ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5412/2009

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra prezentului recurs, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 10 august 2006 pe rolul Tribunalului București reclamanții N.J.M., A.W.S.M., I.S.A.M. și C.I.I.M. au chemat în judecată pe pârâții R.A.A.P.S. și Statul Român pentru obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București. Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin decizia nr. 1223 din 9 octombrie 2007 a respins acțiunea ca inadmisibilă și a disjuns cererea reconvențională având ca obiect pretenții formulate la 4 decembrie 2006 de pârâta R.A.A.P.S. împotriva reclamanților, prin formarea unui alt dosar pentru care s-a fixat un termen de judecată.

În motivarea acestei soluții instanța a reținut în esență că revendicarea privește un imobil preluat de stat în perioada la care se referă Legea nr. 10/2001, și anume între anii 1945 - 1989. Conform dispozițiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea unui imobil ce intră sub incidența unei legi speciale de reparație nu se poate face decât cu parcurgerea procedurii speciale, prealabile administrative și introducerea acțiunilor in justiție în condițiile Legii nr. 10/2001. S-a reținut că cel puțin unul din reclamanți a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 care a fost respinsă, reclamantul neînțelegând să conteste dispoziția de respingere.

Față de această împrejurare, nu s-a reținut că s-ar încălca liberul acces la justiție prin înlăturarea dreptului comun de către legea specială, câtă vreme legea specială a prevăzut controlul judiciar al instanțelor față de soluția în procedura prealabilă, control pe care partea nu a înțeles să-l declanșeze. Cât privește practica judiciară în materie s-a constatat că instanțele au considerat admisibile acțiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun prin comparare de titluri formulate de foștii proprietari în contradictoriu cu chiriașii dobânditori și nu cu statul sau cu unitatea deținătoare. Curtea de Apel București, secția a IlI-a prin decizia nr. 514/ A din 30 iunie 2008, a respins ca nefondat apelul reclamanților.

S-a constatat că Legea nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun impune reglementări obligatorii de la data intrării ei în vigoare care înlătură aplicarea dreptului comun. S-a mai constatat că accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil au fost asigurate în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Cap. III al Legii nr. 10/2001. S-au mai invocat, pe de o parte jurisprudența C.E.D.O. care a statuat în cauza G. contra R.U. (1975) că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor acestuia precum și pe de altă parte o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțate în soluționarea unui recurs în interesul legii, decizie care a făcut trimitere la același principiu al caracterului derogatoriu al normei speciale.

Constatând că a fost corect soluționată excepția inadmisibilității acțiunii s-a observat inutilitatea cercetării calității procesuale active a reclamanților invocată de pârâtă. Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs în termenul prevăzut de lege. În drept au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. În fapt s-a susținut că este greșită soluția instanțelor de a considera inadmisibilă acțiunea, deoarece se încalcă accesul liber la justiție, ceea ce ar contraveni practicii Curții Europene de Justiție în condițiile în care regula este admisibilitatea acțiunii și excepția este inadmisibilitatea acesteia. S-a mai susținut că art. 480 - 481 C. civ., indică cadrul general al acțiunii, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde în dispozițiile sale indicii în sensul că acțiunile de revendicare îndreptate împotriva posesorului imobilului ar fi inadmisibile.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este legală și temeinică, iar recursul va fi respins pentru următoarele considerente: Decizia Curții de Apel este amplu motivată cu argumente de drept și de fapt și cu indicarea raționamentului logic care a condus instanța la concluzia că hotărârea atacată cu apel este legală și temeinică. A fost analizat în mod expres dacă în cauză reclamanții au avut acces la un proces echitabil și dacă acest drept le-a fost sau nu încălcat în raport de dispozițiile legale incidente dar și de practica judiciară în materie în dreptul intern precum și cea a C.E.D.O. În recursul formulat recurenții nu au criticat și nu au combătut argumentele instanțelor ci au enunțat în mod generic că acțiunea lor este admisibilă pentru că aceasta este regula, iar Legea nr. 10/2001 nu conține dispoziții contrare.

Susținerile reclamanților sunt combătute nu numai de dispozițiile Legii nr. 10/2001 a cărei aplicare în cazul dedus judecății a fost motivată de instanța de fond și, respectiv, de cea de apel, dar și de lipsa argumentelor care să se contrapună motivării instanței și implicit interpretării date de aceasta legii. Ca urmare, instanțele au făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente în sensul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât privește revendicarea imobilelor preluate abuziv de Stat în perioada de incidență a acestei legi, o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 și art. 481 C. civ., cu ignorarea dispozițiilor exprese ale legii speciale este inadmisibilă.

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi. Aceasta înseamnă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare, pentru că și-au păstrat calitatea de proprietar, însă nu oricum, ci numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, și conform prevederilor legii speciale. În măsura în care legea specială impune reguli stricte de revendicare, termene și proceduri de urmat, orice încălcare sau ocolire a regulilor imperative ale unei asemenea legi îl plasează pe cel care acționează în acest fel în sfera de acțiune a normei prohibitive fie că ea este expres formulată sau dedusă din economia actului normativ în cauză.

Pe cale de consecință se constată nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Cât privește motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiași articol, acesta a fost enumerat la indicarea motivelor, fără ca reclamanții recurenți să indice în mod concret ce act juridic dedus judecății a fost greșit interpretat sau i s-a schimbat natura sau înțelesul vădit neîndoielnic al acestuia. Pentru considerentele arătate și văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții N.J.M., A.W.S.M., I.S.A.M. și C.I.I.M., împotriva deciziei nr. 514/ A din 30 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a III- a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2009.