ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6390/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 10 septembrie 2002, pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamanții C.V. și C.M. au chemat în judecată pe pârâții A.P.A.P.S., Primăria comunei D., județul Călărași și SC I. SA, solicitând ca aceștia să fie obligați să-i restituie în natură și/sau măsuri reparatorii prin echivalent a imobilului proprietatea autorului lor, situat în comuna D., județul Călărași, compus din teren în suprafață de 2000 m.p. și construcțiile edificate pe acesta, respectiv imobilul „M.V.”, cu utilajele cu această destinație, devenite imobile prin încorporare, și un imobil cu două anexe edificat pe același teren. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 490 din 13 mai 2003, a admis excepția inadmisibilității invocată de pârâta SC I. SA Călărași, și, în consecință, a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Instanța a reținut că această excepție este întemeiată în raport de dispozițiile Legii nr. 10/2001, în sensul că persoanele îndreptățite pot solicita, fie restituirea în natură a imobilelor, fie măsuri reparatorii prin echivalent, pentru care este necesară urmarea unei proceduri administrative distincte, în niciun caz neputându-se solicita ambele modalități prevăzute de actul normativ enunțat. S-a mai argumentat că reclamanții au formulat acțiune în revendicare și nu contestație împotriva deciziilor de restituire a imobilului, așa cum prevăd dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, deși pârâta SC I. SA Călărași le-a comunicat acestora decizia din 2 iulie 2001, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a bunurilor solicitate.

Prin decizia nr. 660/A din 11 decembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a admis apelul declarat de reclamanți și s-a anulat sentința civilă sus-menționată, cu reținerea cauzei pentru evocarea fondului. Obiectul cererii de chemare în judecată, astfel după cum rezultă din acțiunea introductivă și din cererea completatoare formulată la data de 10 august 2002, vizează revendicarea imobilului teren în suprafață de 2000 m.p. și construcțiile edificate pe acesta („M.V.” și o construcție cu două etaje) situate în comuna D., județul Călărași, precum și constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare a acestui imobil, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între F.P.S., în calitate de vânzător și SC I. SA, în calitate de cumpărătoare.

Temeiul juridic indicat de reclamanți îl constituie, în privința primului capăt de cerere, art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001, precum și art. 480 din C. civ., iar în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere, art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În consecință, este fondat primul motiv de apel, în sensul că prima instanță a reținut că este învestită cu soluționarea cumulativă atât a cererii de restituire, cât și a cererii de acordare a măsurilor reparatorii deși este evident, din modul de redactare a acțiunii, dar, mai ales, din cererea precizatoare depusă la solicitarea instanței, la data de 4 martie 2003, că măsurile reparatorii erau solicitate doar în subsidiar. Prin urmare, Curtea a constatat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra a ceea ce i s-a cerut, calificând greșit acțiunea cu care era învestită.

De asemenea, asupra celui de-al doilea capăt de cerere, cu privire la constatarea nulității absolute a actului de înstrăinare, prima instanță nu s-a pronunțat. Și celelalte critici formulate prin motivele de apel sunt fondate. Astfel, înscrisul de la fila 99 din dosarul primei instanțe, denumit de SC I. SA decizia din 2 iulie 2001 nu poate avea valoarea unei decizii, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu cuprinde „oferta de restituire prin echivalent”. Și argumentul final al apelanților este corect, întrucât Legea nr. 10/2001 nu poate îngrădi dreptul unei persoane de a formula o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 486/A din 11 martie 2004, evocând fondul, a respins acțiunea completată, formulată de reclamanții C.V.

și C.M., ca nefondată. În motivare, instanța de apel a reținut următoarele: Sub aspect procedural, Curtea s-a considerat învestită cu o cerere în anulare a contractului de vânzare-cumpărare din 1994, pentru reaua-credință a părților la data încheierii contractului [art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001] și, subsecvent, cu o cerere în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 din C. civ., ca mijloc procedural de asigurare a repunerii părților în situația anterioară (prin restituirea în natură a imobilului). Ordinea capetelor de cerere rezultă implicit din modalitatea de formulare a pretenției deduse judecății (în fața primei instanțe), dar și explicit din cuprinsul cererii de apel.

