamanții nu au făcut

dovada că imobilul intră în sfera de reglementare a Legii fondului funciar pentru

a se prevala de efectele cererii formulate în temeiul acestei legi; mai mult, din

înscrisurile de la dosar rezultă ca imobilul în litigiu face obiectul de reglementare

al Legii nr. 10/2001, lege specială de restituire în natură sau prin echivalent

a imobilelor preluate prin Legea nr. 119/1948.

Astfel, Curtea a respins

cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

1994 încheiat între F.P.S. și SC I. SA, ca neîntemeiată.

Examinând cererea de restituire

în natură prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că, în speță,

sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art.

29 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul solicitat de reclamanți este evidențiat

în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, care nu intră în categoria

celor prevăzute de art. 21, astfel că au dreptul la despăgubiri în condițiile legii

speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, corespunzător valorii

de piață, măsuri reparatorii care vor fi propuse de instituția publică ce a efectuat

privatizarea, respectiv pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Sub aspectul îndeplinirii,

de către reclamanți, a obligației de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001,

Curtea a reținut că aceștia au transmis, prin executorul judecătoresc Casagranda-Stana

Anton, notificarea din 14 octombrie 2001 către fosta Autoritate pentru Privatizarea

și Administrarea Participațiilor Statului, prin care au solicitat restituirea în

natură a terenului în suprafață de 200 m.p. și a două construcții, respectiv moara

„V.” și un imobil compus din două camere și dependințe.

În această notificare

nu au fost menționate și utilajele precizate în cererea de chemare în judecată,

astfel că cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru acestea a fost respinsă;

Curtea a reținut și împrejurarea că, din raportul de expertiză tehnică în construcții,

a rezultat că aceste utilaje nici nu mai există fizic, iar, potrivit dispozițiilor

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, pentru utilajele

și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul

nu se pot acorda măsuri reparatorii atunci când acestea au fost înlocuite, casate

sau distruse.

În raport de dispozițiile

art. 29 din Legea nr. 10/2001 și de soluția dată cererii de constatare a nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994, Curtea a reținut că restituirea

în natură a imobilului nu este posibilă în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel

că această cerere formulată în contradictoriu cu pârâta care deține imobilul, SC

I. SA, a fost respinsă, ca nefondată.

Față de pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului, cererea de restituire în natură a imobilului

a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală

pasivă, având în vedere că această pârâtă nu se află în posesia bunului solicitat

și nici nu are competența conferită de Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune

restituirea în natură a bunurilor evidențiate în patrimoniul societăților comerciale

privatizate prin intermediul său.

În temeiul dispozițiilor

art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, pârâta Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziție prin

care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamanților,

pentru imobilul în litigiu.

Acțiunea formulată în

contradictoriu cu pârâta Primăria comunei D. a fost respinsă ca fiind formulată

în contradictoriu cu o persoană care nu justifică legitimare procesuală pasivă cu

referire la niciunul dintre capetele de cerere care au făcut obiectul învestirii

instanței, întrucât această pârâtă nu este deținătorul imobilului și nici entitatea

învestită, potrivit Legii nr. 10/2001 republicată și modificată, cu soluționarea

notificării.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a obligat-o pe pârâta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului la 3.100 RON cheltuieli de judecată, către reclamanți,

reprezentând onorariile de expertiză avansate de aceștia (2.100 RON) și onorariu

de avocat 1.000 RON (reprezentând o parte din onorariul achitat cu chitanța din

15 decembrie 2008 eliberată de Cabinetul de Avocat „P.A.”), proporțional cu pretențiile

admise.

Cererea formulată de pârâta

SC I. SA de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă întrucât la dosar

nu s-au depus dovezi referitoare la cuantumul acestora.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o

pentru următoarele motive:

nu poate face obiectul de analiză al instanței de judecată, despăgubirile urmând

a fi stabilite prin decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor,

în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ulterior putând fi cenzurat

de către instanța de contencios administrativ.