Sub aspectul dispozițiilor de drept material care reglementează pretențiile reclamanților, Curtea a analizat cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare prin prisma dispozițiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care materializează prin conținutul lor, în mod expres, excepția de la principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis, respectiv păstrarea actului subsecvent cu titlu oneros încheiat de subdobânditorul de bună-credință. În condițiile în care art. 1899 alin. (2) din C. civ. instituie prezumția de bună-credință, Curtea a considerat că reclamanților le revenea sarcina dovedirii relei-credințe a pârâților în una dintre formele care să conducă la nulitatea contractului, conivența frauduloasă, motiv de nulitate absolută sau reaua-credință a subdobânditorului, motiv de nulitate a actului subsecvent, pe temeiul principiului din materia efectelor nulității contractului sus enunțat.

În ceea ce privește capătul de cerere referitor la revendicarea imobilului, ca modalitate concretă de repunere a părților în situația anterioară, Curtea a constatat că este nefondat, întrucât, în cazul în care ambele părți dețin titluri de proprietate, preferabilitatea unuia față de celălalt s-a rezolvat prin însăși dispoziția legii [art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001]. Menținerea judiciară a actului de înstrăinare a bunului altuia, ipso iure consolidează transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul subdobânditorului. Un asemenea efect este de esența contractului de vânzare-cumpărare și nu poate fi anihilat prin compararea titlurilor, ca simplă ipoteză de probațiune a revendicării.

Această operațiune vizează, exclusiv, situația când ambele părți ale revendicării produc titluri derivate, care emană de la autori diferiți și care sunt fără vreo legătură (raport) între ele. Or, în speță, titlurile invocate de părți sunt, în succesiunea lor, într-o strânsă legătură, bazată, mai întâi, pe existența unui autor comun care a transmis derivat proprietatea bunului iar, apoi, pe intervenția actului de preluare la stat și, prin convenție, înstrăinarea lui către pârâta-subdobânditoare. În ceea ce privește susținerea apelanților-reclamanți, conform cărora acțiunea în revendicare are caracter complex, vizând atât restituirea în natură, cât și restituirea prin echivalent, Curtea nu o poate primi, întrucât de esența acțiunii în revendicare este ideea întemeierii ei pe însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu (art. 480 din C. civ.).

Prin urmare, reclamanții nu pot solicita, prin acest mijloc procedural fundamentat pe dispoziția de drept material a art. 480 din C. civ., decât restituirea în natură a imobilului. Pe acest temei de drept, nu poate fi considerată admisibilă nicio altă cerere subsidiară, care să aibă ca obiect obținerea unor măsuri reparatorii pentru asigurarea repunerii părților în situația anterioară. Curtea a constatat că cele două pretenții ale reclamanților, formulate în raport de subsidiaritate una față de cealaltă, nu pot ființa decât ca cereri distincte, cu regim juridic strict determinat, întrucât dreptul comun conferă temeiuri de drept diferite (art. 480 din C. civ., acțiunea în revendicare și principiile răspunderii civile delictuale, acțiunea în reparațiune civilă, ultima în condiții de prescriptibilitate a dreptului la acțiune).

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia civilă nr. 3915 din 14 aprilie 2006, a respins excepția de necompetență materială în ceea ce privește soluționarea recursului, formulată de intimata SC I. SA; a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis-o spre rejudecare aceleiași curți de apel, cu următoarea motivare: Instanța de apel și-a încălcat propria decizie de casare cu reținere câtă vreme a apreciat că este învestită cu o acțiune în revendicare a imobilului, întemeiată exclusiv pe art. 480 din C. civ., în loc să observe că, pentru acest capăt de cerere principal al acțiunii, reclamanții au indicat, ca temei juridic, art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001 cu referire la art. 480 din C. civ.

și, în subsidiar, au solicitat și măsuri reparatorii prin echivalent, dacă nu este posibilă retrocedarea bunului. Respingând cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu analizată numai din punctul de vedere al acțiunii în revendicare, fără o examinare din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală și nu a evocat fondul. Astfel, se impunea verificarea modului de preluare a imobilului de către stat, caracterul preluării, legalitatea titlului statului în raport și de art. 6 din Legea nr. 213/1998 și apoi împrejurările în care statul a înstrăinat bunul, deținut în prezent, doar parțial, de intimata SC I. SA. De asemenea, trebuia să se verifice dacă se impunea acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent solicitate în subsidiar.

Fără verificarea aspectelor menționate, ce au implicații și asupra legalității înstrăinării imobilului în litigiu, instanța de apel a respins nelegal și capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pe motiv că nu s-a făcut dovada relei-credințe a cocontractanților, de către reclamanți. Este evident că recurenții-reclamanți au urmărit, prin acțiune, în principal, restituirea în natură a imobilului în condițiile Legii nr. 10/2001 deoarece, la notificările adresate intimatelor-pârâte, acestea nu au emis dispoziția motivată prevăzută de lege, or, instanța de apel nu s-a pronunțat în limitele învestirii sale prin cererea de chemare în judecată. Ca urmare, Înalta Curte a admis recursul reclamanților C.V.

și C.M., a casat decizia instanței de apel și a trimis cauza aceleiași instanțe, pentru rejudecare. În rejudecare, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 321/A din 17 mai 2007, evocând fondul, a respins, a nefondată, acțiunea completată, formulată de reclamanții C.V. și C.M., pentru aceleași considerente ca și cele din decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curții de Apel București.

Prin decizia civilă nr. 2786 din 7 mai 2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul reclamanților, a casat decizia nr. 321/A din 17 mai 2007 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași curți de apel, pentru argumentele ce succed: Prima critică privind menținerea, în rejudecare, a unui cadru procesual stabilit greșit în raport de cererea introductivă a reclamanților, astfel cum a fost completată, a fost primită de instanța supremă. În speță, reclamanții au învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe art. 1 și art. 20 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 480 din C. civ.

și, în subsidiar, au solicitat și măsuri reparatorii prin echivalent, dacă nu este posibilă restituirea în natură a bunului. Instanța de apel a apreciat greșit că este învestită cu o cerere de anulare a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 pentru reaua credință a părților contracte și, în subsidiar, cu o cerere în revendicare conform dispozițiilor art. 480 din C. civ., menținând, practic, cadrul procesual stabilit prin decizia nr. 486/A din 11 martie 2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, deși, prin decizia de casare din 14 aprilie 2006, instanța supremă a dat îndrumări, obligatorii pentru instanța de rejudecare, pe acest aspect. Respingând cererea de restituire în natură a imobilului analizată numai din punctul de vedere al acțiunii în revendicare, fără o examinare și din perspectiva Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o a doua hotărâre nelegală, neevocând fondul pricinii.

Fără verificarea tuturor aspectelor menționate în decizia de casare, Curtea de Apel a respins, nelegal, și capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 1994 și nu a analizat dacă se impunea acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, solicitate în subsidiar. Față de cele de mai sus, s-a constatat că instanța de apel, în motivarea soluției de respingere a acțiunii, a copiat, în parte, considerentele din decizia nr. 486/A/2004 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, decizie casată de instanța supremă, ignorând îndrumările obligatorii date de Înalta Curte, prin decizia de casare. Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia civilă nr. 615/A din 24 noiembrie 2009, în evocarea fondului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Primăria Comunei D., județul Călărași.

A respins acțiunea formulată de reclamanții C.V. și C.M. în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului pe capătul de cerere având ca obiect restituirea în natură a imobilului situat în comuna Dorobanțu, județul Călărași. S-a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între Fondul Proprietății de Stat și SC I. SA, ca nefondată.

S-a respins, ca nefondată, cererea de restituire în natură a imobilului situat în comuna D., județul Călărași, formulată de reclamanții C.V. și C.M. în contradictoriu cu pârâta SC I. SA. S-a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, privind acordarea de măsuri reparatorii. A fost obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamanților pentru imobilul intitulat „M.V.”, format din 2000 m.p. teren identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert S.E.