Evaluarea făcută prin

expertiza tehnică în cadrul procedurii contestației întemeiate pe dispozițiile

art. 26 din Legea nr. 10/2001 e provizorie și nu leagă Comisia Centrala în procedura

stabilită prin art. 16 alin. (1)-alin. (2), finalizată prin emiterea raportului

de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate

titlurile de despăgubire.

Este obligatoriu să se

facă dovada parcurgerii procedurii reglementate de aceste dispoziții legale, pentru

a nu se încalca competențele și cadrul legal expres prevăzut de art. 29 din Legea

nr. 10/2001, republicată, art. 16 alin. (1), alin. (2), alin. (7), alin. (8), Titlul

VII, Capitolul V, din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plații despăgubirilor

aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

tehnică imobiliară privind M.V., două șoproane și anexa formată din doua camere,

valoarea totală de 928.010 RON este o valoare tehnică determinată în baza fișelor

din Cataloagele pentru reevaluarea clădirilor și construcțiilor din industria alimentară,

aprobate de Comisia Centrală pentru inventarierea și reevaluarea fondurilor fixe.

Conform legislației în

vigoare, valoarea imobilelor preluate în mod abuziv se stabilește potrivit valorii

de piață de la data soluționării notificării, valoare stabilită potrivit standardelor

internaționale de evaluare.

Potrivit acestor standarde

editate de

Comitetul pentru Standarde

Internaționale, I.V.S.C., valoare de piață este „suma estimată pentru care o proprietate

va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât,

într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare,

în care părțile implicate au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângeri”.

Având în vedere acest

lucru, expertul trebuie să reconsidere valoarea obiectivului supus expertizei și

să propună o valoare apropiată unei tranzacții de acest gen, efectuată în zonă.

la faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra

imobilului ce face obiectul notificării, la data preluării abuzive.

Sarcina probei proprietății

și a deținerii legale a acesteia, la momentul deposedării abuzive, revine persoanei

care se pretinde a fi îndreptățită, în conformitate cu prevederile art. 3 lit.

a) și ale art. 22 din Legea nr. 10/2001.

Recurenții-reclamanți

nu au făcut dovada dreptului de proprietate, deși sarcina probei le revenea.

nelegal, instanța de apel a obligat pe pârâtă, în temeiul art. 274 din C. proc.

civ., la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului nu poate fi acuzată de rea credință sau de comportare

neglijentă, manifestate în desfășurarea procesului soluționat prin hotărârile recurate.

Mai mult decât atât, Autoritatea

pentru Valorificarea Activelor Statului și-a executat obligațiile legale, iar cheltuielile

de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare,

ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului.

Recurenta a solicitat

admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate și menținerea sentinței

nr. 490 din 13 mai 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul

respingerii acțiunii intimaților-reclamanți.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ.

Analizând decizia recurată

din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente:

de recurentă, în speță, instanța avea posibilitatea să stabilească nivelul despăgubirilor

în limitele căruia reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent,

față de data introducerii acțiunii, 18 iunie 2002, anterioară intrării în vigoare

a Legii nr. 247/2005.

Instanța a fost învestită

tocmai determinat de faptul că recurenta a refuzat să-și îndeplinească obligația

de a soluționa notificarea ce i-a fost adresată în termen legal (notificarea

din 4 octombrie 2001 Dosar 4555/2002), de către reclamanți, în urma demersurilor

efectuate de aceștia pentru a determina unitatea deținătoare a imobilului în litigiu

și răspunsului primit în acest sens de la pârâtele Primăria comunei D. și SC I.

SA, la rândul lor sesizate cu notificări formulate în termenul legal.

S-a ajuns, în consecință,

ca, pe cale judecătorească, să se stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul

acestora potrivit expertizei efectuate în cauză.

Prin art. 16 alin.

(1) din Cap.V, Titlul VII, al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative

pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile emise

de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare

sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale învestite cu soluționarea

notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire,

însoțite de documentația necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale,

pe județe, conform eșalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data

intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În cuprinsul alin.

(2) din același articol se menționează că notificările formulate potrivit prevederilor

Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până

la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de

proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite

cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele

conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de

acordare a despăgubirilor și de documentația necesară, în termen de 30 de zile de

la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispozițiilor, ori, după caz, a ordinelor.