și construcțiile edificate pe acesta, identificate conform raportului de expertiză întocmit de expert A.V., imobil evaluat la 963.618 lei (RON). S-a respins cererea referitoare la acordarea măsurilor reparatorii pentru utilaje, ca nefondată. S-a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între Fondul Proprietății de Stat și SC I. SA, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la 3.100 RON cheltuieli de judecată către reclamanți. S-a respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta SC I. SA.

Pentru a pronunța această decizie, Curtea a reținut că, potrivit certificatului din 17 februarie 1994 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Călărași și procesului-verbal de inventar din 14 iunie 1948 întocmit de Comisia de naționalizare, coroborate cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat în 1942, transcris la data de 21 septembrie 1942 în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Ialomița, de la C.V., autorul reclamanților, a fost preluat, în temeiul Legii nr. 119/1948, un imobil compus din teren și construcții (împreună cu utilajele specifice activității de morărit și prese de ulei); temeiul de drept al preluării acestor bunuri rezultă din adresa din 15 octombrie 1993 eliberată de Filiala Arhivelor Statului Călărași.

Calitatea de moștenitori a reclamanților, de pe urma defunctului C.V. și a soției acestuia, a fost făcută cu certificatul de moștenitor din 10 aprilie 2001. Acest imobil identificat prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză (teren și două construcții) se regăsește, în prezent, în patrimoniul pârâtei SC I. SA, aspect necontestat de aceasta; această societate comercială era privatizată integral la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, conform certificatului de înscriere de mențiuni aflat la dosar. Astfel cum rezultă din adresa din 9 iulie 2001 eliberată de SC I. SA, imobilul moară de cereale, utilaje și obiecte de inventar specifice activității de morărit împreună cu suprafața de 2126,20 m.p.

teren, toate situate în comuna D., județul Călărași, au fost preluate în patrimoniul acestei pârâte, prin contractul de vânzare-cumpărare 1994 încheiat cu Fondul Proprietății de Stat. Reclamanții au susținut că acest contract de vânzare-cumpărare de acțiuni este lovit de nulitate absolută întrucât atât vânzătorul, cât și cumpărătorul au fost de rea-credință și aceasta deoarece, încă din anul 1991, au solicitat Primăriei comunei D. (cererea din 17 martie 1991) restituirea terenului și a construcției edificate pe acesta.

Sub aspectul termenului de prescripție a cererii de constatare nulitate absolută a acestui contract, în raport de dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, Curtea a reținut că cererea completatoare, având dată de înregistrare, la Tribunalul București, secția a III-a civilă, 1 august 2002, a fost formulată în termen, astfel că a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, cu referire la acest capăt de cerere, ca nefondată. Pe fondul acestei cereri, Curtea a reținut că reclamanții nu au răsturnat prezumția de valabilitate a cauzei acestui contract prevăzută de art. 967 din C. civ., deși sarcina probei le revenea conform art. 1169 din C. civ.

Împrejurarea că, prin cererea înregistrată sub nr. 1955 din 17 martie 1991, la Primăria comunei D., aceștia au solicitat restituirea imobilului în temeiul legii fondului funciar, nu conduce la concluzia că pârâta SC I. SA și fostul Fond al Proprietății de Stat au fost de rea-credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni. Curtea a avut în vedere împrejurarea că, din adresa din 18 septembrie 2009 eliberată de Primăria comunei D., rezultă că acest imobil nu s-a aflat la dispoziția Comisiei de fond funciar în vederea retrocedării, iar soluția dată cererii din 17 martie 1991 nu a fost atacată de reclamanți.

Reclamanții nu au făcut dovada că imobilul intră în sfera de reglementare a Legii fondului funciar pentru a se prevala de efectele cererii formulate în temeiul acestei legi; mai mult, din înscrisurile de la dosar rezultă ca imobilul în litigiu face obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001, lege specială de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin Legea nr. 119/1948. Astfel, Curtea a respins cererea de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994 încheiat între F.P.S. și SC I. SA, ca neîntemeiată.

Examinând cererea de restituire în natură prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) și art. 29 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul solicitat de reclamanți este evidențiat în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate, care nu intră în categoria celor prevăzute de art. 21, astfel că au dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor, corespunzător valorii de piață, măsuri reparatorii care vor fi propuse de instituția publică ce a efectuat privatizarea, respectiv pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului.

Sub aspectul îndeplinirii, de către reclamanți, a obligației de a formula notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, Curtea a reținut că aceștia au transmis, prin executorul judecătoresc Casagranda-Stana Anton, notificarea din 14 octombrie 2001 către fosta Autoritate pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, prin care au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 200 m.p. și a două construcții, respectiv moara „V.” și un imobil compus din două camere și dependințe.

În această notificare nu au fost menționate și utilajele precizate în cererea de chemare în judecată, astfel că cererea de acordare de măsuri reparatorii pentru acestea a fost respinsă; Curtea a reținut și împrejurarea că, din raportul de expertiză tehnică în construcții, a rezultat că aceste utilaje nici nu mai există fizic, iar, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, pentru utilajele și instalațiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul nu se pot acorda măsuri reparatorii atunci când acestea au fost înlocuite, casate sau distruse.

În raport de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 și de soluția dată cererii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 1994, Curtea a reținut că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă în condițiile Legii nr. 10/2001, astfel că această cerere formulată în contradictoriu cu pârâta care deține imobilul, SC I. SA, a fost respinsă, ca nefondată. Față de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, cererea de restituire în natură a imobilului a fost respinsă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, având în vedere că această pârâtă nu se află în posesia bunului solicitat și nici nu are competența conferită de Legea nr. 10/2001, în sensul de a dispune restituirea în natură a bunurilor evidențiate în patrimoniul societăților comerciale privatizate prin intermediul său.

În temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată și modificată, pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului a fost obligată să emită dispoziție prin care să propună acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în favoarea reclamanților, pentru imobilul în litigiu. Acțiunea formulată în contradictoriu cu pârâta Primăria comunei D. a fost respinsă ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană care nu justifică legitimare procesuală pasivă cu referire la niciunul dintre capetele de cerere care au făcut obiectul învestirii instanței, întrucât această pârâtă nu este deținătorul imobilului și nici entitatea învestită, potrivit Legii nr. 10/2001 republicată și modificată, cu soluționarea notificării.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., Curtea a obligat-o pe pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului la 3.100 RON cheltuieli de judecată, către reclamanți, reprezentând onorariile de expertiză avansate de aceștia (2.100 RON) și onorariu de avocat 1.000 RON (reprezentând o parte din onorariul achitat cu chitanța din 15 decembrie 2008 eliberată de Cabinetul de Avocat „P.A.”), proporțional cu pretențiile admise. Cererea formulată de pârâta SC I. SA de acordare a cheltuielilor de judecată a fost respinsă întrucât la dosar nu s-au depus dovezi referitoare la cuantumul acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Cuantumul despăgubirilor nu poate face obiectul de analiză al instanței de judecată, despăgubirile urmând a fi stabilite prin decizie a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în condițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ulterior putând fi cenzurat de către instanța de contencios administrativ. Evaluarea făcută prin expertiza tehnică în cadrul procedurii contestației întemeiate pe dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001 e provizorie și nu leagă Comisia Centrala în procedura stabilită prin art. 16 alin. (1)-alin. (2), finalizată prin emiterea raportului de evaluare ce va conține cuantumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.

Este obligatoriu să se facă dovada parcurgerii procedurii reglementate de aceste dispoziții legale, pentru a nu se încalca competențele și cadrul legal expres prevăzut de art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 16 alin. (1), alin. (2), alin. (7), alin. (8), Titlul VII, Capitolul V, din Legea nr. 247/2005, privind regimul stabilirii și plații despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. 2. Referitor la expertiza tehnică imobiliară privind M.V., două șoproane și anexa formată din doua camere, valoarea totală de 928.010 RON este o valoare tehnică determinată în baza fișelor din Cataloagele pentru reevaluarea clădirilor și construcțiilor din industria alimentară, aprobate de Comisia Centrală pentru inventarierea și reevaluarea fondurilor fixe.