După cum rezultă din cele

două alineate, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau

deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea

în cuprinsul unor dispoziții sau decizii a sumelor ce urma a fi acordate ca despăgubire,

ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, și notificările care nu erau încă

soluționate într-o asemenea modalitate și care se predau Secretariatului Comisiei

Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor [conform

alin. (2)].

Din perspectiva reglementării

de ansamblu a celor două alineate a art. 16, prin „notificări soluționate până la

data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005”, nu pot fi înțelese decât cele pe

baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care

au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul

lor, neatacate în instanță, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001,

în forma anterioară modificării,

Ca atare, deciziile sau

dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestație, nu pot fi trimise Secretariatului

Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul

legalității și temeiniciei.

În măsura în care contestațiile

formulate împotriva notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a actului

normativ sus menționat privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza

principiului plenitudinii de competență, instanțele se vor pronunța și asupra acestor

aspecte, în limitele învestirii lor.

În același sens, prin

decizia nr. 52 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs

în interesul legii, și obligatorie potrivit art. 329 din C. proc. civ., s-a stabilit

că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura

administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor

emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea

nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Lipsa răspunsului unității

deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează

cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat

de instanță (în acest sens, considerentele deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată

în interesul legii).

Astfel, chiar dacă pârâta

Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a emis dispoziție de soluționare

a notificării formulate de reclamanți, lipsa răspunsului acesteia echivalează cu

un refuz de restituire, iar acțiunea solicitanților are valoarea unei contestații

împotriva acestui refuz.

Cum cererea de chemare

în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și

față de cele menționate mai sus, referitor la inaplicabilitatea art. 16 și urm.

din Legea nr. 247/2005, deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în

vigoare a acestui act normativ, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001,

astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în baza plenitudinii de competență,

instanța avea posibilitatea și obligația, la cererea părții, de a evalua limitele

despăgubirilor cuvenite reclamanților, care li se vor acorda în condițiile legii

speciale de stabilire și plată, sens în care a decis și instanța de apel.

Pe de altă parte, sunt

pe deplin aplicabile prevederile art. 13 lit. a) din Capitolul III, Titlul VII al

Legii nr. 247/2005, potrivit cărora stabilirea cuantumului final al despăgubirilor

se face de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru,

care are, ca principală atribuție, emiterea deciziilor referitoare la acordarea

titlurilor de despăgubire.

Ca atare, nivelul despăgubirilor

stabilit potrivit expertizei încuviințate de instanță nu este definitiv, acesta

urmând a fi determinat de Comisia centrală.

Prin urmare, nu se poate

considera că, prin soluția adoptată de instanța de apel, au fost nesocotite prevederile

legii noi indicate în cererea de recurs [art. 16 alin. (1), alin. (2), alin. (7),

alin. (8) din Titlul VII, Capitolul V, Legea nr. 247/2005; art. 29 din Legea

nr. 10/2001) și nici atribuțiile Comisiei centrale.

De altfel, art. 16 alin.

(8) din Lege se referă la o situație care nu este incidentă în speță, și anume la

măsuri reparatorii prin echivalent propuse în condițiile art. 6 alin. (4) și

art. 32 din Legea nr. 10/2001 republicată, și anume pentru utilaje și instalații

evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate sau pentru construcții

demolate. Cum deja s-a arătat, prin decizia recurată, s-a respins cererea reclamanților

de acordare a măsurilor reparatorii pentru utilajele aferente imobilului pretins,

iar construcțiile pentru care s-a dispus obligarea pârâtei la efectuarea propunerii

de despăgubiri nu reprezintă imobile demolate, ci bunuri deținute de pârâta SC

I. SA.

Cât privește încălcarea

art. 29 din Legea nr. 10/2001, recurenta nu a arătat argumentele pentru care instanța

de apel ar fi procedat la încălcarea acestui text de lege, astfel încât prezenta

instanță nu a avut în vedere și această susținere, care se circumscrie unui simplu

enunț al textului de lege, iar nu într-o veritabilă critică de nelegalitate.

la evaluarea imobilului, prin expertiză, care ar viza o valoare tehnică, iar nu

valoarea de piață, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, cu

consecința încălcării criteriului de evaluare prevăzut în art. 29 din Legea nr.