Conform legislației în vigoare, valoarea imobilelor preluate în mod abuziv se stabilește potrivit valorii de piață de la data soluționării notificării, valoare stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Potrivit acestor standarde editate de Comitetul pentru Standarde Internaționale, I.V.S.C., valoare de piață este „suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis și un vânzător hotărât, într-o tranzacție cu preț determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părțile implicate au acționat în cunoștință de cauză, prudent și fără constrângeri”. Având în vedere acest lucru, expertul trebuie să reconsidere valoarea obiectivului supus expertizei și să propună o valoare apropiată unei tranzacții de acest gen, efectuată în zonă.

3. O altă critică se referă la faptul că intimații-reclamanți nu au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului ce face obiectul notificării, la data preluării abuzive. Sarcina probei proprietății și a deținerii legale a acesteia, la momentul deposedării abuzive, revine persoanei care se pretinde a fi îndreptățită, în conformitate cu prevederile art. 3 lit. a) și ale art. 22 din Legea nr. 10/2001. Recurenții-reclamanți nu au făcut dovada dreptului de proprietate, deși sarcina probei le revenea. 4. De asemenea, în mod nelegal, instanța de apel a obligat pe pârâtă, în temeiul art. 274 din C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată, întrucât Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu poate fi acuzată de rea credință sau de comportare neglijentă, manifestate în desfășurarea procesului soluționat prin hotărârile recurate.

Mai mult decât atât, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului și-a executat obligațiile legale, iar cheltuielile de judecată sunt arbitrar stabilite, deoarece nu sunt justificate prin dovezi clare, ca fiind conforme în raport de costurile reale ale procesului. Recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei civile recurate și menținerea sentinței nr. 490 din 13 mai 2003 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, în sensul respingerii acțiunii intimaților-reclamanți. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Contrar celor susținute de recurentă, în speță, instanța avea posibilitatea să stabilească nivelul despăgubirilor în limitele căruia reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii prin echivalent, față de data introducerii acțiunii, 18 iunie 2002, anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005. Instanța a fost învestită tocmai determinat de faptul că recurenta a refuzat să-și îndeplinească obligația de a soluționa notificarea ce i-a fost adresată în termen legal (notificarea din 4 octombrie 2001 Dosar 4555/2002), de către reclamanți, în urma demersurilor efectuate de aceștia pentru a determina unitatea deținătoare a imobilului în litigiu și răspunsului primit în acest sens de la pârâtele Primăria comunei D. și SC I. SA, la rândul lor sesizate cu notificări formulate în termenul legal.

S-a ajuns, în consecință, ca, pe cale judecătorească, să se stabilească dreptul la despăgubiri și cuantumul acestora potrivit expertizei efectuate în cauză. Prin art. 16 alin. (1) din Cap.V, Titlul VII, al Legii nr. 247/2005, privind procedurile administrative pentru acordarea despăgubirilor, s-a stabilit că deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației centrale învestite cu soluționarea notificărilor și în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire, însoțite de documentația necesară, se predau Secretariatului Comisiei Centrale, pe județe, conform eșalonării stabilite, dar nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.

În cuprinsul alin. (2) din același articol se menționează că notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001, care nu au fost soluționate în sensul arătat la alin. (1) până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile sau dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinele conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor și de documentația necesară, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziilor sau dispozițiilor, ori, după caz, a ordinelor.

După cum rezultă din cele două alineate, legiuitorul a înțeles să facă distincție între notificările ce erau deja soluționate la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, prin consemnarea în cuprinsul unor dispoziții sau decizii a sumelor ce urma a fi acordate ca despăgubire, ipoteză la care se referă alin. (1) din art. 16, și notificările care nu erau încă soluționate într-o asemenea modalitate și care se predau Secretariatului Comisiei Centrale, însoțite de documentele cu propuneri de acordare a despăgubirilor [conform alin. (2)]. Din perspectiva reglementării de ansamblu a celor două alineate a art. 16, prin „notificări soluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005”, nu pot fi înțelese decât cele pe baza cărora entitățile învestite au emis decizii sau dispoziții motivate, prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum și cuantumul lor, neatacate în instanță, în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării, Ca atare, deciziile sau dispozițiile care se aflau pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, în urma atacării lor cu contestație, nu pot fi trimise Secretariatului Comisiei Centrale, ci rămân supuse controlului instanțelor de judecată, sub aspectul legalității și temeiniciei.