10/2001, nu sunt întemeiate.

Răspunzând la obiecțiunile

formulate în apel, în acest sens, de către pârâtă, expertul a explicat că suma stabilită

pentru imobilul în litigiu reprezintă valoarea de piață a bunului, iar nu valoarea

tehnică, respectându-se, astfel, criteriul legal.

De asemenea, în raport,

se precizează, pe lângă caracteristicile tehnice ale imobilului, elemente care nu

țin de aceste caracteristici, ci reprezintă coeficienți de corecție privind amplasarea

în zonă, individualizarea în cadrul zonei și cei în funcție de raportul cerere și

ofertă a pieței imobiliare și care determină valoarea finală a bunului.

În plus, faptul că expertul

nu a avut în vedere tranzacții încheiate pentru imobile asemănătoare din zona și

cu destinația celui în discuție a fost determinat de inexistența unor asemenea acte

juridice la data expertizei, după cum a arătat acesta în răspunsul la obiecțiunile

formulate de pârâtă.

Or, inexistența unor asemenea

tranzacții nu poate fi un impediment la stabilirea valorii de circulație a imobilului,

calculată prin alte metode, întrucât ar însemna ca reclamanții, în absența oricărei

culpe, să nu poată cunoaște, cel puțin estimativ, întinderea dreptului lor la despăgubiri,

ceea ce ar afecta, în final, dreptul lor de acces la justiție, recunoscut de lege

și de documentele internaționale, sub toate aspectele cu care aceștia au învestit

instanța de judecată (art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului).

Prin urmare, nu se poate

constata că expertul nu ar fi stabilit valoarea de piață a imobilului, încălcând,

astfel, dispozițiile legale în materie privind limitele despăgubirilor cuvenite

reclamanților.

dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, de către reclamanți, nu mai

pot fi analizate de această instanță față de actuala structură a recursului, care

nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în

cauză, prin abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 din C.

proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Or, instanța de apel a

reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților, C.V., în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 1942, transcris în data de 21

septembrie 1942, în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Ialomița, fiind

preluat de la acesta, în temeiul Legii nr. 119/1948, potrivit certificatului

din 17 februarie 1994 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Călărași și procesului

verbal de inventar din 14 iunie 1948 întocmit de Comisia de naționalizare.

Cum dovada dreptului de

proprietate în persoana autorului reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost

reținută, în fapt, de Curte, potrivit probelor menționate mai sus, recurenta nu

mai poate susține cu succes, în această fază procesuală, faptul că nu s-ar fi probat

acest drept.

referitor la greșita stabilire a cheltuielilor de judecată, în sarcina recurentei,

nu este fondat.

Art. 274 din C. proc.

civ. prevede, expres, că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să plătească aceste cheltuieli.

Or, pârâta a pierdut procesul

în apel, astfel încât obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către adversarul

care a obținut o soluție favorabilă este întemeiată.

Pe de altă parte, la baza

obligației de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală, iar,

în speță, aceasta subzistă deoarece pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală de

a se pronunța asupra notificării ce i-a fost adresată încă din 4 octombrie 2001,

până la sesizarea instanței și nici ulterior.

Cât privește dovedirea

cheltuielilor de judecată în cuantumul stabilit de instanța de apel, această chestiune

supune dezbaterii tot probele pe care se întemeiază cererea privind acordarea cheltuielilor

respective, ceea ce nu mai este posibil pentru argumentele prezentate la motivul

3 de recurs.

Având în vedere aceste

considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o corectă

interpretare și aplicare a textelor legale în materie deja analizate, astfel încât,

în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă,

ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același Cod.

În baza art. 316 cu referire

la art. 298 și 274 din C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata sumei de

900 RON cheltuieli de judecată în recurs, către intimații reclamanți, reprezentând

onorariu de avocat conform chitanței din 10 noiembrie 2010 emisă de C.I.A. „P.A.”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului

împotriva deciziei civile nr. 615 A din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentă la

plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.