În măsura în care contestațiile formulate împotriva notificărilor soluționate anterior intrării în vigoare a actului normativ sus menționat privesc natura sau întinderea măsurilor reparatorii, în baza principiului plenitudinii de competență, instanțele se vor pronunța și asupra acestor aspecte, în limitele învestirii lor. În același sens, prin decizia nr. 52 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată într-un recurs în interesul legii, și obligatorie potrivit art. 329 din C. proc. civ., s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, privind procedura administrativă pentru acordarea despăgubirilor, nu se aplică deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.

Lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat de instanță (în acest sens, considerentele deciziei nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în interesul legii). Astfel, chiar dacă pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului nu a emis dispoziție de soluționare a notificării formulate de reclamanți, lipsa răspunsului acesteia echivalează cu un refuz de restituire, iar acțiunea solicitanților are valoarea unei contestații împotriva acestui refuz.

Cum cererea de chemare în judecată a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 și față de cele menționate mai sus, referitor la inaplicabilitatea art. 16 și urm. din Legea nr. 247/2005, deciziilor sau dispozițiilor emise anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, în baza plenitudinii de competență, instanța avea posibilitatea și obligația, la cererea părții, de a evalua limitele despăgubirilor cuvenite reclamanților, care li se vor acorda în condițiile legii speciale de stabilire și plată, sens în care a decis și instanța de apel.

Pe de altă parte, sunt pe deplin aplicabile prevederile art. 13 lit. a) din Capitolul III, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, potrivit cărora stabilirea cuantumului final al despăgubirilor se face de Comisia centrală constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, care are, ca principală atribuție, emiterea deciziilor referitoare la acordarea titlurilor de despăgubire. Ca atare, nivelul despăgubirilor stabilit potrivit expertizei încuviințate de instanță nu este definitiv, acesta urmând a fi determinat de Comisia centrală. Prin urmare, nu se poate considera că, prin soluția adoptată de instanța de apel, au fost nesocotite prevederile legii noi indicate în cererea de recurs [art. 16 alin. (1), alin. (2), alin. (7), alin. (8) din Titlul VII, Capitolul V, Legea nr. 247/2005; art. 29 din Legea nr. 10/2001) și nici atribuțiile Comisiei centrale.

De altfel, art. 16 alin. (8) din Lege se referă la o situație care nu este incidentă în speță, și anume la măsuri reparatorii prin echivalent propuse în condițiile art. 6 alin. (4) și art. 32 din Legea nr. 10/2001 republicată, și anume pentru utilaje și instalații evidențiate în patrimoniul unei societăți comerciale privatizate sau pentru construcții demolate. Cum deja s-a arătat, prin decizia recurată, s-a respins cererea reclamanților de acordare a măsurilor reparatorii pentru utilajele aferente imobilului pretins, iar construcțiile pentru care s-a dispus obligarea pârâtei la efectuarea propunerii de despăgubiri nu reprezintă imobile demolate, ci bunuri deținute de pârâta SC I. SA.

Cât privește încălcarea art. 29 din Legea nr. 10/2001, recurenta nu a arătat argumentele pentru care instanța de apel ar fi procedat la încălcarea acestui text de lege, astfel încât prezenta instanță nu a avut în vedere și această susținere, care se circumscrie unui simplu enunț al textului de lege, iar nu într-o veritabilă critică de nelegalitate. 2. Nici susținerile referitoare la evaluarea imobilului, prin expertiză, care ar viza o valoare tehnică, iar nu valoarea de piață, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, cu consecința încălcării criteriului de evaluare prevăzut în art. 29 din Legea nr. 10/2001, nu sunt întemeiate. Răspunzând la obiecțiunile formulate în apel, în acest sens, de către pârâtă, expertul a explicat că suma stabilită pentru imobilul în litigiu reprezintă valoarea de piață a bunului, iar nu valoarea tehnică, respectându-se, astfel, criteriul legal.

De asemenea, în raport, se precizează, pe lângă caracteristicile tehnice ale imobilului, elemente care nu țin de aceste caracteristici, ci reprezintă coeficienți de corecție privind amplasarea în zonă, individualizarea în cadrul zonei și cei în funcție de raportul cerere și ofertă a pieței imobiliare și care determină valoarea finală a bunului. În plus, faptul că expertul nu a avut în vedere tranzacții încheiate pentru imobile asemănătoare din zona și cu destinația celui în discuție a fost determinat de inexistența unor asemenea acte juridice la data expertizei, după cum a arătat acesta în răspunsul la obiecțiunile formulate de pârâtă.

Or, inexistența unor asemenea tranzacții nu poate fi un impediment la stabilirea valorii de circulație a imobilului, calculată prin alte metode, întrucât ar însemna ca reclamanții, în absența oricărei culpe, să nu poată cunoaște, cel puțin estimativ, întinderea dreptului lor la despăgubiri, ceea ce ar afecta, în final, dreptul lor de acces la justiție, recunoscut de lege și de documentele internaționale, sub toate aspectele cu care aceștia au învestit instanța de judecată (art. 21 din Constituția României, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului). Prin urmare, nu se poate constata că expertul nu ar fi stabilit valoarea de piață a imobilului, încălcând, astfel, dispozițiile legale în materie privind limitele despăgubirilor cuvenite reclamanților.

3. Criticile privind nedovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, de către reclamanți, nu mai pot fi analizate de această instanță față de actuala structură a recursului, care nu mai permite reevaluarea situației de fapt în raport de probele administrate în cauză, prin abrogarea motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 din C. proc. civ., prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Or, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorului reclamanților, C.V., în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat în 1942, transcris în data de 21 septembrie 1942, în registrul de transcripțiuni al Judecătoriei Ialomița, fiind preluat de la acesta, în temeiul Legii nr. 119/1948, potrivit certificatului din 17 februarie 1994 eliberat de Filiala Arhivelor Statului Călărași și procesului verbal de inventar din 14 iunie 1948 întocmit de Comisia de naționalizare.

Cum dovada dreptului de proprietate în persoana autorului reclamanților asupra imobilului în litigiu a fost reținută, în fapt, de Curte, potrivit probelor menționate mai sus, recurenta nu mai poate susține cu succes, în această fază procesuală, faptul că nu s-ar fi probat acest drept. 4. Nici motivul de recurs referitor la greșita stabilire a cheltuielilor de judecată, în sarcina recurentei, nu este fondat. Art. 274 din C. proc. civ. prevede, expres, că partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească aceste cheltuieli. Or, pârâta a pierdut procesul în apel, astfel încât obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către adversarul care a obținut o soluție favorabilă este întemeiată.

Pe de altă parte, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată se află culpa procesuală, iar, în speță, aceasta subzistă deoarece pârâta nu și-a îndeplinit obligația legală de a se pronunța asupra notificării ce i-a fost adresată încă din 4 octombrie 2001, până la sesizarea instanței și nici ulterior. Cât privește dovedirea cheltuielilor de judecată în cuantumul stabilit de instanța de apel, această chestiune supune dezbaterii tot probele pe care se întemeiază cererea privind acordarea cheltuielilor respective, ceea ce nu mai este posibil pentru argumentele prezentate la motivul 3 de recurs. Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a procedat la o corectă interpretare și aplicare a textelor legale în materie deja analizate, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat, nefiind întrunite cerințele art. 304 pct. 9 din același Cod. În baza art. 316 cu referire la art. 298 și 274 din C. proc. civ., o va obliga pe recurentă la plata sumei de 900 RON cheltuieli de judecată în recurs, către intimații reclamanți, reprezentând onorariu de avocat conform chitanței din 10 noiembrie 2010 emisă de C.I.A. „P.A.”.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei civile nr. 615 A din 24 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă pe recurentă la plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimații reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2010.